Wilhelm Dancă

Răspunsul scurt este următorul: Cei care au fost creștini și în timpul comunismului, evident, dacă au trăit în acel timp.

Răspunsul lung dezvoltă întrebările lui Isus din Evanghelia după Matei 16, 13-23. Aici este vorba despre faptul că Domnul Christos se află împreună cu ucenicii în ținuturile Cezareii lui Filip, un teritoriu cananean, deci păgân. Le pune două întrebări.

Prima: „Cine spune lumea că sunt Eu?” A doua: „Cine spuneți voi că sunt Eu?” Prima întrebare este legată de contextul păgân. Lumea care trăia în vecinătatea lui Israel avea diferite opinii în legătură cu Christos, care nu erau complet greșite. De ce? Pentru că profeții indicați, Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia, îl prevestiseră pe Mesia. Dar erau imagini aproximative despre Domnul Christos. Lucrurile stau la fel și astăzi, mai mult sau mai puțin. Lumea prezintă multe imagini și simboluri aproximative, altele distorsionate, false, chiar caricaturi despre Isus Christos.

A doua întrebare îi interpelează direct pe ucenici. În numele lor răspunde Petru, mărturisind: „Tu ești Christos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!”. Această mărturisire vine de sus, adică este revelată, nu este lucrarea omului. De aceea Domnul Christos spune că pe această piatră, adică pe această mărturisire de credință despre identitatea Lui va construi Biserica sa. De ce afirmă lucrul acesta? Pentru că vrea ca acest patrimoniu de credință să fie transmis în integralitatea sa generațiilor viitoare. Înțelegem astfel că misiunea principală a Bisericii este să învețe lumea cine este cu adevărat Christos, nu facerea de bine sau operele de caritate, care nu trebuie excluse. Pe scurt, Biserica nu este un ONG. Membrii Bisericii primesc învățătura de la „Petru” din zilele noastre și se închină Dumnezeului cel viu, revelat și întrupat în Isus Christos.

Pornind de la aceste două întrebări, am formulat o a treia, și anume: Cine spune lumea că sunt creștini, astăzi, în România? Nu mă refer la lumea întreagă, pentru că am ținut cont de experiența Bisericii Catolice din timpul comunismului. Atunci a fost pusă sub presiune ideologică, persecutată, și a cristalizat prin multă suferință și moarte în închisori identitatea creștină. Aceasta se poate articula în trei realități spirituale. Mai întâi, participarea clericilor și laicilor la sfânta liturghie, pe cât posibil, în fiecare zi. Apoi, cinstirea Maicii Domnului prin rugăciunea Rozariului, pe cât posibil, în fiecare zi. În fine, păstrarea legăturii cu Sfântul Părinte, Papa de la Roma, care învață lumea cine este cu adevărat Isus din Nazaret, adică Fiul lui Dumnezeu cel viu.

Mai multe detalii găsiți în articolul postat mai jos.

Prieteni,

Duminica trecută am meditat condițiile unui apostolat rodnic despre care vorbește Domnul Christos în Evanghelia după Matei 10, 26-33.

Cea mai importantă dintre ele e legată de frica de oameni. Apostolii nu trebuie să-și acomodeze predicarea Evangheliei după gustul oamenilor. Trebuie să fie „exigenți”, adică să transmită conținuturi religioase și să modeleze comportamente umane.

Altă condiție este dialogul cu lumea sau cu societatea, dar nu pentru a ajunge la un compromis, ci pentru a proteja demnitatea persoanei umane de pericolele ce o amenință.

În fine, o ultimă condiție este încrederea în Providență, încredere ce se traduce prin pacea inimii, mersul calm și vocea liniștită.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În Duminica Bunului Păstor am meditat trei lucruri.

Mai întâi, Isus este Poarta oilor, deci El este criteriu de discernământ pentru a intra și a ieși din staul/biserică.

Apoi, relația dintre păstor și turmă este cu două sensuri de mers.

În fine, fiecare creștin practicant este ceea ce este datorită unui păstor practicant.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În sărbătoarea „Dedicarea bazilicii din Lateran” am meditat Evanghelia după Ioan 2, 13-22. Am subliniat trei lucruri.

Mai întâi, să respectăm „zidurile” bisericilor, pentru că ele delimitează un spațiu sacru al prezenței intense a lui Dumnezeu. Ele corespund caracterului spațial al ființei umane. De fapt, omul nu-l poate întâlni pe Dumnezeu doar la nivelul gândurilor sau ideilor, ci pornind de la simțurile exterioare. Astfel putem vorbi despre sensul antropologic al zidurilor unei biserici.

Apoi să adăugăm sensul teologic, care este exprimat de patriarhul Iacob în Geneză 28, 17. După ce a avut revelația îngerilor coborând și urcând pe scara ce duce la cer a spus că locul acela este înfricoșător. De asemenea, că este casa lui Dumnezeu și poarta cerului. Apoi am vorbit despre creștini ca temple ale lui Dumnezeu și prezențe ale Duhului Sfânt. Despre aceste lucru vorbește Sfântul Paul adresându-se corintenilor, dar și nouă, astăzi. Am dezvoltat relația sănătoasă față de corpul propriu și cel al altora. Am criticat situațiile în care trupul devine idol și seduce pe aproapele. Adică, îi confiscă sau reduce libertateatea de a fi.

În fine să ținem cont de chemarea Sfântului Petru de a deveni „pietre vii” în construcția Bisericii. Creștinul-piatră vie are în mod spontan experiența sacrului. Mulți au pierdut simțul divinului, dar au rămas cu un fel nostalgie ce se traduce, uneori, prin critica la adresa bisericii. De exemplu, unii care nu merg la biserică sunt degustați de „negustoriile” de multe feluri ce se propun în sau în jurul bisericii. Creștinul-piatră vie devine un reper pentru omul care caută un sens în lume. Experiența sacrului din interiorul bisericii conferă sens vieții. Să o propunem celor din jur în mod gratuit, adică potrivit „logicii” iubirii lui Christos, piatra din capul unghiului.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

https://youtu.be/3-aAfiVGrTQ

Am ajuns la concluzia că în bisericile noastre sunt mulți necredincioși pornind de la propria experiență pastorală. Vorbesc despre acest lucru în introducerea meditației. Dar răspunsul la întrebarea din titlu îl dezvolt meditând la Evanghelia după Luca 6, 39-45. Aici Domnul Isus prezintă trei parabole.

Prima se referă la orbul care conduce pe un alt orb. Ambii ajung în groapă. A doua critică ipocrizia discipolilor. Ei văd paiul din ochiul aproapelui și nu dau atenție bârnei din ochiul lor. A treia este despre pomul bun care face roade bune. Evident, pomul rău face doar frunze, nu roade. Aceste trei parabole se pot rezuma la invitația de a ne gandi la noi înșine.

De obicei Evanghelia ne invită să ne gândim la alții. Acum este vorba de „a fi egoiști și de a ne gândi la noi înșine!” Ce înseamnă lucrul acesta? Mai întâi, cum spune prima parabolă, să căutăm să ne luminăm. Să judecăm drept și să facem diferența dintre fals și adevăr, dintre rău și bine. Concluzia provizorie este să acordăm atenție formării rațiunii drepte. Apoi, să nu fim ipocriți! Să coborâm în inimă și să o vindecăm. Cum? Cu ajutorul discernământului, care să facă de pază la intrarea în inimă. De ce? Pentru ca să nu intre în ea gândurile urâte sau rele. Prin urmare să promovăm inima curată, să o vindecăm de răul care o amenință. În fine, să adoptăm un stil de viață care să fie marcat de fapte, de roade. Morala care stă la baza acestui mod de a fi creștin este un răspuns la Evanghelie. Nu este o morală autonomă, ci relațională, adică legată de valorile evanghelice.

În concluzie am spus că ucenicul se confuntă cu două forme de iubire. Pe de o parte, altruismul pretențios și posesiv, iar pe de alta egoismul respectuos și altruist. Dacă ar trebui să alegeți, dumneavoastră ce ați prefera? Altruismul posesiv sau egoismul respectuos și altruist? Detalii în articolul postat mai jos.