Wilhelm Dancă

Am stat săptămâna trecută câteva zile într-o Casă de Exerciții spirituale la München, în Germania. Când am ajuns în fața Casei am văzut o poartă mare și înaltă și, în dreapta, una mai mică. Pe poarta mare intrau mașinile, iar pe cea mică oamenii pe jos. Cine intra pe poarta mică trebuia să-și plece capul puțin. Doar cei mici sau de statură mai mică nu se aplecau. Mi-am zis: iată, avem aici o invitație subtilă! Cine vine la exerciții spirituale trebuie să-și plece capul, adică să se umilească.

În Evanghelia de astăzi 25 august 2019 a fost vorba despre poartă, în special, despre poarta îngustă a împărăției. Poarta este un loc de trecere, se intră și se iese dintr-o casă, dintr-un spațiu circumscris. Poarta că să fie poartă ar trebuie să fie mereu deschisă sau întredeschisă. Când este închisă poarta devine zid. Își schimbă menirea, funcția, rolul și, de aceea, poarta închisă deranjează. Imaginați-vă că sunteți în vizită într-un oraș străin și vreți să intrați într-o biserică. Dacă ușa de la intrare este închisă, vă veți simți frustrați. Garantat!

Simbolul porții ca loc de trecere în împărăția lui Dumnezeu este frecvent în Sfânta Scriptură. În Mt 7, 13 suntem îndemnați să intrăm pe „poarta cea îngustă”. Același lucru ni se spune la Lc 13,24, adică să ne străduim să intrăm pe „poarta cea strâmtă”. În In 10,7 Domnul spune: „Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit”. Lucrul acesta ar fi trebuit să-l înțeleagă și ascultătorii lui Isus din Evanghelia de azi. Și încă ceva, și anume că împărăția lui se construiește pe fapte de dreptate care izvorăsc din iubire. Din iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

Domnul este poarta cea îngustă, dar mereu deschisă, pentru că este iubire necondiționată, milostivire. Creștinii sunt chemați să devină poartă a împărăției prin trăirea iubirii milostive. Astfel inaugurează împărăția lui Dumnezeu aici pe pământ, nu după moarte. Din păcate deschiderea împărăției este întârziată sau blocată de unii dintre noi. Devin zid sau se umflă cu ei înșiși și nu mai încap pe poarta îngustă a iubirii. Poate din cauza funcțiilor, a banilor, a puterii, a plăcerilor etc. Nu știu. Alte aplicații ale simbolismului porții cu referire la viața de familie le puteți auzi în predica postată mai jos.

Mâinile împreunate simbolizează mai multe lucruri. Pentru unii reprezintă un gest defensiv, de rugăciune sau de salut. Pentru alții sunt semnul prin care începe o nouă viață. Ca simbol al rugăciunii acest gest este întâlnit pentru prima dată în Orientul îndepărtat. Se găsește ca mărturie scrisă și la creștini, dar abia prin anii 200 d.Ch. Ca gest liturgic mâinile împreunate apar pentru prima dată în Biserica catolică din Occident. Aici gestul are ceva în comun cu ceremonialul de vasalitate din Evul Mediu german. Vasalul se prezenta cu mâinile împreunate pentru a primi însemnele învestiturii. De asemenea, folosea același gest pentru a rosti jurământul de fidelitate față de seniorul său.

În India este un gest de salut și semnifică faptul că cele două persoane care se salută sunt egale prin relația comună cu Divinitatea prezentă și în unul, și în celălalt. Potrivit teoriilor științifice recente cele mai mici particule subatomice de materie se numesc „corzi”. Ele alcătuiesc o rețea ce cuprinde întregul Univers sub forma unor membrane. Oameni de știință contemporani, printre care și George Lemaître, spun că împreunarea a două membrane a făcut să apară explozia Big Bang. Această explozie inițială a dus la formarea Universului din care și noi facem parte. Dacă lucrurile stau așa, atunci putem spune folosind termeni științifici și biblici că Dumnezeu Creatorul a creat lumea prin împreunarea mâinilor. Așadar gestul mâinilor împreunate simbolizează nu doar rugăciunea sau salutul, ci și începutul unui univers.

În contextul predicii de astăzi, 23 septembrie 2018, am încercat să dau mâinilor împreunate o semnificație nouă. Am afirmat că sunt semn de început al revoltei împotriva nedreptăților lumii. Da, cred că rugăciunea sau mâinile împreunate pot schimba sau cel puțin pot reduce nedreptățile din lume. Această schimbare se face pe cale spirituală, nu prin violență sau prin crime. Mâinile împreunate pot declanșa începutul unui nou univers, chiar dacă se restrânge la lumea socială. Spre deosebire de revoluțiile făcute cu ajutorul forței fizice, cele spirituale operează schimbarea lumii în bine în mod eficace și durabil. Să le susținem cu mâinile împreunate!

Detalii găsiți în predica postată mai jos.

Unde sunt profeții prevestitori ai Milostivirii divine? Aceasta a fost întrebarea care mi-a venit în minte după ce am terminat de citit Evanghelia propusă pentru duminica de astăzi, 8 iulie 2018. După cum am auzit din fragmentul proclamat din Evanghelia după Marcu, mesajul de mântuire transmis de Isus în sinagogă nu a fost luat în serios de nazariteni, ba mai mult l-au alungat „cu mânie” (Lc 4, 28) din oraș pentru un motiv simplu: pentru că le-a vestit începutul Anului de milostivire al Domnului, apropierea iminentă a Împărăției lui Dumnezeu și condiția/bilet de intrare în Împărăție, și anume convertirea. Neîncrederea manifestată față de Isus și refuzul mesajului său au luat forme agresive: toți cei din sinagogă l-au scos din cetate și l-au fugărit până au ajuns pe buza unei prăpăstii; acolo trebuia să cadă și să moară. Dar Isus nu a căzut în prăpastie și, „trecând prin mijlocul lor”, a plecat mai departe spre Cafarnaum (cf. Lc 4, 30). Cu toate acestea Domnul nu s-a supărat pe oamenii din orașul său, nu s-a răzbunat pe ei, nu le-a vorbit cu asprime, chiar dacă l-a durut comportamentul lor. Evanghelistul spune că a rămas uimit de necredința/neîncredrea lor. Și încă ceva: că Isus a făcut puținul bine pe care îl putea face: a vindecat câțiva bolnavi (cf. Mc 6, 5).

Și în zilele noastre se întâmplă plus minus același lucru. Printre altele, Evanghelia nu este primită de concetățenii noștri, nu pentru că ar fi rea în sine, ci și din cauza neîncrederii pe care o au față de slujitorii sau vestitorii ei. Acesta este unul dintre motivele pentru care nici un preot romano-catolic nu ajunge paroh sau vicar în satul/orașul lui natal. Astăzi, vestitorii Evangheliei sunt priviți cu suspiciune: fie că este vorba de mesagerii calificați, instituiți ierarhic, cum sunt diaconii, preoții și episcopii, fie că este vorba de creștinii obișnuiți, care au misiunea de a vesti Împărăția lui Christos în virtutea botezului primit. Într-adevăr, trebuie să recunoaștem că trăim într-o lume sucită, greu de înțeles. Pe de o parte omul de lângă noi nu se descurcă singur în a găsi drumul care-l duce spre binele său integral, câteodată cere ajutorul; pe de alta, dacă încerci să-l ajuți și să-i arăți drumul vieții împlinite, atunci devine neîncrezător și rămâne la ceea ce știe sau la ceea ce a auzit de la „televizor”, refuzând ajutorul martorilor credibili. Evident că nu poți face nimănui un bine cu sila. Omul trebuie să fie cooperant și dialogant cu vestitorul Evangheliei, cu slujitorul Milostivirii divine, altfel nu poate intra și nu poate cunoaște împărăția lui Dumnezeu, care este împărăția iertării, a păcii, a dreptății, a adevărului și a libertății.

În timpul liturghiei de astăzi câțiva bebeluși s-au simțit foarte bine în mijlocul nostru. Unul dintre ei l-a lăudat pe Dumnezeu plângând, altul s-a rugat alergând în toate direcțiile, altul chiuia de bucurie prin fața altarului, altul alterna momentele de plâns cu cele în care alerga: când părinții îl luau în brațe plângea, când îl lăsau liber se bucura și alerga zâmbind. Mi-a plăcut foarte mult această atmosferă de liturghie împrospătată de prezența energică și dinamică a copilașilor. Felicitări părinților care își aduc copii la biserică când sunt mici. Oare nu ar trebui să-i aducă și când sunt mari? Da, asta este Biserica lui Dumnezeu și așa trebuie să fie orice Biserică a lui Dumnezeu: un loc în care fiecare om se simte liber, chiar și atunci când este bebeluș.

Mai jos puteți să ascultați predica de azi, 8 iulie 2018:

Dragi prieteni,

Tema principală a lecturilor de la sfânta liturghie din această duminică, 17 iunie 2018, a fost Împărăția lui Dumnezeu. Isus a folosit două parabole, semănătorul care seamănă sămânța și grăuntele de muștar. Prima se referă la dinamica Împărăției, care crește fără ca semănătorul să știe cum are loc acest proces; a doua subliniază începuturile Împărăției în lumea noastră, începuturi care sunt modeste, de mici proporții, în raport cu împărățiile lumești. Doar la finalul timpurilor vom putea vedea dimensiunile și consistența binelui din Împărăția lui Dumnezeu. Acum trebuie să facem binele și să așteptăm cu încredere în Dumnezeu ca el să rodească. Mesajul parabolelor îi viza pe ucenicii descurajați din vremea lui Isus de faptul că Împărăția nu se vedea deloc în exterior, apoi pe creștinii persecutați din primele veacuri ale Bisericii, precum și pe creștinii marginalizați sau ridiculizați din zilele noastre. Tentația de a forța creșterea Împărăției a apărut odată cu timpurile în care Biserica a trăit în libertate socială și politică. Astfel, s-a încercat aducerea pe pământ a Împărăției lui Dumnezeu printr-un fel de revoluție (a iubirii frățești, a carității, a dreptății sociale etc.), prin inginerii pastorale (programe de formare neîntreruptă, programe anuale de formare, programe speciale de catehizare pentru laici etc.) sau prin impunerea unor legalisme absolute care cereau o supunere absolută. Totuși, virtutea de bază a celor ce fac parte din Împărăția lui Dumnezeu este răbdarea, la care se adaugă umilința și speranța. Trebuie să recunoaștem că acestea sunt virtuți rare în zilele noastre, dar pot fi dobândite prin exercițiu continuu și prin multă rugăciune.

Granițele Împărăției sunt într-o continuă reconfigurare. Duhul Sfânt suflă unde vrea! Dar interesele omenești afectează, uneori destul de grav, lucrarea Duhului. Despre această realitate ne-a vorbit Abouna Fadi, un părinte franciscan originar din Palestina care, în momentul de față, păstorește credincioșii catolici, atâția cât au mai rămas, dintr-o mică parohie din Damasc. A spus la sfârșitul liturghiei de la 12.15 că, după părerea lui, există o „politică” la nivel mondial pentru a-i îndepărta pe toți creștinii, indiferent de confesiune, din Siria. Oricum a cerut pentru credincioșii parohiei sale care se simt persecutați să ne rugăm să reziste și să continue să dea o mărturie credibilă despre Cristos, pentru că, printre altele, Siria este țara în care s-a convertit Sf. apostol Paul și țara de unde a pornit Vestea cea Bună pentru toate neamurile în primele secole ale creștinismului.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Dragi prieteni,

A fi în întregime ceea ce ești constituie condiția de posibilitate pentru a face parte din împărăția inaugurată de Isus Christos. Pentru a ne aduce aminte de ceea ce suntem potrivit voinței Creatorului și, apoi, potrivit alegerilor noastre, vă invit să citiți și să meditați câteva gânduri pe această temă din Catehismul Bisericii Catolice.

«396. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său și l-a statornicit în prietenia sa. Făptură spirituală, omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie față de Dumnezeu. Acest lucru îl exprimă interdicția pentru om de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului, „căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri” (Gen 2, 17). „Pomul cunoașterii binelui și răului” (Gen 2, 17) evocă în chip simbolic granița de netrecut pe care omul, în calitate de creatură, trebuie să o recunoască liber și să o respecte cu încredere. Omul depinde de Creator; el este supus legilor creației și normelor morale care reglementează folosirea libertății.

397. Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea față de Creatorul său și, abuzând de libertatea proprie, nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului. Ca urmare, orice păcat va fi o nesupunere față de Dumnezeu și o lipsă de încredere în bunătatea lui.

398. Prin acest păcat, omul s-a preferat pe sine împotriva lui Dumnezeu, împotriva exigențelor condiției sale de creatură și, deci, împotriva propriului bine. Creat într-o stare de sfințenie, omul era destinat să fie pe deplin „îndumnezeit” de Dumnezeu în glorie. Sedus de diavol, el a voit „să fie ca Dumnezeu”, dar „fără Dumnezeu și punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu, nu conform cu Dumnezeu”.

399. Scriptura arată consecințele dramatice ale acestei prime neascultări. Adam și Eva pierd de îndată harul sfințeniei originare. Le e teamă de acest Dumnezeu, despre care și-au creat o imagine falsă, aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale.

400. Armonia în care erau, datorată dreptății de la început, este distrusă; stăpânirea facultăților spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită; unirea dintre bărbat și femeie este supusă tensiunilor; relațiile lor vor fi marcate de poftă și tendința de dominare. Armonia cu creația este ruptă: creația vizibilă a devenit pentru om străină și ostilă. Din cauza omului, făptura e supusă „deșertăciunii” (Rom 8, 20). În sfârșit, consecința vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui: omul „se va întoarce în țărâna din care a fost luat” (Gen 3, 19). Moartea își face intrarea în istoria omenirii.

401. După acest prima păcat, o adevărată „invazie” a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel; corupția generală ca urmare a păcatului; apoi, în istoria lui Israel, păcatul se manifestă adesea mai ales ca infidelitate față de Dumnezeul legământului și ca încălcare a Legii lui Moise; și după Răscumpărarea adusă de Cristos, printre creștini, păcatul se manifestă în multiple feluri. Scriptura și Tradiția Bisericii reamintesc necontenit prezența și universalitatea păcatului în istoria omului: „Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelația divină este confirmat de propria noastră experiență. Într-adevăr, omul, dacă își cercetează lăuntrul inimii, descoperă că este înclinat spre rău și cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său, care este bun. Refuzând adeseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său, omul a frânt și ordinea cuvenită în relație cu scopul său ultim și, în același timp, întreaga armonie cu sine, cu semenii și cu toată creația” (GS 13, 1).

Din Catehismul Bisericii Catolice, București 1993, nr. 396-401, pp. 93-94.

Mai jos puteți să ascultați predica: