Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Toma Apostolul Credința fără dubii nu rodește

Toma apostolul, zis „geamănul”, dar și „necredinciosul”, ne este de mare folos în trăirea credinței. Ceilalți ucenici au fost martori la prima apariție a lui Isus înviat și aveau o credință solidă. Totuși, la scurt timp după aceea s-au dovedit a fi plini de prejudecăți și teamă. Stăteau închiși în casă de frica iudeilor. Ce fel de credința în învierea lui Isus este aceea care se manifestă doar în interiorul propriilor spații religioase, culturale, spirituale?

Toma apostolul nu se teme de ceilalți care nu seamănă cu el. Intră și iese din propria casă (tradiție, lege?), pleacă de la ai săi și se întoarce din nou la ei. De aceea, spunea sfântul Grigore cel Mare, prin curajul credinței sale Toma ne este de mai mult folos decât ceilalți ucenici.

Omul credincios, de fapt, se încrede în prezența neîntreruptă a lui Isus în lumea noastră. În ciuda a tot ceea ce se întâmplă – atentate, războaie, violențe, catastrofe naturale etc. Da, Isus înviat este cu noi. Este cu noi prin Crucea lui glorioasă și prin acel Paște în care se arată plini de răni.

Semnul acestei credințe în Isus înviat și rănit este bucuria care strălucește pe fața oricărui ucenic care își pune încrederea în Învierea lui Isus. Când ajunge la această convingere de credință, precum Toma apostolul, atunci se poate naște în inima lui acea pornire interioară spre adorația divinității lui Isus. Da, discipolul care nu desparte Crucea de Paște poate să-i spună lui Isus înviat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Fericitul Vladimir Ghika spunea că termenul „credincios” este ambiguu. Pe de o parte se referă la omul care are încredere în cineva. Pe de altă parte se referă la omul în care se are încredere. Cum putem gestiona echilibrul dintre aceste două sensuri ale termenului „credincios”?

Având mai multă încredere, credință în Isus devenim demni de încrederea celorlalți. La Toma apostolul credința în Isus nu este un cimitir de idei clare și distincte, ci un drum, un proces, o luptă. Poate că cineva rămâne rănit după această luptă, ca în cazul patriarhului Iacob, dar i se schimbă numele, identitatea. Devine un alt om.

Cum să cultivăm identități deschise la creștini în contextul sărbătorii Învierii lui Isus? Detalii în articolul postat mai jos.

  • 28 aprilie 2019
La începutul credinței noastre sunt fapte și martori

Credința noastră este primită și bazată pe mărturia de viață a celor care ne-au transmis-o. Fiecare dintre noi recunoaște că a fost un om (tata, mama, fratele, sora, prietenul etc.) care ne-a ajutat să facem primul drum la biserică. Sau, că a fost un om care ne-a deschis inima spre credința în Dumnezeu. La unii aceste amintiri sunt momente plăcute, edificatoare, memorabile, în schimb la alții, nu.

Lăsând deoparte calitatea acestor amintiri, putem spune că la începutul credinței noastre au fost niște fapte de credință ale unor martori demni de crezare. Neîndoielnic, acceptarea și trăirea credinței au depins de harul lui Dumnezeu, dar și de noi. Cum se îmbină toate acestea în viața concretă a omului credincios?

Problema transmiterii și acceptării credinței creștine în zilele noastre este, într-adevăr, o problemă. Părinții afirmă lucrul acesta când încearcă să se îngrijească de formarea religioasă a copiilor lor. Dar și preoții sunt de aceeași părere. Dacă stăm de vorbă cu ei, aceștia spun că și la oamenii maturi, în vârstă, se observă o anumită inapetență pentru realitățile spirituale. Această stare de fapt devine evidentă cu ocazia pregătirii pentru căsătorie, botez sau a primirii vreunui alt sacrament.

Unii dintre responsabilii pastorali își pierd speranța și spun că, de fapt, credința nu mai poate fi transmisă. Revoluția tehnologică, dezrădăcinarea culturală, globalizarea sau/și multiculturalismul ar fi schimbat ADN-ul omului. Celula umană s-ar opune credinței. Inima omului ar fi devenit insensibilă la manifestările cosmice ale sacrului sau la chemările interioare ale absolutului. Oare chiar așa să fie?

Prima predică pe care a ținut-o Isus la sinagoga din Nazaret nu a avut succes. Tocmai de aceea sfântul evanghelist Luca își începe evanghelia sa făcând referință la fapte și martori, care devin astfel bază a credibilității evangheliei scrisă de el. Deci credința în Evanghelia lui Isus nu înseamnă un salt în nimic și nu cere suspendarea „rațiunii„ pentru a accepta „ipoteza Dumnezeu”. Și totuși, a crede sau a nu crede, se bazează doar pe fapte și pe martori? Am încercat să răspund la aceste întrebări în predica din 27 ianuarie 2019, la liturghia de la 12.15 din catedrala sf. Iosif din București. Erau prezenți numeroși credincioși, ca și în duminicile anterioare. Detalii despre atmosfera din catedrală puteți găsiți în omilia postată mai jos.

  • 27 ianuarie 2019
Nunta din Cana: Creștinismul e religia bucuriei

Schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii este prima minune săvârșită de Isus. Evenimentul are o încărcătură simbolică. Sfântul Ioan Evanghelistul vorbește despre ceea ce s-a întâmplat la nunta din Cana (In 2, 1-11) pentru ca noi, asemenea primilor ucenici, să credem.

Este surprinzătoare precizarea din al doilea verset: „Și Mama lui Isus era acolo”. Dacă citim cu atenție evanghelia după Ioan, o mai găsim pe Mama lui Isus la sfârșitul vieții Fiului. Mai exact în timpul dialogului de pe Calvar, când Isus răstignit stă de vorbă cu Mama sa și cu ucenicul iubit (In 19, 25-27).

Concluzia evangheliei de astăzi este aceasta: după ce au văzut minunea, „ucenicii au început să creadă în El” (v. 11). Asta înseamnă că prezența Mamei lui Isus la începutul și la sfârșitul evangheliei are un rost. Într-adevăr, Maica Domnului l-a însoțit pe Isus în timpul activității sale publice, pe de o parte, iar pe de alta, ne este prezentată ca model de credință în Isus.

Pentru noi, nunta din Cana este o invitație la refacerea legăturii dintre Mama lui Isus și Biserică. Maica Domnului se află mereu în bucătăria relației noastre cu Christos. Vede imediat dacă avem sau nu mai avem vin, dacă legătura noastră cu Isus Domnul s-a transformat în datorie obositoare, apoasă.

De asemenea, nunta din Cana este o aducere aminte că participarea noastră la sărbătoarea întâlnirii cu Christos are ca ingredient principal vinul, adică bucuria. Oare de ce am despărțit sărbătoarea liturgică, religioasă de bucurie? Știm să ne bucurăm în afara Bisericii, dar la sfânta liturghie venim cu sughițuri, oftaturi, pe scurt, din datorie. Și ceea ce este și mai rău, ieșim așa cum am intrat. Suntem apă (oboseală, datorie, uscăciune religioasă) și la intrare și la ieșirea din biserică. Mai multe detalii despre modul în care putem depăși această situație găsiți în predica postată mai jos.

  • 20 ianuarie 2019
Credință multă puțină sau credibilă

Credință multă sau puțină? Ce fel de credincioși suntem? Cu multă sau puțină credință? Vă aduceți aminte pasajul din Evanghelie unde ucenicii îl întreabă pe Isus de ce nu au putut să alunge diavolul dintr-un om posedat. Isus le răspunde: „Din cauza puținei voastre credințe” (Mt 17, 20). Neîndoielnic în cazul acesta „multă” sau „puțină” nu înseamnă ceva cantitativ, ci mai curând ceva calitativ. Astfel putem să prelungim dimensiunea calitativă a credinței și să ne întrebăm: cum putem face credința noastră credibilă? Mai mult decât atât: unde și cine ar putea să transforme credința noastră „multă” sau „puțină” într-o credință credibilă?

Răspunsul propus de mine are legătură cu gândirea Fer. Paul al VI-lea: educatorii sau educații care sunt în același timp și martori! Studenții ar putea să-i formeze în credință pe profesori și profesorii pot să-i formeze în credință pe studenți. Da, dar cu o condiție simplă și angajantă: credința educatorilor și a celor care sunt educați să fie credibilă.

Lucrul acesta am căutat să-l subliniez în predica ținută la deschiderea anului universitar 2018/2019 în cadrul Facultății de Teologie Romano-Catolică a Universității din București. Deschiderea a avut loc în ziua de 1 octombrie 2018 și a cuprins două momente principale. Primul a fost consumat în celebrarea sfintei liturghii în catedrala sf. Iosif din București în prezența studenților și profesorilor Facultății. M-am bucurat mult că au participat câțiva preoți studenți sau doctoranzi la concelebrare. Nu au fost prea mulți studenți laici, poate și din cauza ploii care începuse să curgă peste București începând de la primele ore ale dimineții.

Am început noul an universitar împreună cu 119 studenți la programele de licență și de master și 38 de studenți la școala doctorală. Cadrele didactice titulare sunt 13, iar cele invitate 5. Nu suntem mulți, e adevărat! Dar succesul formării nu constă în a avea cifre mari, ci în capacitatea celor care sunt formați și a formatorilor să cultive spiritul unei familii. Secretul formării umane integrale este sentimentul apartenenței la această familie. De asemenea, asumarea spiritului acelui drum educațional parcurs nu de unul singur, ci împreună cu alții. Am invocat-o pe sf. Tereza a Pruncului Isus asupra noastră pentru a putea învăța și de la ea că înțelepciunea este scopul ultim al oricărui program educațional.

Mai jos puteți să ascultați predica:

Credința moștenită și credința personală

Credința creștină este multiformă. După sursa din care provine, putem vorbi despre o credință moștenită și o credință personală. Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi – mărturisirea de credință a lui Petru potrivit căreia Isus este Mesia, Christos (cfr. Mc 8, 27-35) – face o distincție implicită între aceste două forme de credință: credința lumii în Christos și credința ucenicilor, adică și credința noastră, credința mea în Christos. Ambele forme prezintă avantaje și dezavantaje. Credința moștenită este credința pe care am primit-o fără nici un efort de căutare. Aceasta este credință primită în familie, de la părinți și bunici, rude, sau în biserică de la preoții care ne-au botezat și pregătit la mir, euharistie, spovadă, căsătorie. Este o credință solidă; rezistă la critici, mai ales la criticile intelectuale. Dar nu strălucește, nu atrage, nu rodește. Este o credință obosită, rutinată, care pune accentul mai mult pe imitație și repetiție, nu pe bucuria întâlnirii personale cu Dumnezeu în creație și în semenii noștri. Așadar, ca să fie atractivă, molipsitoare, autentică, credința moștenită trebuie să devină credință personală. „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” (Mc 8, 29), îi întreabă Christos pe ucenici și, implicit, pe noi astăzi. Această formă de credință este pătrunsă de bucuria descoperirii alterității radicale a lui Dumnezeu și atrage chiar și într-o manieră non verbală.

Din păcate în țările majoritar creștine credința dominantă este credința moștenită, o credință de rutină. Nu este o credință asumată personal. La unii creștini cu o asemenea credință lipsa de roade spirituale și umane poate să ajungă până la pragul cel mai de jos, adică renegarea lui Christos. Acest prag a fost atins și de sfântul Petru în timpul pătimirii lui Christos, atunci când i-a spus servitoarei care îl „acuza” că este ucenicul lui Isus: „Femeie, nu-l cunosc” (Lc 22, 57). Neîndoielnic cauza negării lui Christos are ceva în comun cu acea credință moștenită sau credință a lumii, cu acea credință care încă nu a devenit credință personală.

Trecerea de la credința moștenită la credința personală se face prin împrospătarea privirii cu care ne uităm la Isus Christos. Ochii purificați, ochii înnoiți, privirea proaspătă îndreptată spre Christos este un mare har, da, pe care îl putem primi dacă, într-un anume fel, ne pregătim să-l primim.

În predica din această duminică de la 12. 15 la catedrala sf. Iosif din București, în prezența multor credincioși, sugeram că fidelitatea față de noi înșine poate fi o formă de pregătire la primirea acestui har divin. A nu te trăda pe tine însuți înseamnă să fii pregătit pentru întâlnirea cu Alteritatea radicală, care este Dumnezeu. Detalii găsiți aici dând click pe imaginea de mai jos.

  • 16 septembrie 2018