Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Postul mare verificarea fidelității față de Dumnezeu

Dacă aveți timp, deschideți linkul de mai jos și ascultați o meditație despre semnificația tentației/ispitei în trecut și astăzi. Este vorba despre predica din prima duminică din Postul Mare 2020. Acest Cuvânt a fost adresat credincioșilor de la catedrala sf. Iosif din București, care au fost prezenți în număr mare la liturghia de la 12.15. Îmi pare rău să spun lucrul acesta, dar bunii noștri creștini păreau derutați în ceea ce privește aplicarea „normelor” recente cu privire la folosirea apei sfințite (adică fără apă sfințită), la momentul manifestării gestului de dăruire a păcii. Nu cunosc problema în adâncime, dar tare se repetă povestea și spiritul pe care l-am trăit cu ceva ani în urmă când fu vorba despre „vaca nebună”, „pesta porcină” sau „gripa aviară”. Nu sunt singurul care crede așa ceva. Mă rog să fie bine și lumea să vină la biserică, dacă nu sunt bolnavi, evident. Am rămas cu o întrebare: cum să facem să trăim ca oameni normali într-o lume manipulată?

  • 16 aprilie 2020
Ispita este locul în care se vede cine sau ce suntem

Ispita este necesară. Spunea Sfântul Anton abate: „Trebuie să fim ispitiți! Altfel, nu vom fi mântuiți!” În rugăciunea „Tatăl nostru” îi cerem deseori lui Dumnezeu: „și nu ne duce pe noi în ispită”. Ce înseamnă asta? Sensul acestei invocații este următorul: Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită! Da, așa este, pentru că ispita nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana. Dumnezeu permite ispita pentru ca să creștem în fidelitatea față de El. Ispita arată dacă viața noastră este centrată pe credința în El sau pe iubirea necontrolată față de lucruri sau de persoane.

Evanghelia primei duminici din Postul Mare ne ajută să înțelegem cine este ispititorul. Citim în Lc 4, 1-13 că Duhul Sfânt l-a condus pe Isus în pustiu, iar acolo Satana l-a ispitit. Ni se dă de înțeles că, într-un anumit fel, Domnul Isus nu voia să meargă în pustiu. Fiind și om, suntem dispuși să înțelegem această atitudine. La fel ni se întâmplă și nouă, nu-i așa? Nu ne plac ispitele! Dar, revenind la Isus, pentru El, ispita a fost locul sau momentul în care Dumnezeu Tatăl a văzut ce fel de idee avea Isus din Nazaret despre propria lui misiune ca Mesia.

Cele trei ispitiri despre care vorbește evanghelistul Luca, dar și sfântul Matei, sunt aceleași. Doar ordinea este diferită. Toate trei se reduc la ispita puterii, care se exercită într-un anumit fel în planul lui Dumnezeu și în alt mod la nivel uman. La Dumnezeu „putere” înseamnă nu să fii servit, ci să servești pe alții. Să ajuți pe cel care este zdrobit, neputincios, pe scurt, să-l ridici pe cel căzut, indiferent de condiția umană, religioasă, socială în care se găsește. Și, evident, fără să condiționezi acest ajutor.

Accentul principal din predica de astăzi a căzut pe modul de a înțelege ispita ca loc de manifestare a identității noastre. Ispita arată cine sau ce suntem noi. Când este ispitit sau pus la încercare, omul caută puncte de sprijin. Dacă ele sunt la Dumnezeu, credința lui este fidelă. Dacă nu, Biserică îi propune să recurgă la practicile reparatorii specifice Postului Mare: rugăciunea, postul și pomana. Toate trei au o semnificație relațională. Rugăciunea înseamnă relație cu Dumnezeu, postul, relație cu lumea materială, iar pomana, relație cu aproapele.

Mai multe puteți să aflați ascultând predica ținută în 10 martie 2019 la catedrala sf. Iosif din București. Predica este postată mai jos. Vă doresc să aveți un Post Mare binecuvântat cu multe roade!

  • 10 martie 2019
Ispita de a construi o lume fără Dumnezeu

Dragi prieteni,

În prima duminică a Postului Mare din 2018 am celebrat liturghia la catedrala sf. Iosif din București. Fiind vorba în evanghelia duminicii despre ispitirea lui Isus în pustiu, în cadrul predicii am explicat ce înseamnă ispita de a construi o lume fără Dumnezeu, o ispită care rezumă toate mobilurile și formele pe care le asumă tentațiile noastre. Într-adevăr, prin această ispită, diavolul ne insuflă ideea că Dumnezeu este deranjant, de prisos sau o pură iluzie. Dar Isus a depășit această ispită și, astfel, a devenit pentru noi model de pregătire pentru celebrarea misterului pascal. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva gânduri din comentariul sf. Ieronim la textul din evanghelia după Marcu, text care a fost proclamat în prima parte a liturghiei de astăzi.

«Și, îndată, Duhul l-a dus în pustiu (Mc 1, 12). Este vorba despre Spiritul Sfânt care a coborât sub chip de porumbel. A văzut – spune Marcu – cerurile deschise și Duhul, ca un porumbel, coborând și rămânând asupra lui. Fiți atenți la ce spune: rămânând, adică a rămas cu el, nu că a făcut a stat puțin și apoi a plecat. Ioan spune într-o altă Evanghelie: Cel care m-a trimis (…), el mi-a zis: Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând și rămânând peste el (In 1, 33). Spiritul Sfânt a coborât asupra lui Christos și a rămas deasupra lui; însă când coboară asupra oamenilor nu întotdeauna rămâne. De fapt, în cartea lui Ezechiel, care reprezintă prin reflex pe Mântuitorul (nici un alt profet, mă refer la cei mari, nu este chemat Fiului omului, așa cum este chemat Ezechiel), se citește: a fost cuvântul Domnului către Ezechiel (Ez 1, 3). Cineva poate să spună: De ce faci referințe atât de dese la acest profet? – Pentru că Duhul Sfânt cobora asupra profetului, dar apoi pleca de fiecare dată. Când se spune că a fost cuvântul Domnului către se înțelege clar că Spiritul Sfânt s-a întors din nou după ce mai înainte se îndepărtase. Când suntem cuprinși de mânie, când jignim pe cineva, când suntem cuprinși de tristețea ucigătoare, când gândurile noastre cad în robia trupului, oare atunci mai rămâne Duhul Sfânt în noi? Oare putem spera că Spiritul Sfânt este în noi când îl urâm pe fratele nostru sau când plănuim să săvârșim vreo faptă de nedreptate? Trebuie să știm că, ori de câte ori ne străduim să avem gânduri bune și să săvârșim fapte bune, atunci Duhul Sfânt locuiește în noi; dar, dimpotrivă, când suntem prinși de un gând rău, e semn că Spiritul Sfânt ne-a părăsit. De aceea, despre Mântuitorul stă scris: Acela asupra căruia vei vedea că Duhul Sfânt se coboară și rămâne, acela este …».

«Și, îndată, Spiritul l-a dus în pustiu». Duhul Sfânt este acela care îi duce în pustiu pe călugării care trăiesc împreună cu rudele lor, dacă acest Duh a coborât și a rămas asupra lor. Spiritul Sfânt îi face să iasă din casă și îi conduce în singurătate. Duhul Sfânt nu locuiește cu plăcere acolo unde este multă lume, iar oamenii discută și se ceartă unii cu alții: Spiritul Sfânt își are locuința sa în singurătate. De aceea, Domnul și Mântuitorul nostru, când voia să se roage, spune Luca, singur se ducea pe munte să se roage și petrecea noaptea rugându-se (cfr. Lc 6, 12). În timpul zilei stătea cu discipolii, iar noaptea se ruga Tatălui pentru noi. De ce am spus toate acestea? Pentru că mulți frați obișnuiesc să spună: Dacă voi rămâne în convent, nu voi putea să mă rog singur. Oare Domnul nostru le spunea ucenicilor să-l lase singur? Nu, el stătea împreună cu discipolii, dar când voia să se roage mai intens se retrăgea deoparte. La fel și noi, dacă vrem să ne rugăm mai intens decât o facem în mod obișnuit împreună cu alții, avem la îndemâna noastră camera proprie, câmpiile, pustiul. Putem să tragem folos din tovărășia și virtuțile fraților, dar putem și să ne bucurăm de singurătate…».

Din Sf. Ieronim, Comment. in Marc., 1-2, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica de astăzi:

  • 18 februarie 2018