Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Bunul Păstor are Picioarele înfipte în credință și Brațele deschise

Astăzi creștinii catolici au celebrat duminica intitulată „Bunul Păstor”. Duminica poartă acest nume pentru că la Evanghelie se citește un fragment din In 10, unde este vorba despre Isus care spune despre sine că El este Bunul Păstor. Suntem ajutați să înțelegem că Isus Înviat este Bunul Păstor pentru că are brațele deschise pe Cruce din iubire față de noi.

Ne-am rugat în această duminică pentru vocații la preoție și viața consacrată. Am comentat faptul că multe biserici sunt goale sau devin din ce în ce tot mai goale. Faptul se datorează atât fragilității/incoerenței păstorului, cât și pasivității sau indiferenței turmei.

Am arătat că între păstor și turmă există un drum cu două sensuri de mers. Uneori preotul face de toate, inclusiv ceea ce ar trebui să facă credincioșii laici, și nu iese nimic ca lumea. Alteori turma se amestecă în toate, inclusiv în treburile preotului, și iarăși nu iese nimic ca lumea.

Apartenența la turma lui Christos sau la Biserică nu trebuie să fie văzută în mod pasiv. Cine se raportează astfel consideră Biserica un fel de asociație de prestări servicii (liturgice, spirituale etc.). Apartenența la turma lui Christos trebuie să fie activă. Pentru asta se cer trei lucruri.

Mai întâi să credem în Isus Înviat, să ne încredem și să facem experiența iubirii lui răstignite pentru noi. Apoi să-l ascultăm, să ne obișnuim cu vocea Lui, adică să-i ascultăm Cuvântul. Să fim neliniștiți și supărați ori de câte ori nu-i auzim glasul. În fine să punem în practică într-o manieră creatoare Cuvântul ascultat. Nu în mod repetitiv până la adormire, plictiseală și aiureală, cum se mai întâmplă prin unele case. Dar într-un mod activ, cu deschidere spre săraci și suferinzi, spre acei oameni în care strălucește „frumusețea” lui Dumnezeu.

În zilele noastre există mai puțini preoți, mai puțini călugări și mai puține călugărițe decât în trecut. Dar sunt prezența lor este foarte necesară. Preoții și persoanele consacrate au carisma de a ne arăta locurile cele mai fragile ale lumii în care trăim. De exemplu, surorile Maicii Tereza de Calcutta, care se ocupă de oamenii străzii. Este vorba despre acele locuri în care Statul nu ajunge sau nu este eficace prin măsurile luate.

Cu ajutorul preoților și al persoanelor consacrate vedem unde există Dumnezeu, astăzi. Dacă nu ne arată și nu ne vorbesc despre existența lui Dumnezeu, atât preoții, cât și persoanele consacrate nu răspund la chemarea lor. Nu mai sunt „Bunul Păstor” pentru lumea unde au fost trimiși. De aceea, să ne rugăm și pentru ei.

L-am propus ca exemplu de „Bunul Păstor” din zilele noastre pe Jean Vanier, care a murit recent, pe 7 mai 2019. Am avut ocazia să-l întâlnesc la București prin 1990. Nu am reușit atunci să deschidem o casă, o Arcă la București pentru persoanele cu dizabilități. Printre altele, Jean Vanier îmi spunea că pentru a fi „Bunul Păstor” în zilele noastre trebui să ai „picioarele înfipte în credință și brațele deschise”. De asemenea, un alt cuvânt care m-a impresionat: „dacă avem ochi să-l vedem pe cel care suferă și, în general, pe cel sărac, atunci avem ochi să-l vedem pe Dumnezeu”.

Detalii în predica postată mai jos.

  • 12 mai 2019
Spiritul de sărăcie semnul și gloria Bisericii lui Christos

Spiritul de sărăcie nu se confundă cu spiritul de consum. Spiritul de sărăcie înseamnă libertate față de lucrurile materiale. Spiritul de sărăcie nu înseamnă disprețuirea bunurilor create. Spiritul de sărăcie nu este totuna cu mizeria, foametea, lipsurile de multe feluri. Spiritul de sărăcie înseamnă stimă față de valorile umane și față de lucrurile create, care sunt primite și transmise altora ca dar al lui Dumnezeu.

De curând și România a îmbrățișat spiritul de consum, specific societăților capitaliste dezvoltate. Astfel se dorește ca societatea românească să-și fundamenteze progresul economic și social pe dezvoltarea consumului. Se caută stimularea dorinței de a consuma și a dorinței de a avea, pentru că, nu poți consuma dacă nu ai ceva bani (avere). Uneori se insistă atât pe mult pe acest aspect (publicitatea) încât chiar că îți vine să crezi că „dacă nu consumi, nu exiști” (Zygmunt Bauman).

Dar goana după avere ca scop în sine și unică garanție a bunăstării paralizează relațiile dintre oameni. Acestea ar trebui să fie caracterizate de iubire, generozitate, solidaritate. În schimb vedem că în familie sau în societate au apărut relații noi care nu au nimic de-a face cu dragostea și încrederea reciprocă între oameni. Într-un sens general ele pot fi definite individualiste sau cinice.

Neluând în seamă spiritul de sărăcie și binele aproapelui, victimele societății de consum caută îmbogățirea cu orice preț, prestigiul cu orice preț, fericirea personală cu orice preț, pe scurt, bunăstarea proprie cu orice preț. Aici poate și trebuie să intervină educația creștină cu privire la sărăcie și bogăție, pentru că face diferența între folosirea și posedarea lucrurilor vremelnice.

Dar educația creștină vorbește și despre spiritul de sărăcie din fericirile evanghelice care conduce la renunțarea de bună voie la lucrurile trecătoare. Această renunțare urmărește în primul rând obținerea binelui suprem, care este iubirea lui Dumnezeu, și a binelui imediat, care este iubirea aproapelui.

Spiritul de sărăcie cuprinde toate aceste aspecte, dar și altele despre care am vorbit în predica din 17 februarie 2019, la catedrala sf. Iosif din București. De exemplu, educația în spiritul sărăciei ajută și la identificarea adevăratei scări de valori în viață, pentru că ne ajută să facem diferența între valorile existențiale, spirituale și cele economice. Ne ajută să păstrăm ordinea justă a priorităților și să nu-l sacrificăm pe Dumnezeu sau/și pe aproapele de dragul lucrurilor materiale. Despre toate acestea și altele în plus puteți afla mai multe ascultând predica postată mai jos.

  • 17 februarie 2019
Uimirea iertării face diferența între pacient și penitent în Biserică

Ce ne place să fim în Biserică? Pacient sau penitent? În care postură ne simțim mai bine? Care condiție ne atrage mai mult? În jurul acestor întrebări am meditat astăzi, 10 februarie 2019, împreună cu numeroșii credincioși prezenți la sf. liturghie de la ora 12.15 în catedrala sf. Iosif din București. Vreme frumoasă afară, dar și în sufletele oamenilor. Mulțumim lui Dumnezeu!

Am primit deja câteva mesaje de mulțumire de la credincioșii din țară care m-au ascultat accesând site-ul www.catedralaonline.ro Mi-au mulțumit pentru faptul că am subliniat importanța recunoașterii condiției de penitent în viața creștină. Într-adevăr, mulți dintre noi se poticnesc în condiția de pacient al Bisericii. Aceștia așteaptă ca tot ceea este bun în viața lor să vină prin sau de la Biserică. Astfel, Biserica trebuie să le asigure reușita la școală, găsirea unui serviciu, întâlnirea unui soț/soții cumsecade, mărirea salariului, reușită în viață, găsirea obiectelor pierdute etc. Neîndoielnic, cu asemenea oameni Biserica nu poate să crească sau să înflorească.

Potrivit Evangheliei de astăzi (Lc 5, 1-11), Biserica se zidește pe terenul experienței greșelilor conștientizate și iertate de harul lui Dumnezeu milostiv. Am văzut în Evanghelie cum Sf. Petru l-a întâlnit pe Isus și s-a încredințat Cuvântului său. Acestea par să fie condițiile pentru ca Biserica, atunci, dar și astăzi, să poată să prindă împotriva oricărei speranțe o mulțime de pești. În fine, după această minune, Petru a căzut în genunchi la picioarele lui Isus și a exclamat: „Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!” (Lc 5, 8).

În Biserica în care trăim nu prea există păcătoși doritori de convertire, ci doar bolnavi sau pacienți spirituali. Cum să facem trecerea de la condiția de pacient la cea de penitent, sau de la condiția de chemat la cea de trimis, ori de la condiția de ființă pescuită la cea de pescar? Răspunsul este simplu, dar mai greu de pus în practică: prin convertire. Primul pas spre convertire este conștientizarea experienței fragilității noastre umane, a păcatului care este în noi, dar și cererea de iertare pentru nedreptatea pe care i-am făcut-o lui Dumnezeu sau/și nouă. În fine, gesturi promițătoare de convertire sunt și cererile de iertare publice sau private, în nume personal sau instituțional. Despre toate acestea puteți afla mai multe ascultând predica postată aici.

  • 10 februarie 2019
Venim singuri la biserică și plecăm împreună

Dragi prieteni,

Azi, 29 aprilie 2018, la liturghia de la 12.15 de la catedrala sf. Iosif din București au fost prezenți numeroși credincioși. Am predicat despre importanța căutării Spiritului unității între noi cei care ne cunoaștem și ne recunoaștem ca discipoli ai lui Isus. Primul pas spre așa ceva este deschiderea inimii către persoanele întâlnite sau văzute la biserică. Lucrul acesta este posibil dacă rămânem în iubirea lui Isus. Printre alte îndemnuri, le-am spus ca după sfânta liturghie să încerce să întârzie puțin în fața bisericii și să-și prezinte reciproc prietenii, să se cunoască între ei, poate găsesc astfel mai multe motive de a fi împreună. Urmând această cale, încet, încet, putem forma o comunitate de persoane, loc de împlinire umană și mântuire eternă pentru fiecare dintre noi. Moto-ul predicii a fost acesta: „Venim singuri la biserică și plecăm împreună!”.

Nu mă așteptam să participe așa mulți credincioși, pentru că tocmai a început „Paștele comuniștilor”, 1 Mai Muncitoresc, cum obișnuiam să-i spunem înainte de căderea comunismului. Îmi amintesc de o glumă care circula pe atunci. Deși comuniștii nu mergeau la biserică și nici pe alții nu-i lăsau să meargă, celebrau în felul lor Paștele prin consumarea bucatelor tradiționale pascale. Astfel, fie cu ocazia Paștelui creștin, fie cu ocazia lui 1 Mai Muncitoresc comuniștii mâncau ouă înroșite, pască și drob de miel. Când ciocneau ouăle nu spuneau „Christos a înviat!”, ci „Trăiască 1 Mai Muncitoresc!”.

Revenind la predica de azi, după sfânta liturghie, am observat cum mai multe persoane au întârziat și au stat de vorbă în fața catedralei. Unele dintre ele au venit și la mine și mi-au vorbit despre cei pe care i-au adus la biserică în sufletul lor – bătrâni, bolnavi, rude și prieteni care lucrează departe sau cu diferite probleme de familie – și mi-au cerut să mă rog pentru ei. Cel mai tare m-a impresionat un domn în vârstă de 80 de ani, care a venit la mine în curtea catedralei împreună cu fiica și cu soția sa chiar la urmă, când nu mă mai aștepta nimeni. Mi-a spus că a locuit câtva timp în palatul arhiepiscopal, la mansardă, mai exact în timpul studiilor sale din anii 1954-1956. Atunci avea 16 ani și era singur. Acum are 80 de ani, dar nu mai e singur. Are o soție deosebită și o fiică extraordinară, căsătorită, și mai mulți nepoți. Mi-a vorbit despre preoții de la catedrală și frații călugări ai Școlilor creștine pe care i-a întâlnit în epoca respectivă. Chiar dacă nu i-am avut alături de noi în mod fizic, în mod spiritual au revenit în sufletele noastre. L-am rugat să pună în scris aceste amintiri. Nu știu dacă o va face. De un lucru sunt sigur, totuși: azi, la biserică, am venit singuri, și am plecat împreună! Cel puțin asta s-a întâmplat cu unii dintre noi. Dacă doriți să ascultați mai multe lucruri despre felul în care ne putem îmbogăți spiritual cu prezența altor persoane în inima noastră, participând duminica la sfânta liturghie, vă invit să deschideți linkul de mai jos.

Aici puteți să ascultați predica:

  • 29 aprilie 2018
Cine este Isus Christos pentru tine?

Dragi prieteni,

După două zile de drumeție pe platoul Bucegilor și pe la cota 1400 am coborât astăzi, 27 august 2017, la Sinaia și am meditat împreună cu numeroșii credincioși adunați la biserică întrebarea pe care Isus a adresat-o discipolilor de ieri și de azi: dar voi cine spuneți că sunt eu? Ținând cont de contextul lecturilor biblice din această duminică, la întrebarea Cine este Isus Christos pentru tine? se răspunde nu prin aprofundarea doctrinei creștine, ci prin urmarea lui Isus Mesia, așa cum a făcut Matei vameșul, care, „ridicându-se” (de la postul lui de vameș), „l-a urmat” (Mt 9, 9). Înainte de a asculta predica vă invit să citiți câteva gânduri ale sfântului Ciprian despre rolul lui Petru, piatra apostolică, în a face vizibilă unitatea Bisericii, care se zidește pe Piatra vie, pe Christos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, Piatra din capul unghiului.

«Domnul îi spune lui Petru: „Și eu îți zic: tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui. Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mt 16, 18-19). Pe unul singur zidește Biserica, deși tuturor apostolilor, după învierea sa, le-a dăruit puteri egale zicându-le: „Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi. Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: Primiți pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20, 21-23). Totuși, pentru a arăta unitatea, a constituit o singură catedră și a dispus cu ajutorul cuvântului său de autoritate ca principiul acestei unități să izvorască din unul singur. Ceea ce era Petru, cu siguranță, erau și ceilalți apostoli: părtași în mod egal la cinste și la putere; dar începutul provine din unitate, ca astfel credința lui Christos să se arate a fi unică. La această unică Biserică a lui Christos face aluzie Spiritul Sfânt în Cântarea Cântărilor când, în persoana Domnului, spune: „dar numai una este ea, porumbița mea, perfecta mea; una este la mama ei, desăvârșita celei care a născut-o” (Ct 6, 9). Cine nu păstrează această unitate a Bisericii, crede oare că va păstra credința? Cine se opune și rezistă Bisericii, crede oare că este în Biserică? Dar și fericitul apostol Paul îl învață și dezvăluie misterul sacru al unității zicând: „Este un singur trup și un singur Duh, după cum ați și fost chemați la o singură speranță, aceea a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu” (Ef 4, 4-6).

Din sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii, 4-5, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 27 august 2017