Wilhelm Dancă

Ieri, 5 octombrie 2023, am participat la „Zilele pastorale” organizate de Episcopia Romano-Catolică de Timișoara. Tema comunicării a fost „misiunea Bisericii la Papa Francisc”.

Am început cu un criteriu de înțelegere a unei personalități propus de Goethe. El spunea: „Dacă vrei să-l înțelegi pe poet, vizitează-i țara!”. De aceea, în prima parte am vorbit despre locul în care s-a născut Papa Francisc. Am descris zonele pastorale în care a activat ca preot iezuit și episcop de Buenos Aires.

În prima parte am analizat rădăcinile gândirii sale pastorale. Am dezvoltat intervenția lui la Congregația cardinalilor din 7 martie 2013. Atunci a vorbit despre reformele necesare în Biserică și profilul viitorului Papă. Cuvintele cheie sunt „evanghelizarea”, „Biserica care iese înspre periferii”, „zelul apostolic”. După ce a fost ales Papă a dezvăluit secretul spiritualității sale vorbind despre stema iezuiților. Cuvântul cheie este „descentrarea”, insistând pe faptul că Isus Christos să aibă prioritate în toate.

Apoi am răspuns la întrebări legate de Biserica care iese și evanghelizează la periferie. Cuvântul „periferie” trebuie luat și în sens real, și în sens metaforic. La întrebarea „cine” evanghelizează am răspuns: Isus Christos. De asemenea, Biserica care iese, discipolul care are inițiativă. Am analizat pe scurt alte două întrebări: „de ce” și „cui” se adresează evanghelizarea, astăzi. Nu am ocolit întrebarea „cum” trebuie făcută evanghelizarea. Nu am uitat „ce” trebuie evanghelizat, astăzi, în Biserică. Am subliniat că „zelul apostolic” este condiția „sine qua non” a evanghelizării eficiente.

M-am oprit la final și am vorbit despre trei pași esențiali pentru o evanghelizare eficientă în țara noastră. Aceștia sunt: 1). să ascultăm realitatea, 2). să intrăm în dialog cu realitatea și 3). discernământul În concluzie am spus că diluarea zelului apostolic are o anumită legătură cu Biserica și cu membrii ei. Cum vine asta? Pentru că ucenicii au uitat să dea mărturie despre uluirea întâlnirii lor cu Isus Christos. Probabil că în viața multor „creștini” această întâlnire nu a avut loc. Alții, probabil, au uitat că a fi creștin înseamnă a fi misionar.

Am dat o temă pentru acasă. Pentru a înțelege misiunea Bisericii, astăzi, sunt necesare câteva lecturi importante. Am recomandat să se citească mai multe documente magisteriale care stau la baza comunicării mele. Am subliniat câteva fraze cheie. „Evangelii nuntiandi” (Paul VI): „dulcea și încurajatoarea bucurie a Evangheliei”. „Redemptoris missio” (Ioan Paul II): „contemplativ în acțiune”. „Deus caritas est” (Benedict XVI): „identitatea creștină este rezultatul unei întâlniri sau a unui eveniment”. „Evangelii gaudium” (Francisc): „Biserica este misionară dacă ajunge la periferiile existenței și ale misterului păcatului. Nimeni nu este exclus de la întâlnirea cu Christos, nimeni, nimeni, nimeni”.

Mai multe detali găsiți în articolul postat mai jos.

Am fost intervievat recent de Filippo Peschiera, din Milano, în legătură cu Benedict al XVI-lea. Mi-a cerut să povestesc una sau două întâlniri personale cu Papa sau cardinalul Ratzinger. Am vorbit în italiană. Mărturia mea a fost integrată într-un set de trei mărturii. Prima este dată de cardinalul Kurt Koch, președintele dicasteriului pentru refacerea unității creștine. A doua îi aparține lui Giovanni Maria Vian, fost director al ziarului „L’Osservatore Romano”. Mărturia mea este la sfârșit.

Atașez aici linkul Youtube cu aceste mărturii. Îi mulțumesc din inimă lui Filippo P. pentru această frumoasă inițiativă.

În prima parte a mărturiei mele vorbesc despre caracterul afabil, gentil al cardinalului Ratzinger. În partea a doua am vorbit despre contribuția lui ca teolog și păstor al Bisericii Catolice. Am arătat că aceasta vizează nu tavanul sau acoperișul Bisericii, ci temelia. Este vorba despre primirea și transmiterea credinței cu bucurie.

Domnul să-l răsplătească cu viața cerească pe slujitorul său umil și credincios!

NB. Mărturia mea începe la minutul 5,35.

Am vorbit din nou despre Benedict al XVI-lea la Radio România Actualități. Săptămâna trecută am vorbit despre studentul și profesorul de teologie Joseph Ratzinger. Am postat deja emisiunea. Aseară, 25 ianuarie 2023, am subliniat câteva lucruri din activitatea cardinalului și a Papei Ratzinger.

Îi mulțumesc din inimă lui Cristian Curte, realizatorul emisiunii.

Pentru a-l cinsti pe Papa Benedict al XVI-lea recomand câteva gesturi. Mai întâi să citim una sau mai multe din lucrările sale. Apoi să medităm catehezele, omiliile și meditațiile lui. În fine, să ne lăsăm inspirați de iubirea lui față de Isus Christos și să devenim prietenii Domnului.

Audiție plăcută! Vă asigur, e de folos pentru minte, inimă și viață!

Iubire adevărată, iubire falsă, iubire verosimilă. Cu aceste trei feluri de iubire se confruntă omul din zilele noastre. Pe care să o îmbrățișeze și să o trăiască? Până nu de mult știam că există două feluri de iubire, și anume iubirea sacră și iubirea profană. Cea profană are rădăcini adânci în civilizațiile și cultura omenirii din toate timpurile. Despre această iubire a vorbit în mod excelent filosoful grec Platon. El i-a dat acestei iubiri numele de eros. Cea sacră are rădăcini în credința și tradiția creștină. Este unică în genul ei. Aceasta nu doar că a fost adusă în discuție de Isus, Domnul nostru, ci a fost întrupată în viața, cuvintele și minunile sale aici pe pământ.

Papa Benedict al XVI-lea ne invită în enciclica „Deus caritas est” (Dumnezeu este iubire) să unim iubirea profană cu iubirea sacră. Însă celelalte trei forme de iubire trebuie separate pentru a o identifica pe cea care dă viață. Una dintre ele are nevoie de mai multă grijă din partea noastră, și anume iubirea adevărată. Această formă de iubire unește eros și agape, iubirea dorință de celălalt cu iubirea sacrificiu de sine în favoarea aproapelui. Celelalte două sunt prezente în noi fără voia noastră, cumva. Una din cauza slăbiciunii firii omenești, iubirea falsă, cealaltă din cauza mijloacelor de comunicare socială – internet, tabletă, telefon etc.

Într-adevăr, în contextul tehnologic în care trăim astăzi, instrumentul a devenit mesaj. Astfel iubirea verosimilă, iubirea care pare să fie o iubire autentică, dar nu este, intră vrem-nu vrem în viețile noastre. Locul prin excelență unde învățăm cum să ne orientăm între aceste forme de iubire este familia. Aici, în familie, iubirea dorință crește în orizontul iubirii jertfă de sine, iubirea adevărată și, în felul acesta, deschide drumul unei vieți împlinite sau reușite.

Cât de actuală este afirmația sfântului Paul din 1 Cor 13,8 ? Aici se spune că știința se va sfârși, dar iubirea nu va înceta niciodată. Despre raportul dintre știință și iubirea adevărată am vorbit în predica din duminica aceasta, 3 februarie 2019, la catedrala sf. Iosif din București, în prezența a numeroși credincioși, pledând pentru construcția unei civilizații a iubirii.

Iubirea adevărată este totul. În Biserică, fără iubire, credința ucide. În societate, fără credință, iubirea devine un fel de filantropie agnostică, lipsită de credibilitate. În lume, fără iubire, dreptatea devine cruzime, cum îmi spunea cineva chiar astăzi după predică. În sfârșit, în orice familie sau în orice comunitate, fără iubire, libertatea devine libertinaj. Detalii găsiți în predica postată mai jos.

Dragi prieteni,

În ultima duminică a anului bisericesc 2017 am vorbit despre Christos Rege și Păstor, subliniind rolul iubirii agapice în viața noastră creștină, care înseamnă ascultare de și imitare a lui Isus Bunul Păstor. Am făcut diferența între iubirea „eros” și iubirea „agape” și, parafrazând dictonul latin „extra ecclesiam nulla salus”, am afirmat cu tărie că în afara iubirii nu există mântuire.

Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați explicațiile papei emerit Benedict al XVI-lea despre diferența/legătura între iubirea umană, bazată pe eros, și iubirea creștină, bazată pe agape.

«2). Iubirea lui Dumnezeu față de noi este o chestiune fundamentală pentru viață și ridică întrebări decisive în legătură cu cine este Dumnezeu și cine suntem noi. În această privință, ne stă în față mai întâi o problemă de limbaj. Termenul „iubire” a devenit astăzi unul dintre cuvintele cele mai folosite și, de asemenea, unul dintre cele mai degradate, un cuvânt căruia noi îi dăm înțelesuri complet diferite. Chiar dacă tema acestei enciclice se concentrează asupra problemei înțelegerii și practicii iubirii în Sfânta Scriptură și în tradiția Bisericii, nu putem pur și simplu să facem abstracție de sensul pe care îl are acest cuvânt în diferitele culturi și în limbajul actual.

Să amintim în primul rând vastul câmp semantic al cuvântului „iubire”: se vorbește despre iubirea patriei, despre iubirea meseriei, despre iubirea dintre prieteni, despre iubirea muncii, despre iubirea dintre părinți și copii, între frați și vecini, despre iubirea față de aproapele și despre iubirea față de Dumnezeu. Dar, în toată această diversitate de sens, iubirea dintre bărbat și femeie, în care trupul și sufletul participă în mod inseparabil și în care ființei umane i se deschide o promisiune de fericire ce pare irezistibilă, se remarcă drept arhetipul iubirii prin excelență, în fața căreia pălesc, la prima vedere, toate celelalte forme de iubire. Atunci apare o întrebare: toate aceste forme de iubire se unesc în cele din urmă și iubirea, în ciuda totalei diversități a manifestărilor sale, este în ultimă instanță una singură sau, dimpotrivă, folosim pur și simplu același cuvânt pentru a desemna realități complet diferite?

3). Iubirii dintre bărbat și femeie, ce nu se naște din gândire și din voință, ci care, ca să spunem așa, se impune ființei umane, Grecia antică i-a dat numele de eros. Să anticipăm deja că Vechiul Testament grecesc folosește doar de două ori cuvântul eros, iar Noul Testament nu-l folosește niciodată: dintre cele trei cuvinte referitoare la iubire – eros, philia (iubirea de prietenie) și agape – scrierile neo-testamentare îl preferă pe ultimul, care în limba greacă era mai curând marginal. Cât privește iubirea de prietenie (philia), aceasta este reluată și aprofundată în Evanghelia după Ioan pentru a exprima raportul dintre Isus și ucenicii săi. Marginalizarea cuvântului eros, precum și noua viziune despre iubire ce se exprimă prin intermediul cuvântului agape denotă fără nici o îndoială ceva esențial în noutatea creștinismului cu referire precisă la înțelegerea iubirii. În critica la adresa creștinismului, care s-a dezvoltat cu o radicalitate crescândă începând cu iluminismul, această noutate a fost considerată într-un mod absolut negativ. Potrivit lui Friedrich Nietzsche, creștinismul i-ar fi dat eros-ului să bea venin, iar eros-ul nu a murit, ci a ajuns să degenereze în viciu[1]. Filozoful german exprima în felul acesta o percepție foarte răspândită: Biserica, prin poruncile și interdicțiile sale, nu ne amărăște cel mai frumos lucru al vieții? Nu ridică ea oare panouri de interdicții chiar acolo unde bucuria prevăzută pentru noi de către Creator ne oferă o fericire ce ne face să gustăm mai dinainte ceva ce ține de divin

4). Oare este într-adevăr așa? Creștinismul a distrus cu adevărat eros-ul? Să privim lumea precreștină. Grecii – cu siguranță în mod asemănător cu alte culturi – au văzut în eros înainte de toate beția, înfrângerea rațiunii de către o „nebunie divină” care îl smulge pe om din limita existenței sale și care, în această ființă tulburată de o putere divină, îi permite să experimenteze cea mai înaltă beatitudine. Toate celelalte puteri dintre cer și pământ aveau astfel o importanță secundară: „Omnia vincit amor”, afirma Vergilius în Bucolice – iubirea învinge toate lucrurile – și adăuga: „Et nos cedamus amori” – și noi, de asemenea, cedăm iubirii[2]. În religii, această atitudine a fost tradusă în cultul fertilității, căruia îi aparținea prostituția „sacră”, înfloritoare în multe temple. Deci eros-ul era celebrat ca forță divină, ca și comuniune cu divinul.

La această formă de religie, care neagă ca o foarte puternică tentație credința într-un singur Dumnezeu, Vechiul Testament s-a opus cu cea mai mare fermitate, respingând-o hotărât ca perversiune a religiozității. Cu toate acestea, nu a refuzat eros-ul ca atare, ci a declarat război deformării sale distrugătoare, pentru că falsa divinizare a eros-ului, care se produce aici, îl lasă fără demnitatea sa, îl dezumanizează. În fapt, în templu, prostituatele, care trebuie să dăruiască beția divinului, nu sunt tratate ca ființe umane, nici ca persoane, ci ele sunt doar instrumente pentru a stârni „nebunia divină”; în realitate, ele nu sunt zeițe, ci persoane umane de care se abuzează. De aceea eros-ul turmentat și indisciplinat nu este urcare, „extaz” către Dumnezeu, ci cădere, degradare a omului. Astfel devine limpede faptul că eros-ul are nevoie de disciplină, de purificare, pentru a dărui omului nu plăcerea de o clipă, ci o anumită degustare a împlinirii existenței, a acelei fericiri spre care tinde ființa noastră întreagă.

5). Din această privire rapidă aruncată asupra concepției despre eros în istorie și în timpul de față, două aspecte ies la suprafață în mod clar. Mai întâi că există o anumită relație între iubire și divin: iubirea promite infinitul, eternitatea – o realitate mai mare și complet alta decât cotidianul existenței noastre. Dar, în același timp, a rezultat faptul că drumul spre un astfel de scop nu constă pur și simplu în a te lăsa dominat de instinct. Sunt necesare purificări și maturizări, care și ele trec pe calea renunțării. Lucrul acesta nu înseamnă refuzul eros-ului, nu este „înveninarea” lui, ci vindecarea lui în vederea măreției sale adevărate.

Așa ceva depinde înainte de toate de structura ființei umane, care este alcătuită din trup și suflet. Omul devine cu adevărat el însuși, când trupul și sufletul se găsesc într-o profundă unitate; provocarea eros-ului este într-adevăr depășită atunci când s-a reușit această unire. Dacă omul aspiră să fie doar spirit și dacă vrea să refuze trupul întrucât ar fi o moștenire pur animalică, atunci spiritul și trupul își pierd demnitatea lor. Și dacă, pe de altă parte, el se leapădă de spirit și deci consideră materia, trupul, ca realitate exclusivă, la fel își pierde măreția sa. Epicurianul Gassendi, glumind, i se adresa lui Descartes și-l saluta astfel: „O, Suflete!”. Iar Descartes îi răspundea zicând: „O, Trupule!”[3]. Dar nu este doar spiritul sau doar trupul care iubește; omul, persoana iubește ca o creatură unitară, din care fac parte trupul și sufletul. Numai atunci când cele două părți se contopesc cu adevărat într-o unitate, omul devine pe deplin el însuși. Numai în felul acesta iubirea – eros – poate să se maturizeze și să ajungă la adevărata sa măreție.

Astăzi nu rareori se reproșează creștinismului din trecut de a fi fost adversarul corporalității; de fapt, au existat mereu tendințe în sensul acesta. Dar modul de a exalta corpul, pe care noi îl vedem astăzi, este înșelător. Eros-ul degradat la nivelul „sex”-ului pur devine marfă, „lucru” ce se poate cumpăra sau vinde; mai mult, omul devine marfă. În realitate, așa ceva nu este marele „da” pe care omul îl spune trupului. Dimpotrivă, omul consideră acum trupul și sexualitatea ca parte doar materială din el însuși, pe care o folosește și exploatează într-un mod calculat. O parte, de altfel, pe care el nu o vede ca pe un domeniu al libertății sale, ci drept ceva pe care, în felul său, încearcă să-l facă și plăcut și inofensiv. În realitate, ne găsim în fața unei degradări a trupului uman, care nu mai este integrat în totalitatea libertății existenței noastre, care nu mai este expresia vie a totalității ființei noastre, ci se găsește într-un fel respins în domeniul pur biologic. Aparenta exaltare a trupului poate foarte repede să se transforme în ură față de corporalitate. Într-un mod diferit, credința creștină a considerat mereu omul ca ființă una și duală, în care spiritul și materia se întrepătrund reciproc și astfel ambele componente trăiesc o noblețe nouă. Da, eros-ul vrea să ne ridice „în extaz” către divin, să ne conducă dincolo de noi înșine, dar tocmai de aceea se cere un drum de urcare, de renunțări, de purificări și de vindecări.

6). Cum ar trebui să ne reprezentăm concret acest drum de urcare și de purificare? Cum trebuie trăită iubirea, ca să se realizeze deplin promisiunea sa umană și divină? Putem să găsim o primă indicație importantă în Cântarea Cântărilor, una dintre cărțile Vechiului Testament bine cunoscută de către mistici. După interpretarea preponderentă astăzi, poemele conținute în această carte sunt la origine cântece de iubire, probabil pregătite pentru o sărbătoare de nuntă evreiască în care trebuiau să preamărească iubirea conjugală. În acest context, faptul că se găsesc în carte două cuvinte diferite pentru a vorbi despre „iubire” este foarte instructiv. Avem mai întâi cuvântul „dodim”, un plural care exprima iubirea încă nesigură, într-o situație de căutare nedeterminată. Acest cuvânt este apoi înlocuit cu cuvântul „ahabà” care, în traducerea greacă a Vechiului Testament, este redat prin cuvântul având același sunet „agape”, care, așa cum am văzut, devine expresia caracteristică a concepției biblice despre iubire. În opoziție cu iubirea nedeterminată și încă în căutare, acest termen exprimă experiența iubirii care devine acum o veritabilă descoperire a celuilalt, depășind caracterul egoist mai înainte în mod clar dominant. Acum iubirea devine grija față de altul și pentru altul. Nu se mai caută pe sine însăși – scufundarea în beția fericirii – dimpotrivă, caută binele ființei iubite; devine renunțare, este gata de sacrificiu, chiar îl caută.

Face parte din creșterea iubirii spre trepte mai elevate, spre purificările sale profunde, ca ea să caute acum caracteristica sa definitivă, iar așa ceva are loc într-un dublu sens: în sensul caracterului exclusiv – „numai această persoană” – și în sensul lui „pentru totdeauna”. Iubirea cuprinde totalitatea existenței în toate dimensiunile sale, inclusiv în cea a timpului. Nu ar putea să fie altfel, deoarece promisiunea sa vizează ceva definitiv; iubirea vizează eternitatea. Da, iubirea este „extaz”, dar extaz nu în sensul unui moment de beție, ci extaz ca drum, ca exod permanent din eu-l închis în sine însuși spre eliberarea sa în dăruirea de sine și, în felul acesta, spre descoperirea de sine însuși, ba chiar spre descoperirea lui Dumnezeu: „Dacă cineva va încerca să-și salveze viața, o va pierde; iar dacă cineva o va pierde, o va păstra” (Lc 17,33), spune Isus – una dintre afirmațiile sale care se întâlnește în evanghelii în multe variante (cf. Mt 10,39; 16,25; Mc 8,35; Lc 9,24; In 12,25). Prin acestea Isus își descrie drumul său personal, care, prin cruce, îl conduce la înviere: drumul bobului de grâu care cade în pământ și moare și astfel aduce multe roade. Pornind din centrul sacrificiului său personal și al iubirii care în el ajunge la împlinirea sa, el descrie cu aceste cuvinte și esența iubirii și a existenței umane în general.

7). Reflecțiile noastre, la început mai degrabă filozofice, despre esența iubirii ne-au condus acum, printr-o dezvoltare dinamică interioară, până la credința biblică. La început s-a pus întrebarea dacă diferitele sensuri ale cuvântului „iubire”, uneori chiar opuse, nu ar subînțelege o anumită unitate profundă sau dacă, dimpotrivă, ele nu ar trebui să rămână independente. Dar, mai ales, a ieșit la suprafață întrebarea dacă mesajul despre iubire care ne este vestit de Biblie și de tradiția Bisericii ar avea ceva în legătură cu experiența umană obișnuită a iubirii sau dacă nu cumva mai curând i s-ar opune. În legătură cu aceste lucruri, am întâlnit două cuvinte fundamentale: eros, ca termen ce desemnează iubirea „lumească” și agape, ca expresie ce desemnează iubirea bazată pe credință și modelată de ea. De asemenea, aceste două concepții sunt opuse deseori una alteia ca iubire „ascendentă” și iubire „descendentă”. Există alte clasificări similare, ca, de exemplu, distincția dintre iubirea posesivă și iubirea oblativă (amor concupiscientiae – amor benevolentiae), la care se adaugă uneori și iubirea ce nu urmărește decât propriul interes.

În dezbaterea filozofică și teologică, aceste distincții au fost deseori radicalizate până acolo că au fost puse în opoziție între ele: iubirea descendentă, oblativă, mai exact agape, ar fi tipică pentru creștinism; de cealaltă parte, cultura necreștină, mai ales cultura greacă, ar fi caracterizată de iubirea ascendentă, posesivă și senzuală, adică de eros. Dacă se dorește extremizarea acestei antiteze, atunci esența creștinismului ar fi ruptă de relațiile vitale și fundamentale ale existenței umane și ar constitui o lume în sine, ce poate fi admirabilă, dar puternic separată de complexitatea existenței umane. În realitate, eros și agape – iubirea ascendentă și iubirea descendentă – niciodată nu pot fi separate complet una de alta. Cu cât mai mult aceste două forme de iubire, deși în dimensiuni diferite, își găsesc justa lor unitate în realitatea unică a iubirii, cu atât mai mult se realizează natura adevărată a iubirii în general. Chiar dacă, inițial, eros-ul este cu precădere senzual, ascendent – atracție față de marea promisiune a fericirii – atunci când se apropie de celălalt, își va pune mereu mai puține întrebări în legătură cu sine însuși, va căuta mereu mai mult fericirea celuilalt, se va îngriji mereu mai mult de celălalt, se va dărui și va dori „să fie pentru” celălalt. În felul acesta momentul lui agape se introduce în el; în caz contrar, eros se degradează și își pierde însăși natura sa. Pe de altă parte, omul nu poate să trăiască exclusiv în iubirea oblativă, descendentă. Nu poate întotdeauna doar să dăruiască, trebuie și să primească. Acela care vrea să dăruiască iubire trebuie și el să o accepte ca pe un dar. Omul poate, cu siguranță, așa cum ne spune Domnul, să devină izvor din care să curgă râuri de apă vie (cf. In 7,37-38). Dar ca să devină un astfel de izvor, el însuși trebuie să bea mereu din nou din izvorul primordial și originar care este Isus Christos, din inima străpunsă din care curge iubirea lui Dumnezeu (cf. In 19,34).

În fragmentul biblic despre scara lui Iacob, sfinții părinți au văzut exprimată simbolic, în diferite moduri, legătura inseparabilă dintre urcare și coborâre, dintre eros care-l caută pe Dumnezeu și agape care transmite darul primit. În acest text biblic, se spune că patriarhul Iacob a văzut în vis, pe piatra pe care își sprijinise capul, o scară ce atingea cerul și pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau (cf. Gen 28,12; In 1,51). Interpretarea pe care papa Grigore cel Mare o dă acestei viziuni în lucrarea sa Regula pastorală este deosebit de mișcătoare. Bunul păstor, spune el, trebuie să fie înrădăcinat în contemplație. Într-adevăr, numai așa îi va fi posibil să accepte necesitățile altora în inima sa, în așa fel încât să devină propriile sale necesități: „Per pietatis viscera in se infirmitatem caeterorum transferat”[4]. În acest context, sfântul Grigore se referă la sfântul Paul care a fost înălțat la cer până la cele mai mari mistere ale lui Dumnezeu și tocmai în felul acesta, când coboară de acolo, este capabil să se facă tuturor toate (cf. 2Cor 12,2-4; 1Cor 9,22). Pe de altă parte, mai dă și exemplul lui Moise, care intră mereu din nou în cortul sacru, rămânând în dialog cu Dumnezeu, pentru a putea astfel, pornind de la Dumnezeu, să fie la dispoziția poporului său. „Înăuntru (în cort), răpit în sus de contemplație, afară (de cort) se lasă zorit de greutatea celor suferinzi: Intus in contemplationem rapitur, foris infirmantium negotiis urgetur”[5].

8). În felul acesta am găsit un prim răspuns, încă destul de general, la cele două întrebări precedente: în fond, „iubirea” este o realitate unică, dar cu dimensiuni diferite; rând pe rând, una sau alta dintre dimensiuni poate să se impună într-un mod mai evidențiat. Acolo unde totuși cele două dimensiuni se despart complet una de alta, se ivește o caricatură sau, în orice caz, o formă reducționistă de iubire. Într-o manieră sintetică, am văzut, de asemenea, că în cazul de față credința biblică nu construiește o lume paralelă sau o lume opusă fenomenului uman originar care este iubirea, ci acceptă omul întreg, intervenind în dorința lui de iubire pentru a o purifica, deschizându-i totodată dimensiuni noi.»

(Din Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus Caritas est, nr. 2-8, trad. Wilhlem Dancă, Editura Presa Bună, Iași 2006, 7-16).

^[1] Cf. Jenseits von Gut und Böse, IV,168.

^[2] X, 69.

^[3] Cf. R. DESCARTES, Oeuvres, ediţie îngrijită de V. Cousin, vol. 12, Paris 1824, pag. 95 ş.u.

^[4] II,5; Sch 381,196.

^[5] Ibid., 198.

Mai jos puteți să ascultați predica din 26 noiembrie 2017: