Wilhelm Dancă

În duminica a IV-a din Advent Fecioara Maria este propusă ca model de pregătire pentru Crăciun. Aici este o logică liturgică. Dacă în ultimele două duminici a fost modelul „Ioan Botezătorul”, astăzi este „Fecioara Maria”. De ce? Pentru că Ioan Botezătorul a vorbit despre Christos în public. Iar Fecioara Maria vorbește despre Christos în inima ei. Sau, inimii ei. Crăciunul înseamnă să unim exteriorul cu interiorul trăirii credinței. Dacă rămânem doar la nivel exterior, totul se va ofili. Da, Domnul Christos se poate naște în sufletul omului care crede.

Am comentat Luca 1, 26-38. M-am oprit la întrebarea din Luca 1, 34: „Cum va fi aceasta …?” Fecioara Maria este model de a face teologie. Mai întâi omul crede, apoi întreabă. Contra-modelul este preotul Zaharia, care vrea un semn, fiindcă are îndoieli. El întreabă pornind de la dubiile sale, nu de la credință. Prin urmare, credința este roditoare dacă este acceptat conținutul revelat. Întrebările sunt necesare, pentru că în absența lor, credința moare, se usucă. Însă, întrebările trebuie puse în interiorul credinței, nu în afara ei sau înainte de a crede.

Preotul Zaharia a cerut de la înger un semn. Spune: „Prin ce voi cunoaște aceasta?” (Luca 1, 18). El pune întrebarea pentru că are îndoieli. Fecioara Maria ridică întrebarea pentru că ea crede. Subliniez cu putere: principiul teologiei creștine este marian. Adică, „fides quaerens intellectum”. Sau, „cred ca să înțeleg”. Se face teologie așa cum a făcut Fecioara Maria.

În zilele noastre mulți întreabă din curiozitate. Chiar și în probleme legate de credință. Fecioara Maria nu întreabă ca să întrebe. Nu vrea să știe ca să știe. Fecioara Maria întreabă ca să fie mai disponibilă la adevărul revelat. Sau, ca să-și conformeze viața potrivit voinței lui Dumnezeu. Credința care întreabă și se întreabă este condiția pentru un Crăciun adevărat. Să nu rămâmen la nivel superficial, exterior, public (ipocrit, fals)! Să unim planul exterior, public al credinței cu cel interior sau sufletesc. Astfel Christos se va (re)naște și în sufletele noastre.

După Sfânta Liturghie unul dintre ministrați (clasa VI-a) mi-a făcut o mărturisire. A spus așa: „părinte, ați vorbit interesant!” Dacă a înțeles un copil aceste lucruri, cei mari oare de ce nu vor să înțeleagă? Sau, de ce înțeleg mai greu?

Crăciun binecuvântat!

Duminica a III-a din Advent este numită „Duminica Bucuriei”. Fiind și ziua de naștere a Papei Francisc, am comentat exhortația „Bucuria Evangheliei”. Aici se vorbește despre evanghelizarea omului contemporan. Printre altele, Papa spune că bucuria este cauza evanghelizării eficiente. Bucuria este una specială. Ea este rezultatul întâlnirii cu Christos sau sentimentul că El este aproape. Am comentat Evanghelia duminicii, Ioan 1, 6-8.19-28. Am subliniat trei calități ale vestitorului Evangheliei.

Prima, să predice despre Christos pregătind terenul inimii omului contemporan. Cum? Sfântul Ioan Botezătorul sugerează o cale. Căutând eliberarea omului de prejudecăți. El spune „îndreptați calea Domnului”. Am apelat la ajutorul unui filosof, Francis Bacon (1561-1626). Pentru a cunoaște adevărul, spunea acest filosof, trebuie să eliberăm omul de idoli. Aceștia sunt de patru feluri. Unii țin de natura umană, alții de educație. Unii țin de viața publică, alții de stilul de viață bazat pe falsitate, prefăcătorie.

A doua, să fie un martor sau un mărturisitor credibil. Să nu se vestească pe sine. Să fugă de protagonism. Să fie fereastră, nu zid în raport cu Christos. Să facă un pas într-o parte și să-L lase pe Christos să iasă în evidență.

A treia, să aibă răbdare, dar și bunul simț al creșterii omului în bine. Sfântul Ioan Botezătorul nu s-a propus pe sine ca model. Nu a cerut ucenicilor să-l urmeze pe el, ci pe Christos. Când unii dintre ei l-au descoperit pe Christos, i-a lăsat să meargă după El. Spiritul de pregătire pentru Crăciun trebuie să fie marcat de bucurie. Dar nu orice fel de bucurie, ci aceea care provine din întâlnirea cu Christos.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Sfântul Ioan Botezătorul este un model de mărturie publică a credinței în Christos. Tema e bine venită, fiindcă mulți creștini suferă de o anumită schizofrenie în această privință. Pornind de la Marcu 1, 1-8 am identificat trei direcții de recuperare a curajului mărturisirii.

Mai întâi creștinul să fie un vorbitor bun despre Christos. Poate vorbi direct sau indirect. Prin gânduri, cuvinte, fapte și viață. Dacă nu-l cunoaște și nu vorbește despre El, atunci numele de creștin nu i se potrivește.

Apoi creștinul devine victimă a curentelor anti-creștine din viața publică. De aceea observăm că trăiește fragmentat. Nu se potrivesc gândirea și cuvintele, faptele și viața. Una gândește, alta spune. Una spune, alta face. Una face, altfel trăiește. Pentru a recupera unitatea dintre gândire, vorbire, acțiune și viață este nevoie de umilință. Valea păcatului și a mizeriei morale se poate umple cu har, dacă se micșorează munții și dealurile mândriei.

În fine, în Advent, creștinul e chemat să repete experiența pustiului. Așa cum a făcut Sfântul Ioan Botezătorul. Dar, în condițiile specifice ale omului de astăzi. Poate să facă liniște, tăcere în jurul său și în inima sa. Dacă reușește lucrul acesta, atunci aude mai limpede glasul lui Dumnezeu. A fi atenți la esențialul vieții și a micșora grija față de cele marginale! Așa poate să sune un program de reformă spirituală în Advent.

Ajungând aici am vorbit despre Fericitul Anton Durcovici. Am avut în vedere exemplul său de trăire și mărturie a credinței în public. El a făcut deosebire între credința simplă și credința inteligentă.

Oamenii obișnuiți au o credință simplă și, de multe ori, solidă. Dar ei nu știu cum să-și aprofundeze credința. Păstorii sufletești trebuie să-i întărească prin predici, meditații, misiuni, rugăciuni etc. În cazul lor există pericolul de a pierde credința sau de a fi manipulați.

Oamenii cu pregătire intelectuală pot avea o credință inteligentă, adică argumentată. Cum? Prin studiu și rugăciune. De aceea, Fericitul Anton Durcovici a înființat revista „Farul Nou” și a propus „Cursuri de religie pentru intelectuali”. Am editat și publicat aceste cursuri în anul 2008.

Pe scurt, în Advent putem să devenim far de credință trăită în public. Mai întâi să se țină cont de sugestiile Sfântului Ioan Botezătorul. Acestea sunt trei: vorbirea despre Christos, coerența vieții și experiența pustiului. Dar și Fericitul Anton Durcovici este inspirațional. El obișnuia să spună deseori: „Nimic fără Dumnezeu”. „Nihil sine Deo”. Putem spune și noi la fel?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Adventul a început. În prima duminică a acestui timp de pregătire pentru Crăciun am comentat Marcu 13, 33-37. Este vorba despre o parabolă potrivit căreia un om pleacă într-o călătorie. Însă nu înainte de încredința servitorilor săi casa și puterea de a gestiona treburile. Îi recomandă insistent portarului și, prin el, tuturor servitorilor să fie vigilenți. M-am oprit la trei cuvinte cheie: casa, autoritatea și portarul. Ele cuprind tema principală pe care ucenicii ar trebui să o dezvolte în Advent. Este ceva similar tehnicii din muzica de jazz, dar în registru spiritual.

Casa este un cuvânt care definește și construcția, și comunitatea, familia care trăiește într-o casă. Accentul trebuie pus pe relațiile dintre persoanele din casă. Ele duc la împlinirea destinului persoanelor. Însă, cu o condiție, și anume, dacă trăiesc în orizontul celei de-a doua veniri a Domnului.

„Advent” înseamnă venire. În celebrările noastre nu este vorba atât despre prima sau a doua venire, cât despre intervalul de timp dintre cele două veniri. Acest timp intermediar ne este dat pentru dezvoltarea „identității” de ucenic. Ea se cultivă prin exercițiul autorității responsabile. Domnul care „pleacă într-o călătorie” le dă putere de „creștere” tuturor disicipolilor. Cum se exercită această putere? Prin alegerea responsabilă a binelui. De aceea, toți suntem responsabili de soarta casei. Da, toți responsabili, fie că este vorba despre familie, fie că se discută despre Biserică. Toți suntem împreună răspunzători de ceea ce există în Biserică. Sau, în familii.

Funcția de portar definește cel mai bine misiunea ucenicului în timpul intermediar. Portarul are privirea bună, îi protejează pe cei care sunt în casă. Portarul poate vedea clar, limpede, chiar și în întuneric. Trăim un timp de mari provocări la adresa Bisericii, a familiei. Suntem făcuți pentru Dumnezeu și pentru comuniunea cu El, cu semenii. De aceea, să nu stingem în noi dorul de „țara spirituală” în care ne-am născut. Sau, să nu sufocăm în noi dorința de a fi/trăi în casa Domnului.

Advent binecuvântat!

Sfântul Iosif este un model de pregătire pentru Nașterea Domnului. Despre el a fost vorba în Evanghelia duminicii. De fapt am aprofundat relația lui cu Isus potrivit lui Matei 1,18-24. În clipul video de mai jos am confundat partea a doua a primului capitol cu capitolul al doilea din Evanghelia după Matei. Vă rog să mă iertați. Se mai întâmplă. Cauzele sunt multe.

Pe scurt, în această meditație am dezvoltat trei puncte. Mai întâi am vorbit despre Iosif ca om al viselor. Visul fiind interpretat aici ca loc în care omul primește o revelație divină. În timpul visului Iosif a devenit un „ascultător al credinței”. Apoi am dezvoltat faptul că Iosif a luat-o la sine pe Maria și a avut grijă de Pruncul Isus. Așadar, al doilea aspect a fost despre Iosif omul care poartă de grijă. Iosif omul care slujește și iubește familia. Astfel își exercită paternitatea. În fine, ultimul punct a fost despre Iosif omul tăcerii sau al interiorizării. Am subliniat importanța tăcerii în contextul zilelor zgomotoase de dinaintea Crăciunului.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.