Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Terapia libertății din parabola fiului risipitor

În parabola fiului risipitor pe care am ascultat-o astăzi este vorba despre trei feluri de iubire. Prima este iubirea Tatălui, a doua este iubirea de copil a fiului răzvrătit și a treia se referă la iubirea adolescentină a fiului mai mare. În termenii lui Erich Fromm, parabola fiului risipitor ilustrează doar două feluri de iubire, și anume iubirea infantilă și iubirea matură. Iubirea infantilă este susținută de principiul potrivit căruia iubesc pentru că sunt iubit. Iar iubirea matură se bazează pe un alt principiu, adică sunt iubit pentru că iubesc.

La cele două forme de iubire imature parabola fiului risipitor propune o singură soluție: terapia libertății. Plecarea fiului risipitor din casa Tatălui este motivată de dorința libertății. În aceeași situație este și fiul mai mare care, rămânând acasă, voia să fie liber. Dar ambii au pierdut sensul libertății care, printre altele, înseamnă relație deschisă, matură, responsabilă cu aproapele, nu idolatrie, egoism, subjugare sau sclavie.

Fiul risipitor ajunge într-o stare cumplită de degradare. Și-a risipit averea cultivând forme de iubire care nu angajează. A căutat pur și simplu afecțiunea ca atare, fără să-i pese de faptul că, în lipsa relației responsabile cu aproapele, afecțiunea poate să ucidă. A devenit sclavul lucrurilor și persoanelor pe care le-a iubit pentru că le-a tratat ca pe niște obiecte de consum.

Fiul mai mare s-a enervat din cauza iubirii milostive, fără discriminare, nemărginite a Tatălui. Cum să te porți la fel față de cei buni și față de cei răi? Nu este admisibil, își zicea fratele mai mare. Era sclavul invidiei, iubirii prin comparație, iubirii capriciu, iubirii comerciale – îți dau (fidelitate, bani, muncă etc.) ca să-mi dai (iedul, trupul, mintea, inima etc.). Nu a simțit că inima Tatălui era toată și pentru totdeauna cu el.

Câteva expresii din parabola fiului risipitor merită să fie meditate în cursul săptămânii următoare.

Prima: Tatăl „le-a împărțit averea” (Lc 15, 12), deși putea să nu le-o împartă. Asta înseamnă că Dumnezeu este liber, iar noi nu-l putem iubi decât în libertate. Nu-l putem iubi pe Dumnezeu din constrângere sau din teamă.

A doua: fiul risipitor „a plecat într-o țară îndepărtată” (Lc 15, 13). Și noi trebuie să plecăm dacă „acasă” înseamnă absența libertății. Nu putem rămâne acasă pe bază de compromisuri. Va fi mult mai greu să ne eliberăm de lanțul cedărilor compromițătoare și să redobândim bucuria libertății.

A treia: fratele mai mare „s-a mâniat și nu voia să intre” (Lc 15, 28). Fiul mai mare este inflexibil. Are o iubire contractualistă. Prin această parabolă Isus ne invită să riscăm, să ne pierdem pentru a ne regăsi. Pe cale de consecință erorile, chiar și păcatele ne pot face mai umani și ne pot apropia de Dumnezeu. Detalii în predica de mai jos.

  • 31 martie 2019
Toți avem nevoie de iubire adevărată nu falsă sau verosimilă

Iubire adevărată, iubire falsă, iubire verosimilă. Cu aceste trei feluri de iubire se confruntă omul din zilele noastre. Pe care să o îmbrățișeze și să o trăiască? Până nu de mult știam că există două feluri de iubire, și anume iubirea sacră și iubirea profană. Cea profană are rădăcini adânci în civilizațiile și cultura omenirii din toate timpurile. Despre această iubire a vorbit în mod excelent filosoful grec Platon. El i-a dat acestei iubiri numele de eros. Cea sacră are rădăcini în credința și tradiția creștină. Este unică în genul ei. Aceasta nu doar că a fost adusă în discuție de Isus, Domnul nostru, ci a fost întrupată în viața, cuvintele și minunile sale aici pe pământ.

Papa Benedict al XVI-lea ne invită în enciclica „Deus caritas est” (Dumnezeu este iubire) să unim iubirea profană cu iubirea sacră. Însă celelalte trei forme de iubire trebuie separate pentru a o identifica pe cea care dă viață. Una dintre ele are nevoie de mai multă grijă din partea noastră, și anume iubirea adevărată. Această formă de iubire unește eros și agape, iubirea dorință de celălalt cu iubirea sacrificiu de sine în favoarea aproapelui. Celelalte două sunt prezente în noi fără voia noastră, cumva. Una din cauza slăbiciunii firii omenești, iubirea falsă, cealaltă din cauza mijloacelor de comunicare socială – internet, tabletă, telefon etc.

Într-adevăr, în contextul tehnologic în care trăim astăzi, instrumentul a devenit mesaj. Astfel iubirea verosimilă, iubirea care pare să fie o iubire autentică, dar nu este, intră vrem-nu vrem în viețile noastre. Locul prin excelență unde învățăm cum să ne orientăm între aceste forme de iubire este familia. Aici, în familie, iubirea dorință crește în orizontul iubirii jertfă de sine, iubirea adevărată și, în felul acesta, deschide drumul unei vieți împlinite sau reușite.

Cât de actuală este afirmația sfântului Paul din 1 Cor 13,8 ? Aici se spune că știința se va sfârși, dar iubirea nu va înceta niciodată. Despre raportul dintre știință și iubirea adevărată am vorbit în predica din duminica aceasta, 3 februarie 2019, la catedrala sf. Iosif din București, în prezența a numeroși credincioși, pledând pentru construcția unei civilizații a iubirii.

Iubirea adevărată este totul. În Biserică, fără iubire, credința ucide. În societate, fără credință, iubirea devine un fel de filantropie agnostică, lipsită de credibilitate. În lume, fără iubire, dreptatea devine cruzime, cum îmi spunea cineva chiar astăzi după predică. În sfârșit, în orice familie sau în orice comunitate, fără iubire, libertatea devine libertinaj. Detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 3 februarie 2019
Darul oferit din iubire alungă singurătatea

Darul pentru susținerea celor nevoiași din comunitate poate fi făcut în multe feluri.

Mai întâi există așa numitele „daruri cu bombăneli”. Ele sunt susținute de invidia și criticile la adresa aproapelui în sărăcie sau în mizerie. Exemplu: nu-mi place să fac pomană cerșetorilor care stau în fața bisericii. Pentru că sunt leneși, pentru că își merită soarta, pentru că s-au învățat cu mâna întinsă etc. Cu toate acestea, trec peste nemulțumirea mea și le dau ceva.

În al doilea rând există „darurile făcute de rușine”, motivate de competiția cu alte persoane. Cine este mai bine văzut în public este intenția de bază a donațiilor. Exemplu: o familie oarecare nu vrea să fie considerată că stă mai rău decât altele și face aceleași cadouri la biserică sau la diferite ONG-uri de binefaceri.

În al treilea rând avem așa zisele „daruri calculate”. Astfel, se fac donații cu scopul de a obține anumite avantaje.

În fine putem să întâlnim persoane care fac daruri din iubire. Este vorba de iubirea recunoscătoare. Acesta este „darul iubirii” pe care îl laudă Isus în evanghelia de azi, 11 noiembrie 2018.

Darul făcut din iubire față de Dumnezeu, care a fost atât de generos cu noi în Isus Christos, este darul aducerii de mulțumire. Un dar rar în zilele noastre! Este darul care ilustrează că verbul „a fi” (om) contează mai mult decât verbul „a avea” (averi). Într-adevăr, dacă dai din iubire, ceea ce dai nu se mai termină niciodată.

Iubirea donatoare instituie o relație între cel care dă și cel care primește. Oamenii trec din categoria beneficiarilor de bunuri materiale în categoria celor care se bucură de adevărurile spirituale și existențiale. Domnul Isus o laudă pe văduvă tocmai pentru că a dat tot ceea ce avea. Cu alte cuvinte darul este autentic în măsura în care îl costă viața pe cel care îl oferă.

Urmând spiritul Evangheliei de astăzi putem să ne dăm seama că oamenii cu „dare de mână” sunt de două feluri. Unii sunt bogați și dau pomană ca și cum ar fi oamenii cei mai săraci. Alții sunt săraci și fac donații ca și cum ar fi cei mai bogați dintre bogați.

Nu este importantă cantitatea care se dă, ci inima cu care se dă. Darul autentic ne scoate din izolare, din singurătatea lucrurilor materiale și ne deschide spre ceilalți, spre Dumnezeu.

Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 11 noiembrie 2018
Cine seamănă iubire va culege iubire

Cine seamănă iubire va culege iubire. Cine sădește iubire va găsi iubire. S-ar putea să-l cauți pe Dumnezeu în Dumnezeu și să nu-l găsești. Dar, dacă îl cauți pe Dumnezeu în aproapele îl vei găsi. Despre cum să ținem unite iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele am vorbit astăzi, 4 noiembrie 2018, în catedrala sf. Iosif din București. George Bernard Shaw spunea să ne temem de oamenii care au un Dumnezeu doar în cer. Însă ar trebui să ne temem și de cei care au un Dumnezeu doar aici pe pământ. Cum să nu ne mai fie teamă? Cum să ținem legate cele două forme de iubire?

Iubirea de Dumnezeu nu trebuie să aibă o altă motivație decât Dumnezeu însuși. Sfântul Bernard spunea că Dumnezeu trebuie iubit pentru cine și ceea ce este Dumnezeu și fără măsură. Dacă Dumnezeu este perceput de noi drept Cineva care ne iubește (K. Barth), atunci, această iubire poate să genereze și să susțină iubirea față de aproapele.

Cum putem ajunge la iubirea celor apropiați nouă? Mai întâi să-i cunoaștem. Să vedem cine sunt începând cu cei din familie, cu vecinii de pe scară sau de pe stradă. Apoi să punem în practică iubirea față de semeni, dar căutându-l și găsindu-l în ei pe Dumnezeu. Nu întâmplător Isus le-a cerut discipolilor să-i iubească pe dușmani. De multe ori semenii și dușmanii noștri sunt aceleași persoane (G. K. Chesterton).

Ura, egoismul, violența sau indiferența față de semenii noștri este semn că ne lipsește iubirea autentică. Absența iubirii înrădăcinate în Dumnezeu din familie și din societate duce la apariția certurilor și a războaielor între oameni. De asemenea, sunt semn că noi am acumulat multă frustrare, supărare și insatisfacție. De aceea, pentru a-i putea iubi pe dușmani să încercăm mai întâi să ne iubim pe noi înșine. Să ne prețuim, să ne apreciem, să ne simpatizăm. Să fim fanii noștri cei mai buni. O generație de tineri crescută în fericirea aprecierii demnității proprii și a propriilor calități justifică speranța că o lume mai bună este posibilă.

Atenție! Astăzi după predică două persoane, una mai tânără și alta mai în vârstă, au avut probleme de sănătate. Criză de stomac, într-un caz, iar în celălalt cădere de calciu. Să ne rugăm pentru ele! Am meditat puțin la cele întâmplate. M-am întrebat: o fi fost din cauza oboselii, vârstei, aerului încărcat din biserică, sau a predicii? Nu știu. Oricum, daca predica despre iubire are vreun efect asupra trupului, minții și inimii omului acela nu poate fi decât unul bun. Ca să vă convingeți, deschideți linkul de mai jos.

  • 4 noiembrie 2018
Dăruirea de sine din iubire criteriu de sfințenie

Dăruirea de sine din iubire este un criteriu de sfințenie introdus recent de Papa Francisc prin scrisoarea „Maiorem hac dilectionem” din 11 iulie 2017. Scrisoarea are ca subtitlu: „Despre dăruirea vieții”. Se bazează pe următoarea afirmație biblică: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15, 13).

Astfel Papa Francisc a apropiat și mai mult conceptul de prietenie și dăruirea de sine de sfințenia autentică. Este vorba despre „un nou aspect al drumului de beatificare și de canonizare” (art. 1). Acest aspect are menirea de a conduce la recunoașterea faptului că există acea dăruire de sine din iubire.

În acest context sfințenia înseamnă dăruirea de sine pentru prietenii tăi. Sacrificiul lui Christos se reactualizează și astăzi, chiar dacă mulți consideră că creștinismul este în criză. Dar se reactualizează într-un mod pe care trebuie să-l revizuim.

Noi suntem chemați să trăim condiția de discipoli ai lui Christos în registrul dăruirii de sine din iubire. De aceea, pentru a deveni sfinți, nu trebuie să îndeplinim acțiuni și lucruri extraordinare sau să avem carisme excepționale. Trebuie mai întâi să-l ascultăm pe Isus și, apoi, să-l urmăm fără să ne pierdem încrederea când dăm de greutăți. Dăruirea de sine din iubire în mijlocul încercărilor de multe feluri este semn de sfințenie autentică. Părinții și bunicii noștri sunt exemple concrete ale conceptului de dăruire de sine din iubire, de aceea trebuie cinstiți și invocați, nu doar în aceste zile.

Comemorarea tuturor sfinților nu le servește sfinților, ci nouă. Sfântul Bernard spunea că „sfinții noștri nu au nevoie de laudele noastre și nu primesc nimic din cultul dat lor. În ce mă privește, trebuie să mărturisesc, când mă gândesc la sfinți, simt că în mine ard niște dorințe mari”. Folosind cuvintele papei Benedict al XVI-lea, a fi sfinți înseamnă „să trăim fericiți în preajma lui Dumnezeu, în lumina sa, în marea familie a prietenilor lui Dumnezeu”.

Din păcate, astăzi, se cultivă nu pedagogia fericirilor evanghelice, cale de sfințire, ci pedagogia violenței și a groazei. Exemplu cel mai elocvent este adoptarea fără discernământ a tuturor ingredientelor sărbătorii neo-păgâne Haloween. Mai multe despre ce înseamnă sfințenia astăzi, provocările la adresa ei și cum putem rezista pe drumul sfințeniei găsiți în predica postată mai jos.

  • 1 noiembrie 2018