Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Inima convertește inima Studiu de caz: Zaheu

„Inima vorbește inimii!” – „cor ad cor loquitur!” Am parafrazat acest moto de pe blazonul episcopal al sfântului John Henry Newman pentru a descrie convertirea lui Zaheu. Potrivit Evangheliei de astăzi (Lc 19, 1-10), întâlnirea șefului de vamă din Ierihon cu inima milostivă a Domnului Christos a fost decisivă. Într-adevăr, Isus „și-a ridicat ochii” când a ajuns în dreptul sicomorului în care era urcat Zaheu. Dacă l-ar fi dojenit și i-ar fi zis: „Mafiotule, coboară repede de acolo!”, cu siguranță Zaheu ar fi rămas în copac. Dar, în schimb, în ochii Domnului îndreptați spre el Zaheu a văzut iubire, înțelegere, de aceea a coborât în grabă, după cum i s-a spus.

Așadar, viața lui Zaheu s-a schimbat pentru că a simțit bătaia inimii lui Isus îndreptată asupra lui. Fără întâlnirea cu această inimă ar fi rămas un om disprețuit de concetățeni, pentru că avea multe păcate publice, printre care excela colaboraționismul cu puterea. Întâlnirea cu Isus înseamnă că omul are nevoie de altcineva pentru a se salva din abisul urii celorlalți. Faptul că orașul Ierihon este situat sub nivelul mării la 275 de metri este semnificativ în acest context. Omul căzut în hăul (Ierihonul) păcatelor poate fi salvat de privirea încurajatoare, de inima înțelegătoare a unui Dumnezeu.

Dar experiența abisului sau a vidului ce îi separă pe unii de ceilalți este comună tuturor oamenilor. Cauzele sunt multe: setea de bani, de putere, de prestigiu, dar și dependența de plăceri lumești, alcool, droguri etc. Toate acestea transformă inima omului într-un pustiu. Când se întâmplă așa ceva minimumul care se poate face este cultivarea relațiilor de prietenie. Astfel omul căzut în vidul existențial se deschide spre ceilalți și, prin ei, spre Dumnezeu. Prietenia cultivată în momente de cumpănă este o formă de ridicare a ochilor spre înălțimi. Prietenia salvează, mântuiește!

Ieșirea din abisul păcatelor nu este ușoară. Cred că două piedici zădărnicesc frecvent intențiile noastre bune.

Prima este complicitatea cu răul din noi. Nu reușim să ne despărțim de răul cuibărit în inima noastră și dăm vina pe cei din jur. Credem că suntem răi din cauza lor, nu din cauza noastră. Unii, totuși, reușesc să se elibereze de acest rău interior, strâns legat de sufletul uman, dar foarte greu.

A doua este sentimentul de vinovăție înțeles greșit. Ne pare rău că am greșit, însă nu pentru că am defectat de la imaginea pe care Dumnezeu o are despre noi. De cele mai multe ori regretăm că nu am corespuns imaginii noastre despre noi înșine sau imaginii altora despre noi înșine. Aceste lipsuri ne dor mai tare, nu faptul că ne-am îndepărtat de ceea ce vrea Dumnezeu de la noi.

Domnul Christos a venit să restaureze imaginea omului și demnitatea lui infinită. Unii au înțeles lucrul acesta și s-au convertit. De fiecare dată inima divină a convertit inima umană. Am dat două exemple, actrița Claudia Koll, convertită în anul 2000 și Tony Blair, convertit în anul 2007. Detalii în predica postată mai jos.

  • 3 noiembrie 2019
Predica Convertiți-vă, Să se facă lumină!

SFÂNTUL AUGUSTIN: DACĂ NE CONVERTIM, SE VA FACE LUMINĂ!

(9) „A căzut îngerul tău, a căzut și sufletul omului, și cele două căderi au arătat prăpastia căderii întregii făpturi spirituale în abisul cel întunecos; dacă tu nu ai fi zis: să se facă lumină și lumină nu s-ar fi făcut, și nu s-ar fi lipit de tine atunci întreaga forță rațională supusă cetății tale celei cerești nu și-ar fi găsit odihna întru Duhul tău care se purta pe deasupra într-un mod cu totul neschimbător peste tot ceea ce era schimbător. De altfel, tot un adânc întunecat ar fi fost î sine și cerul cerului; el, care acum este lumină întru Domnul. Căci și în însăși nenorocita neliniște a spiritelor care cad și care lepădându-și haina luminii tale își arată întunericul lor, tu le arăți totuși îndeajuns ce creatură rațională minunată ai făcut; una căreia nu-i este cu nici un chip îndeajuns, pentru liniștea ei fericită, ceea ce este mai puțin decât tine, și, prin aceasta, nici ea nu-și este sieși îndeajuns. Căci tu, o, Dumnezeule al nostru, vei lumina întunericul nostru. Fiindcă veșmintele noastre se nasc din tine, iar întunericul nostru va deveni ca miezul zilei. Dăruiește-te mie, o, Dumnezeule al meu, redă-te mie! Căci pe tine te iubesc, iar dacă aceasta înseamnă prea puțin, fă să te iubesc cu mai multă putere. Eu nu sunt în stare să mă apreciez în așa fel încât să știu câtă iubire îmi lipsește pentru ceea ce ar putea să însemne îndeajuns, și pentru ca viața mea să alerge spre îmbrățișarea ta și să nu se mai întoarcă de la tine, până să se ascundă sub acoperământul feței tale. Eu numai atâta știu: că sunt nefericit fără tine, nu numai în afara mea, ci și în mine însumi, și orice bogăție care nu este Dumnezeu este pentru mine sărăcie.

(10) Fericită este făptura care, atunci când ea însăși era altceva, n-a cunoscut o altă ipostază, ci, de îndată ce a fost creată, fără să i se lase vreun interval de timp, a și fost ridicată din starea sa, prin darul tău, cel care se purta pe deasupra a tot ceea ce era schimbător, cu acea chemare prin care tu ai zis: să fie lumină, și s-a făcut lumină. Căci, în privința noastră, se poate face lesne o distincție în timp, între momentul în care am fost întuneric și cel în care devenim lumină. Dar, referindu-ne la cele spuse mai înainte, ce ar fi fost ea dacă n-ar fi fost luminată? Or, s-a zis așa de parcă aceasta ar fi fost instabilă și întunecoasă, ca să iasă și mai bine în relief cauza prin care s-a hotărât ca ea să fie altceva, adică lumina propriu-zisă să fie întoarsă înspre lumina cea neîntreruptă. Să înțeleagă cine poate; cine nu poate, să ceară de la tine puterea de a înțelege. Dar și eu, cum să mă supăr, de parcă eu aș lumina pe orice om care vine în această lume.

(11) Înaintează în mărturisirea ta, o, credință a mea; spune-i Domnului Dumnezeului tău: Sfinte, Sfinte, Sfinte, Doamne, Dumnezeule al meu, întru numele tău am fost botezați, Tată, Fiule și Duhule Sfinte; întru numele tău botezăm și noi, Tată, Fiule și Duhule Sfinte, fiindcă și pentru noi, prin Cristos, Fiul tău, a făcut Dumnezeu cerul și pământul, cele spirituale și cele trupești ale Bisericii sale. Iar pământul nostru, înainte ca el să primească forma învățăturii, era nevăzut și neîntocmit, iar noi eram acoperiți cu întunericul necunoașterii, deoarece tu l-ai instruit pe om din cauza imperfecțiunii lui, iar judecățile tale sunt ca un adânc uriaș. Dar fiindcă Duhul tău se purta pe deasupra apei, mila ta n-a lăsat în prăpastie nefericirea noastră și ai zis: Să se facă lumină. Convertiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor. Convertiți-vă, să se facă lumină. Și pentru că sufletul nostru fusese tulburat în noi înșine, ne-am amintit de tine, Doamne, de pământul Iordanului și de muntele cel la fel de înalt ca și tine, dar devenit mic pentru noi, și ni s-a făcut urât de întunericul nostru și ne-am întors la tine, și s-a făcut lumină. Și iată, am fost cândva întuneric, iar acum suntem lumină întru Domnul.”

Sfântul Augustin, Confesiuni, VIII, 9; X, 11; XII, 13, trad. Gh. I. Șerban, Editura Humanitas, București 1998, pp. 475-479. Am adaptat ușor traducerea acestor texte potrivit lecturilor liturgice catolice.

Mai jos puteți să ascultați predica din 22 ianuarie (Duminica a III-a, Anul A):

  • 21 martie 2017