Wilhelm Dancă

Duminica a IV-a din Postul Mare e numită Duminica „Laetare”. În primele veacuri creștine, la Roma, catecumenii sau candidații la botez își ofereau primii trandafiri ai primăverii. Gestul sublinia bucuria că momentul botezului lor este aproape. De aceea, astăzi, la liturghie, preotul a îmbrăcat veșminte de culoare roz. Evanghelia Ioan 9, 1-41 descrie unul din cele șapte semne săvârșite de Isus pentru a dovedi divinitatea sa. Este vorba despre semnul/vindecarea orbului din naștere, care primește de la Isus tină pe ochi, merge la baia Siloe (Trimisul) să spele și se vindecă. Acțiunea se desfășoară în săptămâna corturilor, când aveau loc la Ierusalim spălări rituale în bazinul Siloe, dar într-o atmosferă de bucurie și entuziasm. Nopțile din săptămâna corturilor erau luminată cu torțe. În acest context, Domnul Isus spune: „Eu sunt lumina lumii, cine mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8, 12).

Vindecarea orbului din naștere subliniază importanța a două elemente: apa și lumina. Dar, ceea ce marchează schimbarea vieții orbului este întâlnirea cu Christos. Astfel orbul vindecat devine model de pregătire pentru Sfintele Paști. Am dezvoltat patru caracteristici ale orbului: curajul, onestitatea, autoironia și simplitatea inimii. Aceste calități sunt ca o oglindă a mărturisirii lui de credință după vindecare. Treptele creșterii lui în credința în Domnul Isus sunt tot patru. Mai întâi spune că Isus este „omul acela”, apoi „profetul”, mai târziu că este „omul lui Dumnezeu” și, în final, că Isus este „Domnul”.

Actualizând mesajul Evangheliei, am arătat că mulți dintre noi suferă de orbire spirituală, deși au ochi buni. Pentru a face o schimbare a vieții, am propus o atitudine de reziliență la „cultura morții” din jurul nostru. Această cultură contrară vieții este o formă de întuneric din care trebuie să ieșim. Cum? Folosind bine timpul pe care îl avem la dispoziție (Tolkien) și ținând Biblia într-o mână și ziarul în cealaltă (K. Barth). Neîndoielnic, există forme de întuneric la nivel personal, care au de-a face cu obtuzitatea raportării noastre la viață, cu anumite prejudecăți consolidate în relațiile cu alții, cu rigorismul moral, cu egoismul „umflat în pene” și așa mai departe. Putem spune că „întunericul” are conotații personale. Să ne întrebăm care sunt formele de întuneric din viața noastră și să încercăm să ieșim din ele.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi tema rugăciunii, pornind de la începutul episodului din Evanghelia după Luca 9, 18-24. Aici este vorba despre mărturisirea de credință a lui Petru. El spune că Isus este „Christosul, Mesia lui Dumnezeu”. Am aplicat învățătura evanghelică la ceea ce se întâmplă în bisericile noastre, care se golesc. De ce? Pentru că ucenicii nu mai cunosc sau nu mai practică rugăciunea interioară și individuală. Știm că Biserica este comunitatea care mărturisește credința că Isus este Christos, Mesia lui Dumnezeu. Dar mărturisirea publică a credinței în Domnul Isus nu se face fără o recunoaștere personală, prin intermediul rugăciunii individuale. Avem nevoie și de una și de alta, adică și de rugăciunea interioară și individuală, și de rugăciunea comunitară și exterioară. Aceasta din urmă este încununarea rugăciunii interioare și individuale. Am subliniat excesele care s-au făcut în secolul trecut, accentul pus pe rugăciunea personală, precum și derapajele din zilele noastre. Printre altele, am spus că teologia este redusă la sociologie, morala la psihologie, iar omul își revendică o libertate absolută, care se termină în mimetism steril. Toate acestea au legătura cu spiritul extrovertit din „civilizația imaginii” din zilele noastre. Cum scăpăm din sclavia imaginii? Prin rugăciune. De aceea, rugați-vă fraților! Mai multe detalii în articolul de mai jos.

Am sărbătorit, în 11 noiembrie 2021, 200 de ani de la nașterea lui Dostoievski. Este un scriitor căruia îi datorez multe lucruri de suflet. În timpul comunismului am găsit în romanele sale multe motive ca să sper împotriva oricărei speranțe. Dostoievski mă însoțește și acum în căutările și meditațiile mele. Îl recomand studenților de la Facultatea de Teologie Catolică, și nu numai, precum și credincioșilor care cred sau care caută să creadă.

Simon, „fiul lui Ioan” (Bariona), pare să fie diferit de Petru. Cel puțin nu întotdeauna. Lucrul acesta se vede în contextul mărturisirii de credință de la Cezarea lui Filip (Mt 16, 13 șu.). La început Simon este numit Petru, „piatră” și declarat „fericit”. Pentru că „nu carnea și sângele” i-au descoperit faptul că Fiul Omului este Christos, Mesia. Dar la sfârșit Petru respinge crucea pe care avea să moară Domnul. Și atunci Isus îi spune: „Mergi în urma mea, Satană … pentru că nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Mt 16, 23).

Astfel, în primul caz, Simon este Petru, ucenic în favoarea lui Christos, iar în al doilea, Simon este Satană, Anti-Christ, pentru că planurile lui sunt împotriva lui Dumnezeu. Acesta este un episod din viața lui Simon Petru. Au mai fost și altele. Să ne amintim, totuși, că Simon a depășit aceste momente prin convertire. A făcut un efort continuu de trecere de la nume la prenume, de la Simon (anti-Christos) la Petru (pro-Christos). Într-adevăr, pe măsură ce îl mărturisea pe Christos ca Fiu al lui Dumnezeu cel Viu, Simon devenea piatră pe care Domnul își zidea Biserica sa. În cele din urmă, din iubire față de Mântuitorul, prin acceptarea morții pe cruce, cu capul în jos, în semn de umilință, Simon a fost sacrificat complet în favoarea lui Petru.

Fiecare dintre noi cei botezați este invitat să imite itinerariul lui Simon Petru. Să treacă de la nume la prenume sau, mai exact, să-și asume prenumele (de la botez) ca funcție, rol, misiune în zidirea împărăției lui Dumnezeu. Să accepte sacrificarea numelui (care ține de cele pământești) în favoarea prenumelui. Oare se întâmplă lucrul acesta în Biserica lui Isus din zilele noastre? Pe chipul ei ar trebui să strălucească Christos, lumina neamurilor (LG 1), dar mai strălucește? Se mai vede astăzi această lumină, Christos, lumina popoarelor, pe fața Bisericii? Evident, strălucirea acestei lumini depinde și de credința ucenicilor, nu-i așa?

Da, depinde. Însă, din păcate, sunt unii care nu au făcut (nu fac) trecerea de la Simon (anti-Christos) la Petru (pro-Christos). Nu au devenit nici măcar o pietricică a credinței. Alții, în schimb, se sacrifică eroic, și fără zgomot, devenind de la o zi la alta tot mai mult „Petru”. Avem multe exemple la îndemână. Viitorul Bisericii va fi susținut de acești ucenici tăcuți, minoritari, necunoscuți, umili, dar fideli lui Christos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu. Papa Benedict al XVI-lea spunea într-un interviu din 1969 că în viitor, adică astăzi, Biserica va deveni minoritară, dar mai înrădăcinată și centrată pe credința în Christos. În plus, va respinge liturgia „politicului” și va manifesta o adevărată devoțiune sacramentală.

Detalii în articolul postat mai jos. Vă doresc să deveniți Petru, „piatră” a credinței în Christos, dacă se poate. Dacă nu, măcar niște pietricele vii în edificiul Bisericii lui Isus. Săptămână binecuvântată!

Să devii ceea ce ești! Să fii ceea ce ești, în întregime, nu pe jumătate! Aceasta mi se pare că este misiunea noastră cea mai importantă aici pe pământ. Christos le-a încredințat-o creștinilor „în acel timp” spiritual la care face referință Evanghelia de azi (Lc 9, 18-24). Celor care nu cred Dumnezeu le-a încredințat-o într-un mod natural. Astfel, chemarea la a deveni ceea ce este omul o aude ori de câte ori așteaptă o confirmare din partea altora a ceea ce face sau a ceea ce este în adâncul ființei sale.

Dar efortul de a actualiza ființa noastră interioară în întregime este cel mai lung și dificil pelerinaj. Mulți nu-l fac pentru că se tem de ei înșiși, de ceea ce vor spune alții despre ei înșiși sau pentru că urmăresc o anumită poziție socială, o carieră cu orice preț etc. Christos îi întreabă pe ucenici ce părere are lumea și ce părere au ei despre identitatea Lui. Astăzi ne întreabă și pe noi. Evident că Isus știa cine este, dar, prin aceste întrebări, căuta să le atragă atenția discipolilor că identitatea lor se construiește pe urmele lui și împreună cu El.

Într-adevăr călătoria către sinele interior pentru a-l modela christic este foarte importantă. Totuși, mulți nu ajung să o facă. Cauzele sunt multe: ignoranță, comoditate, superficialitate etc. Drumul către noi înșine necesită modestie, umilință și răbdare. Aceste virtuți nu se găsesc pe piață sau în discursurile din sfera publică. Trebuie căutate în altă parte, în locurile spirituale unde lumea se poate ruga, reculege și poate face drumul de întoarcere către sinele interior. Mai există asemenea locuri în jurul nostru? Cred că da, pentru că Isus Christos spune la fel: cine caută găsește!

Da, lumea așteaptă de la creștini o mărturie credibilă despre Christos. Nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin asumarea identității christice în viața de zi cu zi. Pentru a fi asemenea lui Christos nu înseamnă să-l urmezi purtând Crucea pe care a purtat-o El, ci propria ta Cruce. Cu alte cuvinte să devii ceea ce ești conformându-te logicii Evangheliei potrivit căreia cine renunță la sine acela devine mai mult el însuși. Detalii în predica postată mai jos.