Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
3 Petru în 33 de ani de preoție la Buruienești

Am felicitat o dată un preot cu ocazia aniversării a 40 de ani de preoție. Mi-a răspuns cu o față ca floarea soarelui: „Domnul mi i-a dat, și o să-mi mai dea! Domnul să fie lăudat!” Cam la fel le-am răspuns și eu celor care m-au felicitat cu ocazia „jubileului” de 33 de ani întru preoție. Am făcut sărbătoare în satul natal împreună cu familia și credincioșii din credința cărora m-am născut de două ori. Prima dată la viața naturală, iar a doua oară la viața supranaturală. Tot din credința lor am primit și darul preoției. Le mulțumesc și pe această cale din toată inima.

Am numit această aniversare specială „jubileu”, deși nu prea se folosește termenul pentru a indica sărbătorirea a 33 de ani de preoție. Mi s-a părut totuși semnificativă cifra 33. Este, nu-i așa? Mai întâi m-am gândit la vârsta pe care a împlinit-o Domnul Isus Christos, Marele Preot atunci când a fost răstignit pe Calvar. Apoi m-am dus cu gândul la faptul că, după ce a murit, a înviat a trei zi după Scripturi (cf. 1 Cor 15, 4). În fine, m-am gândit la cei 3 Petru care au jucat un rol important în viața mea. Primul a fost Petru Lucaci, preotul care m-a botezat. Al doilea a fost Petru Ciocan, părintele care m-a trimis la Seminar. Al treilea a fost Petru Gherghel, rectorul care m-a primit în Seminar, actualul episcop emerit de Iași.

Acești 3 Petru m-au ajutat să spun Da chemării de a-l mărturisi pe Isus Christos asemenea lui Petru. El i-a spus lui Isus la Cezareea lui Filip că este „Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16, 16). Lucrul acesta am încercat să-l spun și eu și să-l mărturisesc timp de 33 de ani de preoție. Când am reușit mai bine, evident, am fost ajutat de o mulțime de prieteni din cer sau de pe pământ. Și în vremea comunismului, și după schimbarea regimului politic în România.

Am constatat, uneori cu nerăbdare și îndrăzneală, că există două mărturii despre Christos. Una care vine de la cei care îl văd de departe, în felul lor, în felul lumii. Alta care provine de la cei care îl văd de aproape, în felul ucenicilor, în felul celor care îl iubesc. Rugați-vă pentru mine să-l văd pe Christos cât mai în felul ucenicilor! Mulțumesc mult părintelui Adrian, fratele meu, care a realizat filmul pe care îl postez mai jos.

  • 22 octombrie 2019
Iad și frică de săraci în parabola bogatului petrecăreț

Vorbind astăzi despre „Bogatul petrecăreț și Lazăr cel sărac” (cf. Lc 16, 19-31), m-am oprit asupra credinței în existența iadului. Parcă îi văd pe unii cum reacționează la această postare. O, chiar despre iad? Altă temă n-ați mai găsit? Vreți să speriați lumea, copiii? Cum de v-ați gândit la așa ceva? Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? Ați devenit conservator, fundamentalist? Înainte să răspund la aceste întrebări precizez că părerile și convingerile oamenilor despre „iad” sunt împărțite. Respect părerile, convingerile și cultura semenilor mei.

Dar când îmi vine rândul să vorbesc despre iad, mă refer și la acea „prăpastie mare” (cf. Lc 16, 26) care îi desparte pe cei săraci de cei bogați. Cei săraci, dar nu toți, cred în iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Cei bogați, dar nu toți, nu cred nici în iubirea aproapelui, nici în iubirea lui Dumnezeu.

Într-adevăr, am ales un subiect greu. Mulți dintre contemporanii noștri nu suportă predicile despre iad, deși afirmă deseori că sunt sau trăiesc deja (ca) în iad. Când resping această idee, refuză imaginile mitologice folosite în predici sau în literatură pentru a descrie infernul. Sau, nu sunt credincioși și resping în bloc toate adevărurile religioase, inclusiv cel despre existența iadului. Când o acceptă, se referă la iad ca absența iubirii în relațiile interpersonale, sau ca neputința de a iubi (G. Bernanos), ori ca durere de a nu putea iubi (F.M. Dostoievski).

Acest sens al iadului l-am găsit în parabola „Bogatul petrecăreț și Lazăr cel sărac”. Dintre cele 40 de parabole rostite de Isus și înregistrate de evangheliști aceasta este singura în care apare un nume. Dar folosirea numelui „Lazăr” în parabola de astăzi mă face să cred că există o legătură cu Lazăr pe care Domnul îl iubea și l-a înviat (cf. In 11). Astfel, Lazăr din parabolă este un fel de prieten al Domnului care se va bucura de înviere în ziua de apoi. Adică săracul, prieten al lui Isus, nu va ajunge în iad. Am comentat în predică faptul că există multiple forme de sărăcie.

Până la învierea universală și personală rămâne să răspundem la o întrebare fundamentală. Cum se face că unii dintre noi ajung în iad sau în acea „prăpastie mare”? Sau, cum se face că unii dintre noi ajung să nu mai poată iubi pe alții? Pornind de la detaliile din parabolă, am subliniat trei direcții de posibile răspunsuri.

Prima pornește de la detaliul hainelor luxoase și al mâncărurilor fine ca expresie a grijii exagerate față de modul în care cineva vrea să apară în public. Omul încărcat cu aceste griji este preocupat mai mult de ceea ce are ca mască, ca rol pe care îl joacă, sau ca funcție, nu de ceea ce este.

A doua este legată de faptul că bogatul are o anumită intimitate cu Abraham, cu practicile religioase. Totuși, deși în timpul vieții a respectat riturile, tradițiile religioase, bogatul a ajuns în iad. Asta înseamnă că nu a reușit să transforme credința în alegeri existențiale.

A treia a subliniat faptul că săracul se numește Lazăr, iar bogatul nu are nume. Asta înseamnă că răspunsurile la problema sărăciei sunt nominale, individuale, personale, dar susținute în mod structural sau comunitar.

Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 29 septembrie 2019
Creștinul poartă deschisă nu zid al împărăției

Am stat săptămâna trecută câteva zile într-o Casă de Exerciții spirituale la München, în Germania. Când am ajuns în fața Casei am văzut o poartă mare și înaltă și, în dreapta, una mai mică. Pe poarta mare intrau mașinile, iar pe cea mică oamenii pe jos. Cine intra pe poarta mică trebuia să-și plece capul puțin. Doar cei mici sau de statură mai mică nu se aplecau. Mi-am zis: iată, avem aici o invitație subtilă! Cine vine la exerciții spirituale trebuie să-și plece capul, adică să se umilească.

În Evanghelia de astăzi 25 august 2019 a fost vorba despre poartă, în special, despre poarta îngustă a împărăției. Poarta este un loc de trecere, se intră și se iese dintr-o casă, dintr-un spațiu circumscris. Poarta că să fie poartă ar trebuie să fie mereu deschisă sau întredeschisă. Când este închisă poarta devine zid. Își schimbă menirea, funcția, rolul și, de aceea, poarta închisă deranjează. Imaginați-vă că sunteți în vizită într-un oraș străin și vreți să intrați într-o biserică. Dacă ușa de la intrare este închisă, vă veți simți frustrați. Garantat!

Simbolul porții ca loc de trecere în împărăția lui Dumnezeu este frecvent în Sfânta Scriptură. În Mt 7, 13 suntem îndemnați să intrăm pe „poarta cea îngustă”. Același lucru ni se spune la Lc 13,24, adică să ne străduim să intrăm pe „poarta cea strâmtă”. În In 10,7 Domnul spune: „Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit”. Lucrul acesta ar fi trebuit să-l înțeleagă și ascultătorii lui Isus din Evanghelia de azi. Și încă ceva, și anume că împărăția lui se construiește pe fapte de dreptate care izvorăsc din iubire. Din iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

Domnul este poarta cea îngustă, dar mereu deschisă, pentru că este iubire necondiționată, milostivire. Creștinii sunt chemați să devină poartă a împărăției prin trăirea iubirii milostive. Astfel inaugurează împărăția lui Dumnezeu aici pe pământ, nu după moarte. Din păcate deschiderea împărăției este întârziată sau blocată de unii dintre noi. Devin zid sau se umflă cu ei înșiși și nu mai încap pe poarta îngustă a iubirii. Poate din cauza funcțiilor, a banilor, a puterii, a plăcerilor etc. Nu știu. Alte aplicații ale simbolismului porții cu referire la viața de familie le puteți auzi în predica postată mai jos.

Intrarea la Casa de Exerciții spirituale a diecezei de Muenchen și Freising din Germania

  • 25 august 2019
Terapia libertății din parabola fiului risipitor

În parabola fiului risipitor pe care am ascultat-o astăzi este vorba despre trei feluri de iubire. Prima este iubirea Tatălui, a doua este iubirea de copil a fiului răzvrătit și a treia se referă la iubirea adolescentină a fiului mai mare. În termenii lui Erich Fromm, parabola fiului risipitor ilustrează doar două feluri de iubire, și anume iubirea infantilă și iubirea matură. Iubirea infantilă este susținută de principiul potrivit căruia iubesc pentru că sunt iubit. Iar iubirea matură se bazează pe un alt principiu, adică sunt iubit pentru că iubesc.

La cele două forme de iubire imature parabola fiului risipitor propune o singură soluție: terapia libertății. Plecarea fiului risipitor din casa Tatălui este motivată de dorința libertății. În aceeași situație este și fiul mai mare care, rămânând acasă, voia să fie liber. Dar ambii au pierdut sensul libertății care, printre altele, înseamnă relație deschisă, matură, responsabilă cu aproapele, nu idolatrie, egoism, subjugare sau sclavie.

Fiul risipitor ajunge într-o stare cumplită de degradare. Și-a risipit averea cultivând forme de iubire care nu angajează. A căutat pur și simplu afecțiunea ca atare, fără să-i pese de faptul că, în lipsa relației responsabile cu aproapele, afecțiunea poate să ucidă. A devenit sclavul lucrurilor și persoanelor pe care le-a iubit pentru că le-a tratat ca pe niște obiecte de consum.

Fiul mai mare s-a enervat din cauza iubirii milostive, fără discriminare, nemărginite a Tatălui. Cum să te porți la fel față de cei buni și față de cei răi? Nu este admisibil, își zicea fratele mai mare. Era sclavul invidiei, iubirii prin comparație, iubirii capriciu, iubirii comerciale – îți dau (fidelitate, bani, muncă etc.) ca să-mi dai (iedul, trupul, mintea, inima etc.). Nu a simțit că inima Tatălui era toată și pentru totdeauna cu el.

Câteva expresii din parabola fiului risipitor merită să fie meditate în cursul săptămânii următoare.

Prima: Tatăl „le-a împărțit averea” (Lc 15, 12), deși putea să nu le-o împartă. Asta înseamnă că Dumnezeu este liber, iar noi nu-l putem iubi decât în libertate. Nu-l putem iubi pe Dumnezeu din constrângere sau din teamă.

A doua: fiul risipitor „a plecat într-o țară îndepărtată” (Lc 15, 13). Și noi trebuie să plecăm dacă „acasă” înseamnă absența libertății. Nu putem rămâne acasă pe bază de compromisuri. Va fi mult mai greu să ne eliberăm de lanțul cedărilor compromițătoare și să redobândim bucuria libertății.

A treia: fratele mai mare „s-a mâniat și nu voia să intre” (Lc 15, 28). Fiul mai mare este inflexibil. Are o iubire contractualistă. Prin această parabolă Isus ne invită să riscăm, să ne pierdem pentru a ne regăsi. Pe cale de consecință erorile, chiar și păcatele ne pot face mai umani și ne pot apropia de Dumnezeu. Detalii în predica de mai jos.

  • 31 martie 2019
Toți avem nevoie de iubire adevărată nu falsă sau verosimilă

Iubire adevărată, iubire falsă, iubire verosimilă. Cu aceste trei feluri de iubire se confruntă omul din zilele noastre. Pe care să o îmbrățișeze și să o trăiască? Până nu de mult știam că există două feluri de iubire, și anume iubirea sacră și iubirea profană. Cea profană are rădăcini adânci în civilizațiile și cultura omenirii din toate timpurile. Despre această iubire a vorbit în mod excelent filosoful grec Platon. El i-a dat acestei iubiri numele de eros. Cea sacră are rădăcini în credința și tradiția creștină. Este unică în genul ei. Aceasta nu doar că a fost adusă în discuție de Isus, Domnul nostru, ci a fost întrupată în viața, cuvintele și minunile sale aici pe pământ.

Papa Benedict al XVI-lea ne invită în enciclica „Deus caritas est” (Dumnezeu este iubire) să unim iubirea profană cu iubirea sacră. Însă celelalte trei forme de iubire trebuie separate pentru a o identifica pe cea care dă viață. Una dintre ele are nevoie de mai multă grijă din partea noastră, și anume iubirea adevărată. Această formă de iubire unește eros și agape, iubirea dorință de celălalt cu iubirea sacrificiu de sine în favoarea aproapelui. Celelalte două sunt prezente în noi fără voia noastră, cumva. Una din cauza slăbiciunii firii omenești, iubirea falsă, cealaltă din cauza mijloacelor de comunicare socială – internet, tabletă, telefon etc.

Într-adevăr, în contextul tehnologic în care trăim astăzi, instrumentul a devenit mesaj. Astfel iubirea verosimilă, iubirea care pare să fie o iubire autentică, dar nu este, intră vrem-nu vrem în viețile noastre. Locul prin excelență unde învățăm cum să ne orientăm între aceste forme de iubire este familia. Aici, în familie, iubirea dorință crește în orizontul iubirii jertfă de sine, iubirea adevărată și, în felul acesta, deschide drumul unei vieți împlinite sau reușite.

Cât de actuală este afirmația sfântului Paul din 1 Cor 13,8 ? Aici se spune că știința se va sfârși, dar iubirea nu va înceta niciodată. Despre raportul dintre știință și iubirea adevărată am vorbit în predica din duminica aceasta, 3 februarie 2019, la catedrala sf. Iosif din București, în prezența a numeroși credincioși, pledând pentru construcția unei civilizații a iubirii.

Iubirea adevărată este totul. În Biserică, fără iubire, credința ucide. În societate, fără credință, iubirea devine un fel de filantropie agnostică, lipsită de credibilitate. În lume, fără iubire, dreptatea devine cruzime, cum îmi spunea cineva chiar astăzi după predică. În sfârșit, în orice familie sau în orice comunitate, fără iubire, libertatea devine libertinaj. Detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 3 februarie 2019