Wilhelm Dancă

Astăzi, 8 martie 2026, pe drumul de pregătire pentru sărbătoarea Paștelui, am meditat la Evanghelia după Ioan 4, 5-42. În ritualul latin, Postul Mare cuprinde cinci duminici. În primele două, s-au propus fragmente din Evanghelia după Matei, care descriu ispitirile lui Isus în pustiu și schimbarea Lui la față în prezența ucenicilor. În următoarele trei duminici se meditează trei simboluri din Evanghelia după Ioan: apa, lumina și viața. Ele sunt propuneri de abordare a vieții spirituale pentru a nu cădea în ispitele despre care am auzit în prima duminică din Postul Mare. Prima dintre ispite se referă la adorarea idolilor. De aceea, dialogul lui Isus cu femeia samariteancă din Evanghelia după Ioan aprofundează raportul cu instituțiile care ar trebui să conducă la Dumnezeu. Din păcate, de multe ori, în loc să fie fereastră spre cer, ele devin ziduri.

În legătură cu ispita de a adora idoli, am subliniat trei lucruri.

Mai întâi, faptul că Isus stă pe marginea fântânii lui Iacob e semn că El singur a devenit apa care potolește setea omului de viață veșnică. Îi spune femeii samaritence că El este Christos și doar El poate să facă omul să nu mai sufere de sete. Femeia crede și devine apostol, în sensul că le spune tuturor cu cine s-a întâlnit. Cine nu crede în El nu poate să crească, pentru că va suferi mereu de sete și va apela la idoli. Acesta este păcatul tuturor păcatelor: respingerea lui Christos, Dumnezeu care vine, și blocarea propriului drum de creștere. Credința femeii samaritence este exemplară, pentru că trece de la tradiții, templu, practici religioase consolidate la noutatea ce o aduce Christos, fântâna din care se scoate apa spre viața veșnică. Lucrul acesta înseamnă că ea crede/ se încrede în Dumnezeu care vine, nu doar în Dumnezeu care era și care este. Femeia samariteancă este „open mind”, are o mentalitate nomadă, deschisă la noutate.

Apoi, am vorbit despre faptul că Isus relativizează rolul templului de pe muntele Garizim, locul în care se roagă samaritenii. Dar același lucru l-a făcut și în vorbirea despre importanța templului de la Ierusalim, unde se roagă evreii. Templul Nou de întâlnire a omului cu Dumnezeu este Christos, care nu distruge tradiția, legile și obiceiurile, ci le relativizează. Omul care crede în Christos îl adoră pe Dumnezeu „în spirit și adevăr”, iar spiritul său de adorație se vede în alegerile de viață ce prioritizează lucrarea dreptății și a iubirii față de victimele oprimării.

În fine, am amintit că suntem în anul jubiliar franciscan, care celebrează 800 de ani de la trecerea Sfântului Francisc de Assisi la Tatăl. Am subliniat lauda adusă de el lui Dumnezeu pentru „sora apă, care este foarte utilă, umilă, prețioasă și curată”. Am spus că e adevărat, dar, uneori, apa nu este curată, de pildă, apa din București. Însă, i-am asigurat pe credincioșii prezenți la liturghie că acela care bea „apa curată” din fântâna care este Christos nu va înseta niciodată și, în plus, își va schimba viața.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În prima duminică din Postul Mare am meditat la ispitirile Domnului Isus din Evanghelia după Matei 4, 1-11. Am afirmat că ele trebuie puse în legătură cu Botezul Domnului din Iordan. Am luat această idee de la sfântul John Henry Newman. De asemenea, am remarcat că ele au ceva în comun și cu ispitirea primilor oameni din Paradisul pământesc despre care se vorbește în prima lectură a Duminicii, și anume Geneza 2, 7-9; 3,1-7. Astfel înțelegem că, pe de o parte, Duhul Sfânt îl „împinge” pe Isus, Noul Adam, în pustiu ca să repare ceea ce a stricat primul Adam. Iar, pe de altă parte, ispitirile lui Isus sunt o actualizare a mizei din Paradisul pământesc. În Eden, într-adevăr, diavolul îi sugera (ispita) omului să-și depășească limita de creatură și să fie Dumnezeu însuși. În pustiu, acolo unde Duhul l-a condus pe Fiul lui Dumnezeu ce a îmbrăcat natura umană, diavolul îl invită/ispitește să se comporte ca și cum ar fi Dumnezeu însuși.

Am luat ispitirile pe rând.

Prima tentație a fost despre transformarea pietrelor în pâini. Diavolul îi spune Domnului că prin acest gest ar dovedi că este Fiul lui Dumnezeu. Însă Domnul Isus îi răspunde că „nu numai cu pâine trăiește omul”. Ispita vizează pervertirea misiunii lui Isus. El, în loc să se ocupe de hrana spirituală, ar fi trebuit să aibă grijă de hrana materială a oamenilor. Ispita a revenit de multe ori în istoria Bisericii și în in istoria sistemelor politice ale lumii. De exemplu, când Biserica a derapat în activismul social sau Statul și-a propus „să dea pâine la toată lumea”, confiscând libertatea oamenilor.

A doua tentație este în legătură cu spectacolul puterii divine. Isus e invitat/ispitit să se arunce de pe coama templului, adică să facă un fel de show prin care să demonstreze identitatea/puterea lui divină. Domnul va recurge la atotputernicia sa, dar o va face mereu în mod motivat și cu un scop precis. Va vindeca bolnavi, va merge deasupra apelor, va învia morți, va înmulți pâinile etc., dar mereu cu intenția de a-i învăța pe ucenici și de a-i invita să creadă în El. Astfel, puterea se primește și se exercită cu scopul de a face binele, nu de a face show sau spectacol.

A treia tentație este în legătură cu libertatea iresponsabilă sau demonică. Această libertate este „fără limite” sau „fără Dumnezeu”, pentru că nu ține cont de condiția de creatură a omului. Dar libertatea umană primită de la Dumnezeu are drept limită binele aproapelui, de aceea spunem că libertatea adevărată nu înseamnă libertinaj. Omul creat de Dumnezeu este liber în sensul că are puterea să facă binele. Prin întrupare, Domnul Isus, deși are o putere nelimitată, s-a limitat la condiția de creatură umană ca să-i arate omului că a fi liber înseamnă să faci binele.

Trăim astăzi într-o cultură marcată de sloganul „go beyond your boundaries”, cu orice preț. Mulți devin victime ale competitivității duse la extrem sau ale trăirii libertății fără limite. De aceea, unii se substituie lui Dumnezeu și decid potrivit propriilor interese/competențe genul sau durata vieții biologice a semenilor lor.

În concluzie am spus că Postul Mare e un timp potrivit pentru convertire. M-am referit din nou la Sfântul John Henry Newman. El afirmă că momentul convertirii este acela când înțelegem cu mintea noastră că „erezia” sau sistemele de gândire care falsifică/marginalizează conținutul credinței sunt o problemă.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Prima duminică din Postul Mare este dedicată ispitirilor Domnului în pustiu. Am meditat Evanghelia după Luca 4, 1-13. În introducere am spus ce este ispita și care este scopul tentațiilor în viața lui Isus și a ucenicilor. Pe scurt, ispita este răul mascat în bine, de aceea este atractiv. Scopul tentației este creșterea ucenicului în credința față de Domnul. De asemenea, am indicat mijloacele prin care Domnul Isus a învins ispita diavolului, și anume postul și rugăciunea.

Am luat pe rând cele trei tentații din Evanghelia după Luca și le-am actualizat. Prima se referă la ispita puterii economice. Dacă bunăstarea devine scop în sine, atunci este o tentație diavolească. Dacă este pusă în slujba celorlalți, atunci este un lucru care sporește umanitatea celui care o produce.

A doua atinge tema exercitării puterii direct sau indirect. Dacă cineva deține o funcție și își caută interesele proprii, atunci cade în ispita puterii. Puterea este lăsată pentru a promova binele comun, nu interesele personale. Se poate exercita puterea egolatră și prin constituirea de grupuri de interese. Acestea pot fi politice, financiare, religioase etc. Astfel se exercită puterea indirect în scop personal sau restrâns, dar tot împotriva binelui comun. Și atunci este o mare ispită. E lucrarea diavolului. Modul indirect de a exercita puterea a fost o tentație pentru Biserică de-a lungul istoriei. Nu a ieșit niciodată bine din înțelegerile sale vizibile sau invizibile cu puterea politică sau economică. Adică, a ieșit rău, șifonată, mai puțin credibilă.

A treia tentație este legată de puterea religioasă. Se instrumentalizează credința pentru a-l forța pe Dumnezeu să facă minuni. Este o mare ispită. Dumnezeu trebuie iubit pentru că este Dumnezeu, nu pentru că face minuni. Prin biruința asupra acestei tentații devenim responsabili de darul vieții. Lucrăm împreună cu Domnul pentru binele aproapelui.

În concluzie, o credință neispitită nu mântuiește. Tentația este o provocare la adresa fidelității ucenicului față de Domnul. Cu cât este mai încercat, cu atât devine mai înțelept. Mai mult, prin post și rugăciune, crește în discipolul lui Isus curajul de a-L urma și de a fi mai mult asemenea Lui.

Detalii în articolul postat mai jos.

„Creștin” nu se naște, ci se face. Și lucrul acesta este posibil prin trăire, practică, acțiune ca răspuns la iubirea lui Christos Răstignit.

Am subliniat ideea de mai sus pornind de la Evanghelia după Ioan 3, 14-21. Aici se vorbește de „credință” în legătură cu „viața veșnică”. Am explicat că este vorba de viața eternă care începe acum, aici, în timp. Viața veșnică nu începe după moarte, ci la botez. De aceea, credința care introduce omul în eternitate trebuie să fie vie sau pusă în practică. Credința etichetă sau acțibild nu are efecte eterne, poate pământești. Poate.

Am explicat că „practica” se înțelege în două feluri, cel puțin. Primul, ca mod de a acționa încontinuu, nu de a fi, iar acesta este cazul unui medic chirurg. Al doilea, ca exercițiu temporar, intens, pentru a îmbunătăți performanța. De exemplu, cazul sportivilor sau al artiștilor. Postul Mare coincide cu timpul propice pentru „antrenamentul” spiritual. De ce? Pentru că ajută la trecerea de la credința leneșă la credința practicată. Antrenorul – preotul, familia, prietenii, sfinții – văd boala de care suferă creștinul. Apoi îl motivează pentru a performa.

În final am îndemnat la trăirea credinței în prezența lui Dumnezeu. Să nu fugim de fața lui Dumnezeu, cum a făcut Adam. Credința practicată înseamnă a trăi mereu în fața lui Dumnezeu. Antrenorul spiritual deschide calea spre viața în lumina iubirii lui Christos răstignit. De aceea, să-l căutăm!

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Scena alungării din templu a schimbătorilor de bani și a vânzătorilor de animale este cunoscută. Detalii găsim la Evanghelistul Ioan 2, 13-25. Aici vedem cum Domnul se irită cu putere împotriva religiozității false. Totodată invită lumea să creadă în El, în semnul templului Trupului său.

Am dezvoltat trei învățături pentru noi, astăzi.

Prima, să fim asemenea leilor violenți împotriva superficialității din viața noastră spirituală. Iar față de slăbiciunile altora să ne comportăm ca niște miei blânzi și înțelegători. În viața cotidiană ne comportăm ca leii față de alții și ca miei față de noi înșine. Din păcate. Domnul Isus ne invită să schimbăm abordarea.

A doua, există o tensiune între religiozitatea ipocrită și credința în Dumnezeu, în Isus. Sunt invers proporționale. Cu cât crește una dintre ele, cu atât celaltă scade. Ar trebui ca semnul Trupului înviat al lui Isus să fie suficient pentru a crește în noi credința. De ce nu crește?

A treia, legătura dintre bani și instituțiile Bisericii să fie transparentă. Se întâmpla în timpul vieții lui Isus ca doar câțiva să controleze banii de la Templu din Ierusalim. Se spune că în vremea aceea, cu ocazia Paștelui, Templul era cea mai mare „bancă” din lume. Doi mari preoți, Ana și Caiafa, s-au autosesizat împotriva Mântuitorului pentru că s-a legat de „banii lor”. Printre altele. Astăzi Biserica este chemată să fie transparentă în privința banilor primiți, cheltuiți, dăruiți etc.

La final am comentat felul în care a reprezentat Giotto scena alungării vânzătorilor de animale și a schimbătorilor de bani în „Capella degli Scrovegni” din Padova. Isus este în centrul imaginii. Așa ar trebui să fie în viața noastră, nu? De o parte este lumea veche, care construiește relația cu Dumnezeu bazându-se pe religiozitate. Aceasta devine uneori falsă, de suprafață, fără suflet. De altă parte e lumea nouă, reprezentată de apostoli și de doi copilași. Înnoirea cere suflet de copil, inimă disponibilă la schimbare. Avem în noi o inimă de copil?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.