Wilhelm Dancă

„Creștin” nu se naște, ci se face. Și lucrul acesta este posibil prin trăire, practică, acțiune ca răspuns la iubirea lui Christos Răstignit.

Am subliniat ideea de mai sus pornind de la Evanghelia după Ioan 3, 14-21. Aici se vorbește de „credință” în legătură cu „viața veșnică”. Am explicat că este vorba de viața eternă care începe acum, aici, în timp. Viața veșnică nu începe după moarte, ci la botez. De aceea, credința care introduce omul în eternitate trebuie să fie vie sau pusă în practică. Credința etichetă sau acțibild nu are efecte eterne, poate pământești. Poate.

Am explicat că „practica” se înțelege în două feluri, cel puțin. Primul, ca mod de a acționa încontinuu, nu de a fi, iar acesta este cazul unui medic chirurg. Al doilea, ca exercițiu temporar, intens, pentru a îmbunătăți performanța. De exemplu, cazul sportivilor sau al artiștilor. Postul Mare coincide cu timpul propice pentru „antrenamentul” spiritual. De ce? Pentru că ajută la trecerea de la credința leneșă la credința practicată. Antrenorul – preotul, familia, prietenii, sfinții – văd boala de care suferă creștinul. Apoi îl motivează pentru a performa.

În final am îndemnat la trăirea credinței în prezența lui Dumnezeu. Să nu fugim de fața lui Dumnezeu, cum a făcut Adam. Credința practicată înseamnă a trăi mereu în fața lui Dumnezeu. Antrenorul spiritual deschide calea spre viața în lumina iubirii lui Christos răstignit. De aceea, să-l căutăm!

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Scena alungării din templu a schimbătorilor de bani și a vânzătorilor de animale este cunoscută. Detalii găsim la Evanghelistul Ioan 2, 13-25. Aici vedem cum Domnul se irită cu putere împotriva religiozității false. Totodată invită lumea să creadă în El, în semnul templului Trupului său.

Am dezvoltat trei învățături pentru noi, astăzi.

Prima, să fim asemenea leilor violenți împotriva superficialității din viața noastră spirituală. Iar față de slăbiciunile altora să ne comportăm ca niște miei blânzi și înțelegători. În viața cotidiană ne comportăm ca leii față de alții și ca miei față de noi înșine. Din păcate. Domnul Isus ne invită să schimbăm abordarea.

A doua, există o tensiune între religiozitatea ipocrită și credința în Dumnezeu, în Isus. Sunt invers proporționale. Cu cât crește una dintre ele, cu atât celaltă scade. Ar trebui ca semnul Trupului înviat al lui Isus să fie suficient pentru a crește în noi credința. De ce nu crește?

A treia, legătura dintre bani și instituțiile Bisericii să fie transparentă. Se întâmpla în timpul vieții lui Isus ca doar câțiva să controleze banii de la Templu din Ierusalim. Se spune că în vremea aceea, cu ocazia Paștelui, Templul era cea mai mare „bancă” din lume. Doi mari preoți, Ana și Caiafa, s-au autosesizat împotriva Mântuitorului pentru că s-a legat de „banii lor”. Printre altele. Astăzi Biserica este chemată să fie transparentă în privința banilor primiți, cheltuiți, dăruiți etc.

La final am comentat felul în care a reprezentat Giotto scena alungării vânzătorilor de animale și a schimbătorilor de bani în „Capella degli Scrovegni” din Padova. Isus este în centrul imaginii. Așa ar trebui să fie în viața noastră, nu? De o parte este lumea veche, care construiește relația cu Dumnezeu bazându-se pe religiozitate. Aceasta devine uneori falsă, de suprafață, fără suflet. De altă parte e lumea nouă, reprezentată de apostoli și de doi copilași. Înnoirea cere suflet de copil, inimă disponibilă la schimbare. Avem în noi o inimă de copil?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am meditat metafora muntelui sfânt. Am pus în oglindă muntele Moria și muntele Tabor. Despre primul e vorba în Geneză 22, 1-18. Despre al doilea vorbește Marcu 9, 2-10.

Am pus în oglindă acești doi munți. Astfel am aflat cine este Dumnezeu adevărat și ce vrea El de la noi sau pentru noi. Dumnezeul lui Abraham este singurul Dumnezeu adevărat. Nu este la fel ca zeii popoarelor vecine care cereau sacrificii umane. Dumnezeul care își prezintă propriul Fiu pe Tabor este un Dumnezeu al slavei. Vrea să devenim și noi fii ai slavei. Dar, nu putem ajunge aici fără Calvar. Cu alte cuvinte, nu există slavă fără jertfă sau sacrificiu.

Ucenicii pe Tabor au observat la un moment dat că Isus a rămas singur. Același lucru se va întâmpla cu Isus pe Calvar. Doar ucenicii cu privirea limpede, curățată de aerul muntelui sfânt, l-au văzut pe „Isus singur”. „Iesum solum” este firul roșu al unui curent bogat de spiritualitate în creștinism. El motivează eforturile noastre de asceză, de rugăciune, de renunțare. Postul Mare ne învață să-L găsim pe „Isus singur” și să stăm împreună cu El.

Revenind la muntele Moria, în timp ce urcau, Isaac are un dialog interesant cu Abraham. Isaac îl întreabă: „Unde este animalul pentru jertfă?” Abraham îi răspunde: „Dumnezeu va avea grijă!”. Avem aici o profeție a sacrificiului lui Isus, Mielul lui Dumnezeu. Această jertfă se reactulizează ori de câte ori se celebrează Euharistia.

De aceea, am concluzionat cu invitația de a participa personal la sacrificiul lui Isus. Mă refer la o participare vie, deplină, conștientă. Întrebare-temă: ce trebuie să sacrificăm din viața noastră ca să avem privirea curată? Adică să putem vedea sacrificiul lui Isus pe altar?

Ce trebuie să sacrificăm ca să-L vedem pe Isus singur pe Tabor și pe Calvar? Dar, mai ales, pentru a rămâne alături de El singur?

Am meditat astăzi revenirea la viață a lui Lazăr, prietenul lui Isus. Textul despre acest eveniment se găsește în capitolul 11 din Evanghelia după Ioan. L-am citit în întregime, de aceea și înregistrarea este mai lungă decât de obicei.

Am constatat de la bun început că aproape toată acțiunea din acest capitol se desfășoară în jurul unui mormânt. Abia la sfârșitul capitolului se vorbește despre revenirea la viață a lui Lazăr.

În prima parte am dezvoltat ideea că mulți dintre noi trăiesc deja acum într-un mormânt, deși nu au murit. Aici este vorba despre mormintele problemelor nerezolvate din diferite motive. Riscăm să trăim deja acum o viață în subterană, adică în mormânt. Cum ieșim din procesiunile funerare ale vieții, fie cele reale, fie cele fictive?

În partea a doua am arătat că toți suntem în postura „aceluia pe care Isus îl iubește”, adică a lui Lazăr. Isus a venit în ajutorul lui Lazăr, dar vine și în ajutorul nostru. Isus ne cheamă să ieșim din morminte.

Apoi am dezvoltat trei tipologii comportamentale în fața mormântului. Marta care știe toate, știe că Isus este Christos, că este Învierea și Viața. Totuși, nu crede în Înviere sau nu crede suficient. Ea trebuie să treacă de la știință la credință. Maria care stă imobilizată în casă și plânge. Învățătorul o cheamă să iasă din casa lamentațiunilor. Lazăr care este readus la viață, dar are pânzele mortuare în jurul corpului. Nu poate să trăiască liber dacă nu este ajutat sau dacă nu se lasă ajutat. S-ar putea să fim în rolul Martei, sau al Mariei, ori al lui Lazăr. Îl lăsăm pe Isus să ne ajute? Suntem dispuși să plătim prețul pe care l-a plătit Isus ca să-i ajutăm pe frații noștri din casa suferinței?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Convertirea înseamnă schimbarea direcției de mers. În Postul Mare ținta drumului de convertire e Dumnezeu.

Pornind de la Evanghelia duminicii, Ioan 4, 5-42, am arătat mai întâi că nu există legătură între vinovăția personală sau colectivă și nenororicile care au loc în lume. Și încă ceva, că răul este în primul rând în noi. Dacă îl eliminăm, va fi mai puțin rău în lume.

Apoi, am subliniat cu ajutorul parabolei smochinului că Domnul Christos are încredere în rădăcinile binelui din noi. Acesta e motivul principal al curajului convertirii. Dar, pentru a da roade, trebuie să ne convertim. Procesul comportă trei etape.

Prima, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și punerea în practică a ceea ce ne spune în mod punctual. Fără amânare.

A doua, coborârea în conștiință și identificarea răului comis. Sau, recunoașterea păcatului ca păcat, care comportă două elemente: legătura cu Dumnezeul legii și al iubirii și libertatea responsabilă. Păcatul ca indiferență față de Dumnezeul iubirii sau abuz de libertate, de pildă, se percepe cu ajutorul simțului păcatului. Astăzi acest simț este redus sau distrus de promovarea excesivă a culturii bunăstării. E nevoie de revigorarea conștiinței păcatului.

A treia, „dolor voluntatis”, cum spune Sfântul Toma de Aquino. Trebuie să extirpăm răul din noi și să ne doară. Durerea voinței care renunță la rău confirmă finalul procesului de convertire. Durerea voinței care respinge răul din interior confirmă trecerea de la iarna spirituală la primăvara spirituală.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.