Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Simon Petru prenume funcție și Christos viitorul Bisericii

Simon, „fiul lui Ioan” (Bariona), pare să fie diferit de Petru. Cel puțin nu întotdeauna. Lucrul acesta se vede în contextul mărturisirii de credință de la Cezarea lui Filip (Mt 16, 13 șu.). La început Simon este numit Petru, „piatră” și declarat „fericit”. Pentru că „nu carnea și sângele” i-au descoperit faptul că Fiul Omului este Christos, Mesia. Dar la sfârșit Petru respinge crucea pe care avea să moară Domnul. Și atunci Isus îi spune: „Mergi în urma mea, Satană … pentru că nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Mt 16, 23).

Astfel, în primul caz, Simon este Petru, ucenic în favoarea lui Christos, iar în al doilea, Simon este Satană, Anti-Christ, pentru că planurile lui sunt împotriva lui Dumnezeu. Acesta este un episod din viața lui Simon Petru. Au mai fost și altele. Să ne amintim, totuși, că Simon a depășit aceste momente prin convertire. A făcut un efort continuu de trecere de la nume la prenume, de la Simon (anti-Christos) la Petru (pro-Christos). Într-adevăr, pe măsură ce îl mărturisea pe Christos ca Fiu al lui Dumnezeu cel Viu, Simon devenea piatră pe care Domnul își zidea Biserica sa. În cele din urmă, din iubire față de Mântuitorul, prin acceptarea morții pe cruce, cu capul în jos, în semn de umilință, Simon a fost sacrificat complet în favoarea lui Petru.

Fiecare dintre noi cei botezați este invitat să imite itinerariul lui Simon Petru. Să treacă de la nume la prenume sau, mai exact, să-și asume prenumele (de la botez) ca funcție, rol, misiune în zidirea împărăției lui Dumnezeu. Să accepte sacrificarea numelui (care ține de cele pământești) în favoarea prenumelui. Oare se întâmplă lucrul acesta în Biserica lui Isus din zilele noastre? Pe chipul ei ar trebui să strălucească Christos, lumina neamurilor (LG 1), dar mai strălucește? Se mai vede astăzi această lumină, Christos, lumina popoarelor, pe fața Bisericii? Evident, strălucirea acestei lumini depinde și de credința ucenicilor, nu-i așa?

Da, depinde. Însă, din păcate, sunt unii care nu au făcut (nu fac) trecerea de la Simon (anti-Christos) la Petru (pro-Christos). Nu au devenit nici măcar o pietricică a credinței. Alții, în schimb, se sacrifică eroic, și fără zgomot, devenind de la o zi la alta tot mai mult „Petru”. Avem multe exemple la îndemână. Viitorul Bisericii va fi susținut de acești ucenici tăcuți, minoritari, necunoscuți, umili, dar fideli lui Christos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu. Papa Benedict al XVI-lea spunea într-un interviu din 1969 că în viitor, adică astăzi, Biserica va deveni minoritară, dar mai înrădăcinată și centrată pe credința în Christos. În plus, va respinge liturgia „politicului” și va manifesta o adevărată devoțiune sacramentală.

Detalii în articolul postat mai jos. Vă doresc să deveniți Petru, „piatră” a credinței în Christos, dacă se poate. Dacă nu, măcar niște pietricele vii în edificiul Bisericii lui Isus. Săptămână binecuvântată!

  • 23 august 2020
Venim la biserică să fim mai inocenți sau în siguranță?

Duminică de duminică și în sărbători participăm la sfânta liturghie celebrată în biserică. Câteodată ne mustră conștiința că nu am venit chiar în fiecare duminică, că nu ne-am spovedit regulat, că nu am făcut fapte de milostenie etc. Aceste mustrări interioare țin de un proiect de viață spirituală la care ne-am dat cândva consimțământul și pe care îl numim transformarea noastră în Christos. Proiectul a început la botez. Din păcate unii abandonează proiectul, alții îl elimină total, poate unii îl întrerup și-l reiau mai târziu, iar alții, în fine, încremenesc în proiect. Nu fac nici un pas. Unde suntem noi?

Deși bune, întrebările de mai sus nu sunt potrivite pentru a ne determina să susținem proiectul transformării noastre în Christos. În lumina evangheliei de astăzi, In 1, 29-34, ele ar trebui să cedeze prioritatea altor chestionări mai tari. Când venim la biserică suntem capabili să ne lăsăm priviți de privirea lui Christos? Suntem impresionați de chemarea de a deveni inocenți (sf. Augustin) și blânzi, buni (sf. Toma de Aquino) precum Mielul lui Dumnezeu? Dacă da, atunci voința de schimbare a ființei noastre în ceea ce este Christos în evanghelia duminicii – Mielul lui Dumnezeu – devine eficace.

Spuneam mai sus că drumul schimbării noastre ontologice/existențiale în Christos începe în biserică la botez. Sf. Ioan Botezătorul ne arată cum trebuie să facem ca acest itinerariu să nu se întrerupă. De două ori apare în Evanghelia de astăzi că mai înainte nu-l cunoștea pe Isus, dar după botez, l-a cunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu. Teofania care a avut loc atunci i-a revelat identitatea adevărată a lui Isus din Nazaret, verișorul lui. Astfel, în măsura în care avem credință, privim la Christos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, ne transformăm și noi în Christos. Devenim mai inocenți, mai buni, mai blânzi, victorioși asemenea mielului, care a omorât păcatul și moartea.

Concluzia este simplă: să ne lăsăm priviți de privirea lui Christos ca să ne transformăm și să devenim din zi în zi tot mai asemenea Lui. Detalii în predica postată mai jos.

  • 19 ianuarie 2020
Bunul Păstor are Picioarele înfipte în credință și Brațele deschise

Astăzi creștinii catolici au celebrat duminica intitulată „Bunul Păstor”. Duminica poartă acest nume pentru că la Evanghelie se citește un fragment din In 10, unde este vorba despre Isus care spune despre sine că El este Bunul Păstor. Suntem ajutați să înțelegem că Isus Înviat este Bunul Păstor pentru că are brațele deschise pe Cruce din iubire față de noi.

Ne-am rugat în această duminică pentru vocații la preoție și viața consacrată. Am comentat faptul că multe biserici sunt goale sau devin din ce în ce tot mai goale. Faptul se datorează atât fragilității/incoerenței păstorului, cât și pasivității sau indiferenței turmei.

Am arătat că între păstor și turmă există un drum cu două sensuri de mers. Uneori preotul face de toate, inclusiv ceea ce ar trebui să facă credincioșii laici, și nu iese nimic ca lumea. Alteori turma se amestecă în toate, inclusiv în treburile preotului, și iarăși nu iese nimic ca lumea.

Apartenența la turma lui Christos sau la Biserică nu trebuie să fie văzută în mod pasiv. Cine se raportează astfel consideră Biserica un fel de asociație de prestări servicii (liturgice, spirituale etc.). Apartenența la turma lui Christos trebuie să fie activă. Pentru asta se cer trei lucruri.

Mai întâi să credem în Isus Înviat, să ne încredem și să facem experiența iubirii lui răstignite pentru noi. Apoi să-l ascultăm, să ne obișnuim cu vocea Lui, adică să-i ascultăm Cuvântul. Să fim neliniștiți și supărați ori de câte ori nu-i auzim glasul. În fine să punem în practică într-o manieră creatoare Cuvântul ascultat. Nu în mod repetitiv până la adormire, plictiseală și aiureală, cum se mai întâmplă prin unele case. Dar într-un mod activ, cu deschidere spre săraci și suferinzi, spre acei oameni în care strălucește „frumusețea” lui Dumnezeu.

În zilele noastre există mai puțini preoți, mai puțini călugări și mai puține călugărițe decât în trecut. Dar sunt prezența lor este foarte necesară. Preoții și persoanele consacrate au carisma de a ne arăta locurile cele mai fragile ale lumii în care trăim. De exemplu, surorile Maicii Tereza de Calcutta, care se ocupă de oamenii străzii. Este vorba despre acele locuri în care Statul nu ajunge sau nu este eficace prin măsurile luate.

Cu ajutorul preoților și al persoanelor consacrate vedem unde există Dumnezeu, astăzi. Dacă nu ne arată și nu ne vorbesc despre existența lui Dumnezeu, atât preoții, cât și persoanele consacrate nu răspund la chemarea lor. Nu mai sunt „Bunul Păstor” pentru lumea unde au fost trimiși. De aceea, să ne rugăm și pentru ei.

L-am propus ca exemplu de „Bunul Păstor” din zilele noastre pe Jean Vanier, care a murit recent, pe 7 mai 2019. Am avut ocazia să-l întâlnesc la București prin 1990. Nu am reușit atunci să deschidem o casă, o Arcă la București pentru persoanele cu dizabilități. Printre altele, Jean Vanier îmi spunea că pentru a fi „Bunul Păstor” în zilele noastre trebui să ai „picioarele înfipte în credință și brațele deschise”. De asemenea, un alt cuvânt care m-a impresionat: „dacă avem ochi să-l vedem pe cel care suferă și, în general, pe cel sărac, atunci avem ochi să-l vedem pe Dumnezeu”.

Detalii în predica postată mai jos.

  • 12 mai 2019
Spiritul de sărăcie semnul și gloria Bisericii lui Christos

Spiritul de sărăcie nu se confundă cu spiritul de consum. Spiritul de sărăcie înseamnă libertate față de lucrurile materiale. Spiritul de sărăcie nu înseamnă disprețuirea bunurilor create. Spiritul de sărăcie nu este totuna cu mizeria, foametea, lipsurile de multe feluri. Spiritul de sărăcie înseamnă stimă față de valorile umane și față de lucrurile create, care sunt primite și transmise altora ca dar al lui Dumnezeu.

De curând și România a îmbrățișat spiritul de consum, specific societăților capitaliste dezvoltate. Astfel se dorește ca societatea românească să-și fundamenteze progresul economic și social pe dezvoltarea consumului. Se caută stimularea dorinței de a consuma și a dorinței de a avea, pentru că, nu poți consuma dacă nu ai ceva bani (avere). Uneori se insistă atât pe mult pe acest aspect (publicitatea) încât chiar că îți vine să crezi că „dacă nu consumi, nu exiști” (Zygmunt Bauman).

Dar goana după avere ca scop în sine și unică garanție a bunăstării paralizează relațiile dintre oameni. Acestea ar trebui să fie caracterizate de iubire, generozitate, solidaritate. În schimb vedem că în familie sau în societate au apărut relații noi care nu au nimic de-a face cu dragostea și încrederea reciprocă între oameni. Într-un sens general ele pot fi definite individualiste sau cinice.

Neluând în seamă spiritul de sărăcie și binele aproapelui, victimele societății de consum caută îmbogățirea cu orice preț, prestigiul cu orice preț, fericirea personală cu orice preț, pe scurt, bunăstarea proprie cu orice preț. Aici poate și trebuie să intervină educația creștină cu privire la sărăcie și bogăție, pentru că face diferența între folosirea și posedarea lucrurilor vremelnice.

Dar educația creștină vorbește și despre spiritul de sărăcie din fericirile evanghelice care conduce la renunțarea de bună voie la lucrurile trecătoare. Această renunțare urmărește în primul rând obținerea binelui suprem, care este iubirea lui Dumnezeu, și a binelui imediat, care este iubirea aproapelui.

Spiritul de sărăcie cuprinde toate aceste aspecte, dar și altele despre care am vorbit în predica din 17 februarie 2019, la catedrala sf. Iosif din București. De exemplu, educația în spiritul sărăciei ajută și la identificarea adevăratei scări de valori în viață, pentru că ne ajută să facem diferența între valorile existențiale, spirituale și cele economice. Ne ajută să păstrăm ordinea justă a priorităților și să nu-l sacrificăm pe Dumnezeu sau/și pe aproapele de dragul lucrurilor materiale. Despre toate acestea și altele în plus puteți afla mai multe ascultând predica postată mai jos.

  • 17 februarie 2019
Uimirea iertării face diferența între pacient și penitent în Biserică

Ce ne place să fim în Biserică? Pacient sau penitent? În care postură ne simțim mai bine? Care condiție ne atrage mai mult? În jurul acestor întrebări am meditat astăzi, 10 februarie 2019, împreună cu numeroșii credincioși prezenți la sf. liturghie de la ora 12.15 în catedrala sf. Iosif din București. Vreme frumoasă afară, dar și în sufletele oamenilor. Mulțumim lui Dumnezeu!

Am primit deja câteva mesaje de mulțumire de la credincioșii din țară care m-au ascultat accesând site-ul www.catedralaonline.ro Mi-au mulțumit pentru faptul că am subliniat importanța recunoașterii condiției de penitent în viața creștină. Într-adevăr, mulți dintre noi se poticnesc în condiția de pacient al Bisericii. Aceștia așteaptă ca tot ceea este bun în viața lor să vină prin sau de la Biserică. Astfel, Biserica trebuie să le asigure reușita la școală, găsirea unui serviciu, întâlnirea unui soț/soții cumsecade, mărirea salariului, reușită în viață, găsirea obiectelor pierdute etc. Neîndoielnic, cu asemenea oameni Biserica nu poate să crească sau să înflorească.

Potrivit Evangheliei de astăzi (Lc 5, 1-11), Biserica se zidește pe terenul experienței greșelilor conștientizate și iertate de harul lui Dumnezeu milostiv. Am văzut în Evanghelie cum Sf. Petru l-a întâlnit pe Isus și s-a încredințat Cuvântului său. Acestea par să fie condițiile pentru ca Biserica, atunci, dar și astăzi, să poată să prindă împotriva oricărei speranțe o mulțime de pești. În fine, după această minune, Petru a căzut în genunchi la picioarele lui Isus și a exclamat: „Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!” (Lc 5, 8).

În Biserica în care trăim nu prea există păcătoși doritori de convertire, ci doar bolnavi sau pacienți spirituali. Cum să facem trecerea de la condiția de pacient la cea de penitent, sau de la condiția de chemat la cea de trimis, ori de la condiția de ființă pescuită la cea de pescar? Răspunsul este simplu, dar mai greu de pus în practică: prin convertire. Primul pas spre convertire este conștientizarea experienței fragilității noastre umane, a păcatului care este în noi, dar și cererea de iertare pentru nedreptatea pe care i-am făcut-o lui Dumnezeu sau/și nouă. În fine, gesturi promițătoare de convertire sunt și cererile de iertare publice sau private, în nume personal sau instituțional. Despre toate acestea puteți afla mai multe ascultând predica postată aici.

  • 10 februarie 2019