Wilhelm Dancă

Timpul Adventului este un timp de pregătire pentru întâmpinarea, cu bucurie, a Domnului care vine. În această perioadă de pregătire, un moment important e „convertirea”. De fapt, ce înseamnă convertire? Schimbare de direcție în viață? Trecere de la un mod de a fi la un altul? Se poate vorbi despre convertire în timpurile noastre?

Meditând Evanghelia după Matei 3, 1-12 am descoperit că, în vremea lui Ioan Botezătorul, convertirea avea un sens precis. Și anume, convertirea însemna trecerea de la lumea Vechiului Testament la lumea Noului Testament. Prima lume era dominată de atitudine rigidă față de lege, față de ritual și tradiții. A doua e controlată de puterea iubirii, care „relativizează” totul. Prima lume, din cauza respectului exagerat față de lege, obtura drumul spre Dumnezeu. A doua lume, unde iubirea este legea, lasă deoparte detaliile și se concentrează pe lucrurile esențiale. Sfântul Ioan Botezătorul ilustrează acest comportament prin predica și faptele sale.

În lumina Evangheliei din a doua duminică de Advent pare să fie un personaj aspru, exigent și rudimentar. Potrivit lui Iosif Flavius, un scriitor evreu care l-a cunoscut, Ioan Botezătorul era un om bun. Comportamentul său coerent și esențializat îi făcea pe cei din jur să simtă ipocrizia sau falsitatea în care trăiau. Pornind de la exemplul său de viață am identificat trei comportamente care pot deveni criterii pentru convertirea noastră, astăzi. Nu este vorba de trecerea de la iudaizanți la creștini, de la păgâni la creștini sau de la lumea secularizată la lumea lui Dumnezeu. Astăzi se pune problema trecerii de la necredință la credința în Isus Christos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat.

Am identificatat trei gesturi la Ioan Botezătorul care sunt actuale în zilele noastre. Primul, a căuta un „pustiu”, un refugiu, un loc special unde să-l putem asculta doar pe Dumnezeu. Al doilea, să trecem de la zgomotul lumii la liniștea exterioară, apoi la liniștea interioară. Să prețuim tăcerea și să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească. Dacă simțim nevoia, să vorbim și noi, dar mai puțin și mai rar. Dumnezeu să vorbească mai mult. Al treilea, Cuvântul lui Dumnezeu ascultat și meditat să fie transformat în mărturie exterioară. Aici se vede trecerea de la necredință la credință. Dacă Isus Christos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, atunci este contemporanul nostru. El este Dumnezeu care vine, se apropie, cum zice Ioan Botezătorul. Dacă nu avem credință, Isus Christos rămâne un om al istoriei, și nimic mai mult. Această atitudine este specifică neo-arianismului. Din păcate sunt mulți care se comportă cu indiferență față de Christos, pentru că nu au făcut trecerea de la necredință la credință.

Tema pentru acasă este următoarea: în timpul săptămânii care urmează să încercăm să vorbim unii cu alții despre conținutul meditației propuse în această duminică. E mult? E puțin?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În această duminică, 12 octombrie 2025, am meditat Evanghelia după Luca 17, 11-19. Aici este vorba despre vindecarea a zece leproși. Dintre toți, unul singur se întoarce la Domnul Isus și-i mulțumește. Și acesta era un străin, adică un samaritean. Mesajul fragmentului biblic este că nicio religie nu mântuiește dacă îl respinge pe Domnul Christos.

Am subliniat trei aspecte importante.

Mai întâi am spus că suntem invitați să părăsim „religia” care nu vindecă sau nu mântuiește și să trecem la credința în Isus. Se poate întâmpla ca religia noastră să fie egoistă, uscată, rigidă sau să fi devenit ideologie. În cazul acesta religia nu-și mai împlinește menirea, adică nu mai face legătura între om și Dumnezeu, între om și ceilalți oameni.

Al doilea lucru remarcat a fost în legătura cu figura „străinului”. În timpul lui Isus străinul era considerat mesager divin. Străinul era purtător de revelație, de noutate, prospețime. Lumea civilizată a început în momentul în care străinul a devenit oaspete. Civilizația iubirii inaugurată de Domnul Isus se bazează pe empatie față de străin. Am spus că trebuie să fim empatici față de străinii de lângă, de exemplu față de sri-lankezi. Au multe să ne spună în priviță trăirii religioase.

În fine am atins și problema recunoștinței sau a aducerii de mulțumire. Cicero spune că recunoștința este mama tuturor virtuților. Pentru creștini, aducerea de mulțumurie este un semn de umilință, de încredere în Domnul, de la care vin toate darurile. Printre aceste daruri sunt viața ca atare și faptele bune ale omului. Ne-am amintit un gând al Fericitului Vladimir Ghika. El spune că prin ingratitudinea celorlalți față de noi ne asemănăm cu Dumnezeu. Am invitat pe cei prezenți să multiplice actele de mulțumire, așa cum facem la Rugăciunea euharistică, miezul Sfintei liturghii. Actele de mulțumire, oricare ar fi ele, dezvoltă în noi o putere specială, și anume puterea euharistică.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am vorbit despre credință comentând Evanghelia după Luca 17, 5-10. Aici Domnul spune: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar …” (v. 6). Adică, dacă ați avea o credință de calitate, ați putea face minuni sau lucruri imposibile.

Am dezvoltat meditația în trei părți.

În prima partea am subliniat faptul că avem credință datorită unor factori exteriori. Credem pentru că am primit credința de la alte persoane, prin anumite evenimente sau prin intermediul creației. De aceea, putem spune că, de fapt, credința este un dar. Apoi că se înțelege ca relație cu alte persoane, evenimente istorice sau cosmice.

În partea a doua am dezvoltat un semn prin care se vede credința, și anume eficiența. Aici intră în joc și determinarea sau fidelitatea pentru a traduce în practică idealurile credinței. Am dat câteva exemple, Mahatma Gandhi și Maica Tereza de Calcutta.

În fine, am spus că adevărata credință se traduce prin gesturi de slujire a aproapelui. Sau, prin gesturi de iubire milostivă. Am făcut o scurtă referință și la Sfânta Faustina Kowalska, care e sărbătorită astăzi în Biserica Catolică. Centrul mesajului ei este acesta: „Isuse, mă încred în Tine!”. De fapt, credința de calitate înseamnă încredere în Domnul Christos. Omul care crede face ceea ce a făcut Isus. Adică iubește necondiționat și iartă din inimă pe cei care i-au greșit.

Pe scurt, credința încredere pune accentul nu pe relația minții, ci pe relația inimii cu Domnul. Deși nici cea dintâi nu este exclusă din lucrarea credinței. Dacă nu sunt ideologizate, și inima, și inteligența înalță sufletul omului spre Dumnezeu.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Bartimeu din Evanghelia după Marcu 10, 46-52 este un model de credință personalizată în Isus, Fiul lui David. Trăim vremuri în care au loc schimbări epocale. Migrația, turismul, circulația ideilor, a ofertelor religioase erodează credința tradițională sau moștenită. În acest context e nevoie de o credință personalizată. Aceasta are trei caracteristici: încredere în Isus, rugăciune perseverentă și dorință de a-L vedea pe Dumnezeu.

Bartimeu, orbul care vede, are o credință – încredere în Isus, Fiul lui David. Prin intermediul acesteia vede prezența lui Mesia în Isus. Lucrul acesta nu e văzut de cei care văd. De ce? Pentru că nu au credință sau încredere în Domnul.

Bartimeu, orbul care vede, se roagă în mod statornic. Cere să fie vindecat și să vadă. Chiar și atunci când mulțimile din jur îi spun să tacă. Perseverența în rugăciune este o formă puternică de manifestare a religiozității.

Bartimeu, orbul care vede, dorește să-L vadă cu ochii săi pe Domnul. Dorința lui Bartimeu este una naturală. De fapt, natura umană este deschisă spre supranatural și aici se împlinește. Pentru a revigora în noi dorința de a-L vedea pe Dumnezeu să fugim de simulacre, kitsch, superficial, idoli. Credința personalizată este caldă, umană și solidă. Ea inspiră alegerile și comportamentele fundamentale ale credinciosului. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

O anumită cultură din zilele noastre abuzează de trupul uman. Susține ideea că omul poate să facă orice cu trupul său. Dar, de fapt, ajunge să-l instrumentalizeze și, în cele din urmă, să-l trateze cu dispreț sau indiferență.

Am meditat astăzi la aceste lucruri pornind de la Evanghelia după Ioan 6, 60-69. Aici Domnul Isus vorbește despre prezența sa reală, cu trupul și sângele Său, în Euharistie. Într-adevăr, dacă Domnul a luat trup omenesc și s-a jertfit pentru noi în trupul Său, dăruirea de sine este demnitatea fiecărui trup uman. Pentru a ajunge la această convingere, trebuie să facem „saltul credinței”, cum spune Kierkegaard. Adică, să trecem de la credința-ritual la credința întâlnire personală cu Isus, Sfântul lui Dumnezeu.

În Evanghelia de mai sus vedem cum Sfântul Petru face acest pas. De aceea, în altă parte, Domnul Christos i-a spus că este piatră și pe această piatră va zidi Biserica Sa.

Comunitatea din Cafarnaum nu a reușit să facă pasul spre credință, la fel și mulți dintre ucenicii care l-au părăsit. Aceștia au spus că Domnul are un cuvânt „greu” despre Euharistie. Cum să accepți că în pâinea consacrată este Trupul Domnului? Cum să primești adevărul că în vinul consacrat este Sângele Domnului? Cum să fii de acord cu așa ceva? Într-adevăr, este greu. Dar să facem deosebire între opinie și credință. În privința Euharistiei se cere credință, nu păreri personale, imaginație sau înțelepciune omenească. Iar credința înseamnă să iei drept adevărate cele spuse ție de cineva care are „autoritate”. Domnul Isus are autoritate pentru că este Fiul lui Dumnezeu sau Sfântul lui Dumnezeu. De asemenea, Domnul Isus are autoritate dacă este prietenul nostru și-l putem „tutui”. Așa a făcut Petru în dialogul final din Evanghelia de azi.

Cum să facem pasul de la credința-ritual la credința-legătură personală cu Isus? Prin saltul credinței, care este un răspuns liber la atracția Tatălui. Dacă îl facem, atunci primim o revelație extraordinară cu privire la Trupul Domnului și la demnitatea trupului nostru. Într-un anumit fel și trupul uman are „autoritatea” proprie; ea este revelată de Domnul în Sfânta Euharistie. Această „autoritate”/demnitate constă în a dărui trupul nostru spre binele celorlalți. De aceea, trupul nu trebuie abuzat, manipulat sau folosit în scopuri josnice. Demnitatea trupului se dezvoltă prin participarea frecventă și conștientă la Euharistie. Cine se hrănește cu Trupul Domnului devine tot mai asemenea Lui.

Am încheiat cu o imagine de la Sfânta Liturghie. În timpul consacrării pâinii și vinului, preotul se apleacă asupra lor. Apoi spune „în persoana lui Christos”: „Luați și mâncați, luați și beți! Acesta este Trupul meu, acesta este Sângele meu!” Dacă ne aducem aminte de această imagine, am putea să fim mai atenți cu trupul nostru. Vom înțelege că nu trebuie abuzat, instrumentalizat, manipulat sau abandonat în spitale sau la marginea drumurilor. Trupul are o demnitate specifică și unică. Să o prețuim!

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.