Wilhelm Dancă

În duminica a doua din Advent am meditat cuvântul „convertire” din Matei 3, 1-12. Am constatat că, astăzi, în Biserică, termenul pare tocit și abuzat. Am propus cuvântul „schimbare”. M-am întrebat: de ce nu schimbăm ceea ce nu merge în noi? Suntem conștienți de lucrul acesta, dar nu-l facem sau îl amânăm.

Am vorbit despre trei provocări care reduc prezența lui Dumnezeu în noi. Grijile exagerate legate de casă, îmbrăcăminte și mâncare. Am găsit în Cuvântul Domnului din cele trei lecturi biblice trei soluții. Prima este reconectarea la Sfântul Duh. A doua este meditarea învățăturii Scripturii îmbibate de Spiritul Sfânt. A treia constă în a imita modelul de viață al Sfântului Ioan Botezătorul.

Pornind de la „modelul” Botezătorului am subliniat trei lucruri. Primul, a te desprinde de grijile casei și a face experiența pustiului. Lucrul acesta înseamnă să devii liber pentru a-l asculta pe Duhul Sfânt. Al doilea, a renunța la preocuparea exagerată pentru îmbrăcăminte. Se traduce în practică prin eliminarea blocajelor ce provin din etichetele, funcțiile sau rolurile sociale. Astfel putem face experiența solidarității umane universale. Al treilea, moderația în mâncare și băutură. Lucrul acesta este valabil nu doar în Advent, ci trebuie să devină stil de viață.

Pe scurt, întrebarea de meditat este simplă, dar greu de pus în practică. Oare putem renunța la ceea ce împiedică o mai mare prezență a Domnului în noi?

Detalii în articolul postat mai jos.

Zaheu este un personaj simpatic în lumea creștină. Sau ar trebui să fie. Oricum Isus l-a îndrăgit. Vezi Luca 19, 1-10. Seamănă în multe privințe cu noi, mai ales dacă vorbim despre „calitățile” lui de dinainte de convertire. Trăia în fundul pământului, în Ierihon, care este la 275 de m sub nivelul mării. Avem aici metafora abisului păcatului. Era mic de statură. Unii au înțeles că era vorba despre statura lui morală. Era bogat la propriu, în sensul că depindea existențial de lucrurile materiale. Totuși, deși bogat, dorința de mântuire nu dispăruse din inima lui.

Isus a trecut prin Ierihon și Zaheu curios a venit să-l vadă. Dar, în fapt, Isus și-a ridicat privirea de jos și l-a văzut pe Zaheu în ramurile sicomorului. Să notăm că pentru a-l vedea pe Isus trebuie să facem un minimum de efort. Din copac Zaheu a observat că Isus se uită la el.

Această întâlnire a privirilor e modelul convertirii la Christos și împărăția sa. Primul moment este constituit din privirea lui Isus Christos care rămâne mereu îndreptată spre noi. Acesta e motivul pentru care a venit în lume și coborât în adâncul cel mai adânc al răului. Să ne arate că ne iubește fără pauză. Al doilea moment este orientarea privirii noastre până când o întâlnește pe cea a lui Isus. Al treilea moment este răspunsul concret la chemarea Domnului. Zaheu îl imită pe Dumnezeu Tatăl, bogat în milostivire. De aceea, depășește regulile iudaice față de săraci și datornici. Dă jumătate din averea sa săracilor și celor datornici le restituie împătrit datoria.

Dacă Zaheu a reușit să se convertească, noi de ce nu?

Detalii în articolul postat mai jos.

Convertirea înseamnă schimbarea direcției de mers. În Postul Mare ținta drumului de convertire e Dumnezeu.

Pornind de la Evanghelia duminicii, Ioan 4, 5-42, am arătat mai întâi că nu există legătură între vinovăția personală sau colectivă și nenororicile care au loc în lume. Și încă ceva, că răul este în primul rând în noi. Dacă îl eliminăm, va fi mai puțin rău în lume.

Apoi, am subliniat cu ajutorul parabolei smochinului că Domnul Christos are încredere în rădăcinile binelui din noi. Acesta e motivul principal al curajului convertirii. Dar, pentru a da roade, trebuie să ne convertim. Procesul comportă trei etape.

Prima, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și punerea în practică a ceea ce ne spune în mod punctual. Fără amânare.

A doua, coborârea în conștiință și identificarea răului comis. Sau, recunoașterea păcatului ca păcat, care comportă două elemente: legătura cu Dumnezeul legii și al iubirii și libertatea responsabilă. Păcatul ca indiferență față de Dumnezeul iubirii sau abuz de libertate, de pildă, se percepe cu ajutorul simțului păcatului. Astăzi acest simț este redus sau distrus de promovarea excesivă a culturii bunăstării. E nevoie de revigorarea conștiinței păcatului.

A treia, „dolor voluntatis”, cum spune Sfântul Toma de Aquino. Trebuie să extirpăm răul din noi și să ne doară. Durerea voinței care renunță la rău confirmă finalul procesului de convertire. Durerea voinței care respinge răul din interior confirmă trecerea de la iarna spirituală la primăvara spirituală.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Acest îndemn de la începutul Postului Mare ar trebui repetat în fiecare zi până la Paște. Credința și iubirea lui Dumnezeu sunt necesare pentru a înțelege sensul adânc al răstignirii, morții și învierii. Astăzi în Evanghelie (In 2, 13-25) au fost vizate câteva forme de credință care nu țin cont de iubirea lui Dumnezeu. De aceea trebuie îmbunătățite.

Prima formă este credința tradiționalistă, devoționalistă, ritualistă. Credinciosul nu-l vede pe Dumnezeu dincolo de practici și tradiții religioase.

A doua formă este credința bazată pe semne și minuni. Iudeii din vremea lui Isus cereau semne. Răspunsul este că singurul semn adevărat este trupul înviat al Domnului.

A treia formă este credința bazată pe emoții și sentimente. Prin firea lor acestea nu durează, la fel și credința bazată pe asemenea trăire psihologice.

A patra formă este credința „grecilor”, filosofilor, înțelepților care nuanțeză valorile și principiile creștine până nu mai rămâne nimic din Cruce. Aceștia doresc o credință fără jertfă, fără Cruce.

Sărbătoarea Paștelui se apropie și nu poate fi celebrată cum se cuvine fără credința în Dumnezeu prezent în Isus răstignit, mort și înviat. Să dărâmăm idolii care se interpun între noi și Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să fie prioritară în raport cu toate cele forme de iubire. Detalii în articolul postat mai jos.

Mă întreabă astăzi în curtea catedralei „Sfântul Iosif” din București un domn îmbrăcat în costum de sportiv, deși nu arăta a sportiv, era destul de bine făcut: „Dumneavoastră sunteți predicatorul?” „Dacă vă referiți la liturghia care tocmai s-a teminat (12.15), eu sunt”, îi răspund. „A”, zice, „sunteți din Buzău, nu-i așa?” „Nu, sunt din Moldova”, îi spun aproape șoptind, nu voiam să-i tulbur convingerile. „A, știam eu”, adaugă sportivul, „de acolo vin cei mai buni predicatori”. O fi așa, n-o fi așa, nu știu. Știu că am început de câteva zile postul mare.

Astăzi în prima duminică am vorbit despre invitația lui Isus la convertire. După cum au fost prezentate evenimentele în evanghelia după Marcu (1, 12-15), nu există convertire fără experiența pustiului. Sau, în termenii noștri de astăzi, nu există converitre fără experiența singurătății în tăcere. Din păcate ne temem de singurătate, tăcerea nu ne place, ne temem de noi înșine, fugim de întâlnirea cu noi înșine. De aceea, în loc ca să ne slujească nouă, noi slujim animalelor sălbatice din noi.

Experiența pustiului este utilă pentru că ne arată cât valorăm. Pustiul arată care sunt zeii sau idealurile noastre. Convertirea vine după această experiență și însemană renunțarea la egoul dominant, la pretențiile fiarelor sălbatice din noi. Chiar dacă lupta este grea, lupta cu noi înșine, să ridicăm mâinile spre cer asemenea sfântului Paul din „Convertirea Sfântului Paul” de Caravaggio. Ele simbolizează dorința noastră de transcendență, de cer, de Dumnezeu, voința de a schimba ceva în viața noastră, evident, în bine.

Postul este un timp de pregătire a conformării vieții noastre cu viața lui Christos. Pregătirea constă în contemplarea, cinstirea și apropierea de crucea pe care să fim răstigniți împreună cu Christos pentru păcatele noastre. Fără această țintă postul mare nu există. Detalii în articolul postat mai jos. Post binecuvântat!