Wilhelm Dancă

În sărbătoarea „Dedicarea bazilicii din Lateran” am meditat Evanghelia după Ioan 2, 13-22. Am subliniat trei lucruri.

Mai întâi, să respectăm „zidurile” bisericilor, pentru că ele delimitează un spațiu sacru al prezenței intense a lui Dumnezeu. Ele corespund caracterului spațial al ființei umane. De fapt, omul nu-l poate întâlni pe Dumnezeu doar la nivelul gândurilor sau ideilor, ci pornind de la simțurile exterioare. Astfel putem vorbi despre sensul antropologic al zidurilor unei biserici.

Apoi să adăugăm sensul teologic, care este exprimat de patriarhul Iacob în Geneză 28, 17. După ce a avut revelația îngerilor coborând și urcând pe scara ce duce la cer a spus că locul acela este înfricoșător. De asemenea, că este casa lui Dumnezeu și poarta cerului. Apoi am vorbit despre creștini ca temple ale lui Dumnezeu și prezențe ale Duhului Sfânt. Despre aceste lucru vorbește Sfântul Paul adresându-se corintenilor, dar și nouă, astăzi. Am dezvoltat relația sănătoasă față de corpul propriu și cel al altora. Am criticat situațiile în care trupul devine idol și seduce pe aproapele. Adică, îi confiscă sau reduce libertateatea de a fi.

În fine să ținem cont de chemarea Sfântului Petru de a deveni „pietre vii” în construcția Bisericii. Creștinul-piatră vie are în mod spontan experiența sacrului. Mulți au pierdut simțul divinului, dar au rămas cu un fel nostalgie ce se traduce, uneori, prin critica la adresa bisericii. De exemplu, unii care nu merg la biserică sunt degustați de „negustoriile” de multe feluri ce se propun în sau în jurul bisericii. Creștinul-piatră vie devine un reper pentru omul care caută un sens în lume. Experiența sacrului din interiorul bisericii conferă sens vieții. Să o propunem celor din jur în mod gratuit, adică potrivit „logicii” iubirii lui Christos, piatra din capul unghiului.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

https://youtu.be/3-aAfiVGrTQ

Am ajuns la concluzia că în bisericile noastre sunt mulți necredincioși pornind de la propria experiență pastorală. Vorbesc despre acest lucru în introducerea meditației. Dar răspunsul la întrebarea din titlu îl dezvolt meditând la Evanghelia după Luca 6, 39-45. Aici Domnul Isus prezintă trei parabole.

Prima se referă la orbul care conduce pe un alt orb. Ambii ajung în groapă. A doua critică ipocrizia discipolilor. Ei văd paiul din ochiul aproapelui și nu dau atenție bârnei din ochiul lor. A treia este despre pomul bun care face roade bune. Evident, pomul rău face doar frunze, nu roade. Aceste trei parabole se pot rezuma la invitația de a ne gandi la noi înșine.

De obicei Evanghelia ne invită să ne gândim la alții. Acum este vorba de „a fi egoiști și de a ne gândi la noi înșine!” Ce înseamnă lucrul acesta? Mai întâi, cum spune prima parabolă, să căutăm să ne luminăm. Să judecăm drept și să facem diferența dintre fals și adevăr, dintre rău și bine. Concluzia provizorie este să acordăm atenție formării rațiunii drepte. Apoi, să nu fim ipocriți! Să coborâm în inimă și să o vindecăm. Cum? Cu ajutorul discernământului, care să facă de pază la intrarea în inimă. De ce? Pentru ca să nu intre în ea gândurile urâte sau rele. Prin urmare să promovăm inima curată, să o vindecăm de răul care o amenință. În fine, să adoptăm un stil de viață care să fie marcat de fapte, de roade. Morala care stă la baza acestui mod de a fi creștin este un răspuns la Evanghelie. Nu este o morală autonomă, ci relațională, adică legată de valorile evanghelice.

În concluzie am spus că ucenicul se confuntă cu două forme de iubire. Pe de o parte, altruismul pretențios și posesiv, iar pe de alta egoismul respectuos și altruist. Dacă ar trebui să alegeți, dumneavoastră ce ați prefera? Altruismul posesiv sau egoismul respectuos și altruist? Detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi la situația de criză prin care trece Biserica din zilele noastre. Unii spun că a ajuns la fundul prăpastiei, alții că este aproape de colapsul total. Am pornit de la Evanghelia duminicii, Luca 5, 1-11. Aici se vorbește despre pescuirea minunată și chemarea lui Petru, Ioan și Iacob. Am comentat trei verste.

Primul: „Toată noaptea ne-am trudit și nu am prins nimic” (v. 5). Petru își asumă eșecul, nu-l măsluiește. Astfel trece de la deziluzie la speranță. De ce? Pentru că își pune încrederea în Cuvântul Domnului. Bazat pe acest Cuvânt pescuiește abundent chiar când nu se pescuiește. Petru ne invită să ne asumăm insuccesul, pentru că numai așa devine izvor de rodnicie. Avem multe eșecuri la nivel de Biserică, de familie, școală, societate. Să le acceptăm și să căutăm alt drum de evanghelizare. E clar, drumul vechi nu mai rodește.

Al doilea verset: „Îndepărtează-te de la mine, căci sunt un om păcătos” (v. 8). În cazul acesta păcătoșenia nu are o conotație morală, ci existențială. Omul este o făptură limitată în raport cu Dumnezeu, Creatorul. Totuși, are un dar sau o carismă unică. Trebuie să o descoperim și să o punem în slujba celorlalți.

Al treilea verset: „Lăsând toate, l-au urmat pe Isus” (v. 11). De fapt, nu le-au lăsat, căci ucenicii au rămas mai departe la munca lor și cu familia lor. Numai că urmându-L pe Isus relația lor cu munca, cu familia, cu prietenii s-a schimbat. Oare ce ar trebui să „lăsăm” sau să „schimbăm”? Dacă vom avea o credință bazată pe întâlnirea personală cu Isus, viața noastră se va schimba.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am sărbătorit Sfânta Treime, potrivit calendarului latin. Am meditat la faptul că misterul Sfintei Treimi ar trebui să lase urme în viața noastră. Am folosit asemănarea Sfântului Patriciu, trifoiul. Dar, comparația este deficitară. Ea subliniază unitatea persoanelor în Sfânta Treime, însă lasă în umbră diversitatea. Am folosit și exemplul cu familia – tatăl, mama, copilul. Însă nici această imagine nu este completă. De ce? Pentru că, de multe ori, nu ține seama de valoarea unității pe care unii o confundă cu uniformitatea. O imagine bună ar trebui să salveze și unitatea, și diversitatea Persoanelor Sfinte. De aceea, am considerat că lumea din trei locuri e chemată să arate legătura cu Sfânta Treime.

Primul loc este familia. Aici se poate vedea unitatea dacă fiecare din familie respectă unicitatea celuilalt. Dacă da, atunci se respectă și valoarea diversității sau a varietății. Celălalt trebuie ascultat sau respectat pentru că este celălalt. Atât și nimic mai mult. Diversitatea stă la baza creativității și a dinamismului maturizării.

Al doilea loc este Biserica. Ea este icoană a Sfintei Treimi dacă promovează diversitatea. Din punct de vedere liturgic, lucrul acesta se întâmplă. De exemplu, în Biserica Catolică există șase familii sau rituri liturgice. Ritul cu cei mai mulți membri este cel latin. Dar, pe lângă acesta, există și ritul bizantin, alexandrin, antihoian, capadocian, armean. Diversitatea liturgică este un semn al creativității Duhului Sfânt în Biserică.

Al treilea loc este societatea. Aici întâlnim culturi, tradiții, mentalități sociale diferite. Unele sunt creștine, altele nu. Trebuie interpretate ca tot atâtea scântei ale iubirii divine. Viața e frumoasă dacă se trăiește în unitatea dorinței de Dumnezeu din oameni și în diversitatea religiilor și culturilor.

În final am subliniat că în fiecare om există urme ale prezenței Sfintei Treimi. Iubirea dintre cele trei Persoane Sfinte din lăuntrul nostru ar trebui să fie baza relațiilor cu cei din jur. Să nu reducem iubirea trinitară la iubirea autoreferențială sau narcisistă! Apoi, să nu echivalăm iubirea duală cu iubirea trinitară! Iubirea duală este reciprocă, dar închisă, nu rodește. Iubirea trinitară este debordantă, generoasă, jertfire de sine pentru celălalt, dăruire fără rest. De aceea, este și rodnică.

Pe scurt, Sfânta Treime ne cheamă să îmbrăcăm lumea în iubire trinitară. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Criza actuală a vocațiilor a stat în centrul meditației de astăzi. Punctul de pornire a fost Evanghelia după Matei 9, 36-10,8. Isus spune aici că „secerișul este mare, însă lucrătorii sunt puțini” (v. 37). Am dat câteva cifre. Astăzi în lume sunt aproximativ 415.000 de preoți catolici la o populație de 1,35 miliarde de catolici. Foarte puțini! S-au căutat și se caută soluții. Pentru ca ele să fie bune, ar trebui să ne rugăm pentru vocații. Așa spune Isus: „Rugați-L pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul lui!”. (v.38).

Am dezvoltat îndemnul Domnului Isus în trei direcții.

Mai întâi preoții și persoanele consacrate trebuie să se roage mai mult cu viața, nu atât cu buzele. Să fie martori credibili ai Evangheliei, molipsitori prin coerență, onestitate, generozitate.

Apoi să promovăm „Seminarul” din familii. De ce? Pentru că în familie se primește „simțul sacrului” sau „simțul lui Dumnezeu”. La vârsta de 5 ani fiecare copil este „setat” sau „pregătit” pentru a trăi realitățile sacre. De fapt, orice copil, când va fi mare, va face ceea ce a învățat acasă, în familie.

În fine, toți credincioșii, fără discriminare, sunt chemați să-și înrădăcineze vocația apostolică în milostivirea Domnului. Din Evanghelia duminicii aflăm că lui Isus i se face milă de popor. Erau ca niște oi fără păstor. De aceea, i-a chemat pe primii apostoli, toți cei 12 erau păcătoși și slabi. I-a trimis să-L vestească invitându-i să se bazeze nu pe „calitățile”/fragilitățile lor, ci pe compasiunea Lui față de popor.

În concluzie am amintit că anul acesta se împlinesc 100 de ani de la hirotonirea Fer. Vladimir Ghika. El spunea: „Nu-L iubim cum se cuvine pe Dumnezeu, dacă, iubindu-L, nu-i facem și pe alții să-L iubească”. Oare iubirea noastră față de Dumnezeu este molipsitoare? Trezește uimirea, admirația și respectul celor din jur?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.