Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Recunoștința floare rară chiar și la creștini

Recunoștința este o altă față a credinței. Am vorbit duminica trecută despre încrederea ca mod de a înțelege credința. Din păcate și încrederea, și recunoștința sunt virtuți rare în lumea în care trăim. Să ne mai mirăm că și credința în Dumnezeu, în Isus Christos, în viața de dincolo suferă? Sau că nu este considerată un lucru serios, care contează cu adevărat? Am auzit mulți părinți care se plâng de copilul (copiii) lor că sunt nerecunoscători. Se lamentează că nu-i sună, nu-i vizitează, nu-i ajută, deși au nevoie să le audă glasul, să le vadă chipul.

Trecând într-un alt registru, cum ar fi școala, învățătorii și profesorii se plâng și ei că recunoștința a dispărut din comportamentul copiilor și al familiilor din care provin. Pe cale de consecință sunt repede dați uitării, fiind considerați un fel de jucării stricate. Durerea le crește când aud de la unii dintre studenți și părinți că serviciul oferit de profesori este plătit. Prin urmare buisness is buisness. Fără sentimente. Doar calcule. Din păcate am transformat parțial și Biserica, și școala, și familia, într-o instituție publică de prestări servicii. Neîndoielnic lucrul acesta se întâmplă și din cauza comportamentului preoților, al profesorilor sau al părinților. Dar la neglijența lor aș vrea să adaug și spiritul societății în care trăim.

Societatea de consum centrată pe consum, competiție și eficiență nu vrea să lucreze cu valori precum recunoștința. Decât doar din interes, adică pentru a mări eficiența. Într-adevăr, unii dintre susținătorii societății neocapitaliste se simt deranjați de lucrurile, dar și de persoanele, care nu sunt de utilitate publică. În societatea contemporană recunoștința nu aduce profit. De exemplu, la ce mai este bună literatura, filosofia, teologia? Sau, pe scurt, la ce servesc științele umaniste? Dacă nu produc nimic, trebuie scoase din planul de învățământ, sau redus numărul de ore, de profesori.

Într-un mod asemănător sunt tratați copiii și bătrânii, sunt un fel de persoane care deranjează. De aceea scade numărul copiilor, pentru că, printre altele, trăim într-o lume egoistă. Fiind victime ale aceluiași spirit individualist, bătrânii ajung să trăiască marginalizați, izolați în case speciale sau abandonați. Parcă sunt un fel de cutii goale care nu mai au loc în casă. Trist. Foarte trist.

În Evanghelia de azi (Lc 17, 11-19) Domnul Christos se întreabă cum se face că din cei zece leproși vindecați doar unul a manifestat recunoștință? Iar acela era străin. Întrebarea conține cumva și răspunsul. Se întâmpla în vremea lui Isus, dar se întâmplă și azi, ca oamenii să devină foarte atașați de reguli, de rituri, de tradiții, de obiceiurile și de locurile comune. Din cauza lenei, oboselii, obișnuinței, îmbătrânirii, comodităților de tot felul. Dar ajungă să fie atât de atașați încât pierd din vedere spiritul acestora. Un străin îi poate trezi la realitate. Sau educația centrată pe prioritatea realității în raport cu ideea. Acest tip de educație a fost propusă de sfântul Ioan Henric Newman, canonizat astăzi de Papa Francisc. De aceea străinul și omul educat au curajul de a manifesta recunoștința.

NB. În predica înregistrată am făcut referință la un principiu educațional formulat de John Henry Newman în lucrarea lui „The Idea of a University” (Ideea de universitate din 1852). Astfel, în educație trebuie să trecem de la noțiuni și termeni la realitate. Acest lucru e valabil și în lumea credinței. Ea nu trebuie să rămână noțională, ci trebuie să devină realitate trăită. Vă rog să mă iertați pentru că în omilia de azi am făcut trimitere greșită vorbind despre un document al Papei Francisc. Era vorba despre prioritatea realului în raport cu ideea, dar despre asta Papa vorbește nu în Amoris laetitia (Bucuria iubirii din 2016), ci în exhortația apostolică Evangelii gaudium (Bucuria Evangheliei din 2013)), nr. 231. Mai multe detalii cu privire la recunoștință, dar și câteva exemplificări, în predica postată mai jos.

  • 13 octombrie 2019
Conștiința failibilității susține credința

În zilele noastre credința ucenicilor ca dar al lui Dumnezeu se diluează. Pe alocuri putem vorbi de pierderea sau dispariția ei. Oare de ce? Printre altele, pentru că obiectul credinței nu mai este relația personală cu Domnul, întâlnirea cu El și așteptarea venirii Lui în viața de zi cu zi. În această situație alunecă mulți dintre cei ce au fost botezați. Motivațiile reducerii credinței la altceva decât ceea ce este obiectul ei specific sunt numeroase.

Mai întâi credința în Domnul nu este înțeleasă și asumată ca formă de iubire. Credința este moștenită de la părinți și de la nași, dar nu este trăită cu entuziasm. Este percepută, uneori, de generațiile tinere drept ceva plictisitor, repetitiv, fără nici un fel de rezultat imediat în viața cotidiană. De aceea, tinerii lasă deoparte credința, o abandonează, iar părinții, chiar și unii preoți, nu găsesc argumentele, timpul și locul potrivit pentru a-i convinge să revină la credință.

În al doilea rând credința nu este înțeleasă ca exercițiu al fidelității față de adevărul lui Dumnezeu, care este iubire. În acest sens evanghelia duminicii din 11 august 2019 vorbește despre servitori. Să precizăm aici că, astăzi, în societățile democratice, cuvântul „servitor” nu se bucură de mare popularitate. Totuși, discipolii lui Isus sunt servitori, pentru că sunt chemați să-L slujească pe Dumnezeu Iubire în lume. În cazul lor slujirea strălucește prin fidelitate, așteptare vigilentă. Neîndoielnic, fidelitatea ucenicilor – servitori este amenințată de multe pericole. Am vorbit în predică despre două pericole mai mari.

Primul este atașarea lipsită de imaginație față de tradiție. Repetarea unor gesturi religioase din trecut neglijând complet spiritul lor. Reluarea unor formule de adresare lui Dumnezeu care țin de o lume apusă. Insistența pe anumite practici spirituale care au fost propuse în circumstanțe istorico-ecleziale deja învechite și care au pierdut parfumul Duhului Sfânt. În acest context credința într-un Dumnezeu viu, care era și care vine mereu în istoria noastră riscă să fie împiedicată să se manifeste. Dezvoltarea spiritului tradiției creștine o poate face doar un creștin îndrăgostit de Dumnezeu. Acesta are imaginație în virtutea iubirii sale și găsește formule și cuvinte noi pentru a vorbi despre tinerețea lui Dumnezeu chiar și în mijlocul lumii îmbătrânite în tradiții rigide.

Al doilea este acomodarea credinței la spiritul majorității, care controlează viața publică. Așa fac toți, așa facem și noi, fără să ne întrebăm dacă este moral sau imoral. Referitor la raportul credință și opinia majorității, subliniez faptul că majoritatea nu greșește mereu. De asemenea, adevărul nu este întotdeauna idealul minorității sau al minorităților. Există și ne confruntăm azi cu un fel de dictatură a minorității.

În concluzie, omul credincios Domnului își asumă limitele, caracterul failibil al propriei existențe. De aceea, omul care caută se golească de sine, de eul individualist și materialist are mai multe șanse să rămână ancorat în credință. Câteva aplicații ale acestor principii găsiți în predica postată mai jos. Vacanță plăcută! Concediu binecuvântat!

  • 12 august 2019
Toma Apostolul Credința fără dubii nu rodește

Toma apostolul, zis „geamănul”, dar și „necredinciosul”, ne este de mare folos în trăirea credinței. Ceilalți ucenici au fost martori la prima apariție a lui Isus înviat și aveau o credință solidă. Totuși, la scurt timp după aceea s-au dovedit a fi plini de prejudecăți și teamă. Stăteau închiși în casă de frica iudeilor. Ce fel de credința în învierea lui Isus este aceea care se manifestă doar în interiorul propriilor spații religioase, culturale, spirituale?

Toma apostolul nu se teme de ceilalți care nu seamănă cu el. Intră și iese din propria casă (tradiție, lege?), pleacă de la ai săi și se întoarce din nou la ei. De aceea, spunea sfântul Grigore cel Mare, prin curajul credinței sale Toma ne este de mai mult folos decât ceilalți ucenici.

Omul credincios, de fapt, se încrede în prezența neîntreruptă a lui Isus în lumea noastră. În ciuda a tot ceea ce se întâmplă – atentate, războaie, violențe, catastrofe naturale etc. Da, Isus înviat este cu noi. Este cu noi prin Crucea lui glorioasă și prin acel Paște în care se arată plini de răni.

Semnul acestei credințe în Isus înviat și rănit este bucuria care strălucește pe fața oricărui ucenic care își pune încrederea în Învierea lui Isus. Când ajunge la această convingere de credință, precum Toma apostolul, atunci se poate naște în inima lui acea pornire interioară spre adorația divinității lui Isus. Da, discipolul care nu desparte Crucea de Paște poate să-i spună lui Isus înviat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Fericitul Vladimir Ghika spunea că termenul „credincios” este ambiguu. Pe de o parte se referă la omul care are încredere în cineva. Pe de altă parte se referă la omul în care se are încredere. Cum putem gestiona echilibrul dintre aceste două sensuri ale termenului „credincios”?

Având mai multă încredere, credință în Isus devenim demni de încrederea celorlalți. La Toma apostolul credința în Isus nu este un cimitir de idei clare și distincte, ci un drum, un proces, o luptă. Poate că cineva rămâne rănit după această luptă, ca în cazul patriarhului Iacob, dar i se schimbă numele, identitatea. Devine un alt om.

Cum să cultivăm identități deschise la creștini în contextul sărbătorii Învierii lui Isus? Detalii în articolul postat mai jos.

  • 28 aprilie 2019
La începutul credinței noastre sunt fapte și martori

Credința noastră este primită și bazată pe mărturia de viață a celor care ne-au transmis-o. Fiecare dintre noi recunoaște că a fost un om (tata, mama, fratele, sora, prietenul etc.) care ne-a ajutat să facem primul drum la biserică. Sau, că a fost un om care ne-a deschis inima spre credința în Dumnezeu. La unii aceste amintiri sunt momente plăcute, edificatoare, memorabile, în schimb la alții, nu.

Lăsând deoparte calitatea acestor amintiri, putem spune că la începutul credinței noastre au fost niște fapte de credință ale unor martori demni de crezare. Neîndoielnic, acceptarea și trăirea credinței au depins de harul lui Dumnezeu, dar și de noi. Cum se îmbină toate acestea în viața concretă a omului credincios?

Problema transmiterii și acceptării credinței creștine în zilele noastre este, într-adevăr, o problemă. Părinții afirmă lucrul acesta când încearcă să se îngrijească de formarea religioasă a copiilor lor. Dar și preoții sunt de aceeași părere. Dacă stăm de vorbă cu ei, aceștia spun că și la oamenii maturi, în vârstă, se observă o anumită inapetență pentru realitățile spirituale. Această stare de fapt devine evidentă cu ocazia pregătirii pentru căsătorie, botez sau a primirii vreunui alt sacrament.

Unii dintre responsabilii pastorali își pierd speranța și spun că, de fapt, credința nu mai poate fi transmisă. Revoluția tehnologică, dezrădăcinarea culturală, globalizarea sau/și multiculturalismul ar fi schimbat ADN-ul omului. Celula umană s-ar opune credinței. Inima omului ar fi devenit insensibilă la manifestările cosmice ale sacrului sau la chemările interioare ale absolutului. Oare chiar așa să fie?

Prima predică pe care a ținut-o Isus la sinagoga din Nazaret nu a avut succes. Tocmai de aceea sfântul evanghelist Luca își începe evanghelia sa făcând referință la fapte și martori, care devin astfel bază a credibilității evangheliei scrisă de el. Deci credința în Evanghelia lui Isus nu înseamnă un salt în nimic și nu cere suspendarea „rațiunii„ pentru a accepta „ipoteza Dumnezeu”. Și totuși, a crede sau a nu crede, se bazează doar pe fapte și pe martori? Am încercat să răspund la aceste întrebări în predica din 27 ianuarie 2019, la liturghia de la 12.15 din catedrala sf. Iosif din București. Erau prezenți numeroși credincioși, ca și în duminicile anterioare. Detalii despre atmosfera din catedrală puteți găsiți în omilia postată mai jos.

  • 27 ianuarie 2019
Nunta din Cana: Creștinismul e religia bucuriei

Schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii este prima minune săvârșită de Isus. Evenimentul are o încărcătură simbolică. Sfântul Ioan Evanghelistul vorbește despre ceea ce s-a întâmplat la nunta din Cana (In 2, 1-11) pentru ca noi, asemenea primilor ucenici, să credem.

Este surprinzătoare precizarea din al doilea verset: „Și Mama lui Isus era acolo”. Dacă citim cu atenție evanghelia după Ioan, o mai găsim pe Mama lui Isus la sfârșitul vieții Fiului. Mai exact în timpul dialogului de pe Calvar, când Isus răstignit stă de vorbă cu Mama sa și cu ucenicul iubit (In 19, 25-27).

Concluzia evangheliei de astăzi este aceasta: după ce au văzut minunea, „ucenicii au început să creadă în El” (v. 11). Asta înseamnă că prezența Mamei lui Isus la începutul și la sfârșitul evangheliei are un rost. Într-adevăr, Maica Domnului l-a însoțit pe Isus în timpul activității sale publice, pe de o parte, iar pe de alta, ne este prezentată ca model de credință în Isus.

Pentru noi, nunta din Cana este o invitație la refacerea legăturii dintre Mama lui Isus și Biserică. Maica Domnului se află mereu în bucătăria relației noastre cu Christos. Vede imediat dacă avem sau nu mai avem vin, dacă legătura noastră cu Isus Domnul s-a transformat în datorie obositoare, apoasă.

De asemenea, nunta din Cana este o aducere aminte că participarea noastră la sărbătoarea întâlnirii cu Christos are ca ingredient principal vinul, adică bucuria. Oare de ce am despărțit sărbătoarea liturgică, religioasă de bucurie? Știm să ne bucurăm în afara Bisericii, dar la sfânta liturghie venim cu sughițuri, oftaturi, pe scurt, din datorie. Și ceea ce este și mai rău, ieșim așa cum am intrat. Suntem apă (oboseală, datorie, uscăciune religioasă) și la intrare și la ieșirea din biserică. Mai multe detalii despre modul în care putem depăși această situație găsiți în predica postată mai jos.

  • 20 ianuarie 2019