Wilhelm Dancă

Am vorbit astăzi despre rugăciune comentând parabola fariseului și a vameșului la templu după Evanghelia sfântului Luca 18, 9-14. Am spus că fariseul și vameșul ilustrează două comportamente care se aflâ în interiorul ființei umane. Fiecare om are ceva și din atitudinea fariselui, și din aceea a vameșului. Pe scurt, este vorba despre lupta din interiorul omului între mândrie și umilință.

Am subliniat faptul că mândria izolează și orbește. Omul autosuficient sau autoreferențial nu are nevoie de nimeni, nici chiar de Dumnezeu. De asemenea, din cauza atenției exagerate asupra propriului eu, omul mândru nu vede pe nimeni. De aceea, fariseul nu se poate ruga lui Dumnezeu, ci doar lui însuși. Omul mândru nu poate fi ajutat, pentru că nu se lasă ajutat.

Umilința este o virtute care are două efecte: libertatea și adevărul. Ne eliberează de prejudecăți și ne arată ceea ce suntem cu adevărat. Adică, oameni păcătoși, slabi, care depind de Dumnezeu Creatorul în privința vieții și a mântuirii. Omul umil se roagă lui Dumnezeu, pentru că vede cine este în mod real și se simte liber. Astfel, dacă rugăciunea este primul rod al umilinței, să urmăm exemplul vameșului.

Pentru mai multe detalii, deschideți linkul de mai jos.

Astăzi, 19 octombrie 2025, am meditat tema rugăciunii la ucenicii lui Isus pornind de la Evanghelia după Luca 18, 1-8. Aici este vorba despre văduva care se roagă insistent și curajos ca judecătorul nedrept să-i facă dreptate.

Am identificat două învățături importante pentru discipolii Domnului din zilele noastre.

Prima se referă la problema dreptății. Nu trebuie să se lase descurajați de disproporția dintre puteri. Adică, puterea (mică dar onestă) omului care are dreptate și puterea (mare dar coruptă) celor care judecă. Să fie curajoși și determinați mai ales când e vorba de dreptatea altora. Să-i ajute pe cei nedreptățiți să-și câștige demnitatea știrbită. Văduva este un exemplu de rugăciune. Ea își asumă fragilitatea, fiindcă era lipsită de sprijin afectiv, moral și financiar, și nu cade în fatalism. Are încredere că i se va face dreptate și i s-a făcut.

A doua este legată de credința ca încredere în Domnul Christos. Această încredere se manifestă și se cultivă prin rugăciune. Rugăciunea este ca un dialog între două inimi. Aici ar trebui să aibă prioritate dialogul lui Dumnezeu cu ucenicul lui Isus, care vrea să-i spună că-l iubește. Sau că este copilul său iubit. Dar, privind ordinea, mai întâi ar trebui să vorbească Dumnezeu, pentru că discipolii nu știu să se roage cum trebuie. O spune Sfântul Paul în Romani 8, 26: „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu știm să ne rugăm”. Sfântul Augustin dezvoltă această observație. El spune că rugăciunile noastre „nu sunt ascultate pentru că suntem răi, cerem lucruri rele și în mod rău”.

Am făcut o aplicație practică în legătură cu operele misionare. Am spus că devenim misionari mai întâi prin prezența iubirii lui Dumnezeu în noi. Dacă se întâmplă lucrul acesta, atunci viața noastră vibrează de „șoaptele” Duhului Sfânt în noi, deci de puterea rugăciunii bune. Apoi am spus că lumina lui Christos strălucește pe fețele acelora care se roagă precum văduva din parabolă. Adică, insistent, curajos, cu încredere sau credință că va obține ceea ce cere prin rugăciune. Neîndoielnic, rugăciunea face minuni dacă este o relație vie, pătrunsă de iubire, dacă inima noastră vorbește inimii lui Dumnezeu.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În Duminica „Botezul Domnului” am meditat Evanghelia după Luca 3, 15-16.21-22. Aici este vorba despre botezul pe care l-a primit Domnul la râul Iordan din mâinile lui Ioan Botezătorul. Botezul lui Ioan era un botez purificator și unificator. Botezul său curăța omul de păcate și-l introducea în comunitate. Isus avea nevoie de acest botez? Evident că nu, dar atunci care este semnificația acestei epifanii sau teofanii? În această împrejurare Ioan și poporul venit să se boteze au aflat că Isus este Fiul Tatălui. Am pus în oglindă botezul pe care l-am primit noi când eram mici sau maturi.

Învățăm trei lucruri de la Domnul care se botează în Iordan. Astfel am explicat ce înseamnă să te „îmbraci în Christos”. Sau, să ai stilul său de viață, mentalitatea lui, ori modul său de a fi. Mai întâi solidaritea cu cei păcătoși sau cu oamenii care greșesc. Asemenea Domnului Isus, prin iubire îi putem salva din abisul păcatului. Apoi iubirea ca replică la deviza modernității: gândesc, deci exist (Descartes). Botezul Domnului ne învață altceva: iubesc, deci exist. În fine rugăciunea ca factor de creștere a vieții din botezul primit. Ideea principală este aceasta: cine nu se roagă se des-botează.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Bartimeu din Evanghelia după Marcu 10, 46-52 este un model de credință personalizată în Isus, Fiul lui David. Trăim vremuri în care au loc schimbări epocale. Migrația, turismul, circulația ideilor, a ofertelor religioase erodează credința tradițională sau moștenită. În acest context e nevoie de o credință personalizată. Aceasta are trei caracteristici: încredere în Isus, rugăciune perseverentă și dorință de a-L vedea pe Dumnezeu.

Bartimeu, orbul care vede, are o credință – încredere în Isus, Fiul lui David. Prin intermediul acesteia vede prezența lui Mesia în Isus. Lucrul acesta nu e văzut de cei care văd. De ce? Pentru că nu au credință sau încredere în Domnul.

Bartimeu, orbul care vede, se roagă în mod statornic. Cere să fie vindecat și să vadă. Chiar și atunci când mulțimile din jur îi spun să tacă. Perseverența în rugăciune este o formă puternică de manifestare a religiozității.

Bartimeu, orbul care vede, dorește să-L vadă cu ochii săi pe Domnul. Dorința lui Bartimeu este una naturală. De fapt, natura umană este deschisă spre supranatural și aici se împlinește. Pentru a revigora în noi dorința de a-L vedea pe Dumnezeu să fugim de simulacre, kitsch, superficial, idoli. Credința personalizată este caldă, umană și solidă. Ea inspiră alegerile și comportamentele fundamentale ale credinciosului. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În 17 mai 2024 am aniversat 10 ani de la beatificarea fericitului Anton Durcovici. Totodată, am celebrat și 136 de ani de la nașterea lui. În cuvântul de zidire sufletească am atins câteva aspecte biografice. Asta a fost la începutul predicii. Apoi, am vorbit despre moștenirea spirituală pe care ne-o lasă episcopul martir Anton Durcovici. Am subliniat trei lucruri.

Primul, Anton Durcovici a fost un om al rugăciunii. Toți studenții lui dau mărturie că era formidabil când se ruga. Nu-și puteau da seama dacă mai suflă sau nu. Rămânea în exatz, imbolizat, ore întregi, contemplând realitățile divine. Al doilea, Anton Durcovici a fost un pionier al evanghelizării în modernitate. A înțeles că, fără creștini laici formați, Biserica nu rezistă la provocările ateismului instituționalizat. Sau, fără laici educați, Biserica sucombă în fața tăvălugului materialismului și individualismului. De aceea, a ințiat „Cursuri de religie pentru intelectuali”. A cultivat în ei dorința naturală de a cunoaște Adevărul. Al treilea, Anton Durcovici a fost un „mistic cu ochi deschiși”. I-a invitat pe creștinii laici să-și iubească patria. Dar, nu lăsându-L deoparte pe Dumnezeu, ci în relație cu Dumnezeu.

Repeta deseori: Nimic fără Dumnezeu! Sau: Toate cu Dumnezeu! Să-i pășim pe urme! Să nu neglijăm moștenirea lui spirituală! Mai multe detalii în articolul postat mai jos.