Wilhelm Dancă

Astăzi, la Sinaia, am meditat Evanghelia după Matei 14, 13-21, în care este vorba despre miracolul înmulțirii pâinilor. Titlul meditației se inspiră din concluzia predicii Sfântului Ioan Paul al II-lea cu ocazia sfintei liturghii din 5 februarie 1985, la Lima, în Peru, în fața a peste un milion de săraci. Am subliniat trei aspecte. Primul: există o diferență între banchetul lui Irod și banchetul lui Isus. Ospățul dat de Irod a fost bazat pe egoism, individualism, violență, plăceri în exces și a avut ca rezultat moartea Sfântului Ioan Botezătorul. Ospățul euharistic oferit de Isus a avut la bază compasiunea, împărtășirea, generozitatea, solidaritatea, grija față de cei înfometați și s-a terminat cu potolirea foamei a cinci mii de bărbați, în afară de femei și copii. Banchetul egoismului se termină cu moartea, banchetul euharistic se finalizează cu viața împărtășită și deplină. Al doilea: cum să facem trecerea de la „pâinea mea” la „pâinea noastră”. Soluția se află la Domnul Isus, care a simțit milă față de mulțimea bolnavă și nevoiașă. Evanghelia spune că înainte de a le potoli foamea, i-a vindecat pe cei bolnavi și fără să țină cont de faptul dacă meritau sau nu să fie vindecați. Deci ucenicul bun față de cei în nevoie nu pune întrebări, ci anticipă situația precară în care se găsește cel sărac, îi vine în întâmpinare, nu așteaptă să fie solicitat. Al treilea: îndemnul Mântuitorului: „Dați-le voi să mânânce!”. Astăzi un sfert din populația globului suferă de foame și 40 000 de copii mor în fiecare zi din cauza faptului că sunt subnutriți. Am subliniat că Biserica nu are mijloacele necesare să rezolve problema foametei din lume, dar poate să împărtășească lumii pâinea Cuvântului. Această „pâine” dă sens și demnitatea vieții celor săraci și, totodată, îi mobilizează pentru schimbarea situației lor în bine. Dacă săracii nu sunt vindecați de „bolile” morale și religioase, sunt de două ori săraci. Biserica încearcă să-i vindeci pe acești „bolnavi”, revigorând în ei simțul religios, prezența lui Dumnezeu, sfințenia și unitatea familiei. De asemenea, Biserica atrage atenția că mulți săraci sunt victime ale nedreptăților sociale. De aceea, ucenicii lui Isus sunt de acord ca omul să fie înfometat de Dumnezeu, dar nu acceptă ca lumea să fie înfometată de pâine, adică denunță, sau trebuie să o facă, orice formă de nedreptate față de cei săraci. În concluzie, meditația are trei propuneri concrete. Mai întâi, să nu confundăm banchetul irodian cu banchetul euharistic. Apoi, să trecem de la „pâinea mea” la „pâinea noastră”. În fine, să le dăm celor înfometați de mâncare începând cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Prieteni,

Am meditat astăzi trei parabole din Evanghelia după Matei 13, 24-43. Este vorba despre trei imagini ale împărăției lui Dumnezeu pe pământ așa cum apar în parabola neghinei, a grăuntelui de muștar și a plămădelii care face să dospească aluatul.

M-am oprit mai mult la prima parabolă, arătând că Răul există, dar este posterior binelui. Stăpânul a semănat inițial grâu, iar noaptea a venit diavolul și a semănat neghina. Așadar, răul este puternic, dar în cele din se subordonează binelui. Lucrul acesta se vede dacă citim evenimentele vieții/istoriei la scară mare. Am făcut mai multe aplicații trimițând la experiența mea ca preot din timpul comunismului. Parabola ne invită să-l urmăm pe Dumnezeu, adoptând privirea Sa asupra lucrurilor din acest univers și, mai ales, răbdarea Sa față de ființele care slujesc (oficial, instituțional, inconștient, social) răul.

A doua parabolă analizată a fost despre grăuntele de muștar. Am arătat că arborele uriaș care a crescut din sămânța de muștar este Biserica din zilele noastre. Începuturile au fost modeste (cei 12 apostoli), dar, fiind pătrunse de iubirea lui Dumnezeu, ele au făcut ca grăuntele de muștar să încolțească și să rodească. În ramurile acestui copac mare și-au făcut cuib tot felul de păsări: creștini autentici, creștini culturali, creștini anonimi, creștini în trecere, creștini ipocriți, creștini de ocazie, creștini politici etc. De aceea, unele ramuri ale trunchiului Bisericii se usucă și se rup sau se taie. Astăzi trăim timpul de curățare a copacului Bisericii, care se face nu din afară, ci din interior.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În zilele noastre să vorbești despre „omul lăuntric” poate părea ceva ciudat. De fapt, suntem invitați din multe părți să ieșim din noi înșine, așa cum se întâmplă cu rețelele de socializare, și să gândim ce gândesc alții sau să urmărim ce li se întâmplă altora, nu nouă înșine. Am dezvoltat acest gând pornind de la Parabola semănătorului din Evanghelia după Matei 13, 1-23.

Am urmat trei pași. Primul a fost despre abordarea realistă a raportării oamenilor la Cuvântul Domnului. Unii ascultă, dar nu aud. Alții privesc, dar nu văd. Lucrul acesta l-a spus Domnul, care a spus că unii nu rodesc deloc, iar alții treizeci, șaizeci sau o sută. De ce? Fiind asemenea unei semințe, Cuvântul cade la unii în zona în care terenul nu e bun, adică ascultătorul nu are „viață interioară” sau „trăire lăuntrică”. Biserica și familia trebuie să redescopere prin dialog „omul interior”.

Al doilea a remarcat că sămânța, la fel și Cuvântul, este promisiune de viitor, potențial de viață sau forță vitală. De asemenea, și sămânța, și Cuvântul sunt o realitate fragilă, care poate cădea în locuri mai puțin deschise vieții, poate fi călcată în picioare sau marginalizată.

Al treilea a fost despre omul interior, în absența căruia parabola semănătorului nu are prea multe de spus. Desigur, parabola poate fi interesantă la nivel literar, intelectual, dar rodește fapte de bine doar dacă ajunge în adâncul omului interior. Atunci când lăuntrul omului este potențat de Cuvântul Domnului, în lume, se declanșează o lucrare a binelui, pe care nimeni nu o poate cuantifica. Omul pătruns de Cuvântul lui Dumnezeu înlăuntrul său este „mai uman decât omenirea” (Chesterton).

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Prieteni,

Prieteni,

Duminica trecută am meditat condițiile unui apostolat rodnic despre care vorbește Domnul Christos în Evanghelia după Matei 10, 26-33.

Cea mai importantă dintre ele e legată de frica de oameni. Apostolii nu trebuie să-și acomodeze predicarea Evangheliei după gustul oamenilor. Trebuie să fie „exigenți”, adică să transmită conținuturi religioase și să modeleze comportamente umane.

Altă condiție este dialogul cu lumea sau cu societatea, dar nu pentru a ajunge la un compromis, ci pentru a proteja demnitatea persoanei umane de pericolele ce o amenință.

În fine, o ultimă condiție este încrederea în Providență, încredere ce se traduce prin pacea inimii, mersul calm și vocea liniștită.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.