Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Vindecătorul rănit vindecă bolnavi de lepră contemporană

Expresia „vindecătorul rănit” îi aparține lui Henri Nouwen. Am început omilia comentând faptul că o treime din Evanghelia după Marcu prezintă minunile făcute de Isus în timpul activității publice. Astăzi a fost vorba despre vindecarea unui lepros (Mc 1, 40-45). Am subliniat trei aspecte.

Primul, mentalitatea iudaică susținea unitatea strânnsă dintre trup și suflet. De aceea boala era înțeleasă de cele mai multe ori ca o consecință a dereglărilor din suflet. Când suferim de vreo boală a trupului să încercăm mai întâi vindecarea sufletului. Și invers.

Al doilea, leprosul s-a vindecat încălcănd regulile carantinării. Și Isus a încălcat regulile de prevenție, pentru că l-a vindecat prin atingere fizică. Ambii au fost ostracizați. Atunci când faci binele trebuie să ții cont de demnitatea egală a tuturor persoanelor, bolnave sau sănătoase, și persoana umană trebuie să aibă prioritate în raport cu regulile. De exemplu, astăzi sunt oameni care suferă de multe alte boli decât infectarea cu Covid, dar unii dintre ei nu sunt spitalizați pentru că nu există locuri, pentru că alții au prioritate, pentru că „am făcut reguli și trebuie să le respectăm” cu orice preț în dauna bolnavilor. Nu se poate schimba ceva în privința asta?

Al treilea, leprosul cere vindecarea în genunchi. Este gest al cererii în fața Domnului Isus care ar trebui recuperat și practicat mai des. De ce? Pentru că și Isus a îngenuncheat în fața noastră, a discipolilor, înainte de Pătimirea sa, apoi ne-a spălat și sărutat picioarele. Să facem la fel.

În concluzie am spus că există multe forme de lepră contemporană, de la singurătate și până la nevoia nebună de afecțiune sau iubire. Cum le poate trata ucenicul lui Isus? Asumându-și riscul de a fi „infectat” cu necazurile, suferințele, tulburările în care se află bolnavul. Devenind vindecător rănit de boala bolnavului. Mai multe detalii în omilia postată mai jos.

  • 14 februarie 2021
O zi obișnuită din viața normală a ucenicului lui Isus

În zilele noastre este greu să întrevedem cum va arăta viața normală pe termen scurt. Cauzele sunt cunoscute. Dar este și mai greu să întrevedem cum va arăta o zi obișnuită din viitoarea viață normală. Lucrurile nu stau la fel în privința asumării condiției de ucenic al lui Isus.

Evanghelia după Marcu (1, 29-39) din această duminică prezintă momentele și acțiunile principale ale unei zile normale din viața publică a lui Isus. Astfel, Isus a predicat Evanghelia, a vindecat bolnavi și s-a rugat. Pe cale de consecință trei substantive declină identitatea ucenicului care îl urmează pe Isus: predicarea, vindecarea și rugăciunea. „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia”, spune sfântul Paul în 1 Cor 9, 16.

Predicarea prin fapte înainte de toate și, dacă este necesar, prin cuvinte, cum zice sfântul Francisc de Assisi. Aceasta este prima activitate a ucenicului. Astăzi este riscul ca discipolul să fie transformat în agent electoral sau sanitar. Să nu cedăm în fața acestor atracții „demonice”. Să fim ceea ce ne cheamă Domnul să fim: vestitori al Evangheliei.

Apoi, vindecarea se referă la omul întreg, nu doar la bolile și suferințele fizice. A-l ține de mână pe un bolnav poate să însemne mult mai mult decât cuvintele de îmbărbătare și, uneori, chiar decât medicamentele. Discipolii au puteri de vindecare, uneori neasumate, prin participarea la iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Pot revărsa această iubire asupra celor din jur, în special asupra celor bolnavi și încercați.

În fine, rugăciunea specifică ucenicului este rugăciunea contemplativă, rugăciunea care deschide calea spre împlinirea voinței Tatălui. Există diferite forme de rugăciune, de la cea de cerere la cea de adorație. Ultima ar trebui să fie rugăciunea preferată de discipolul lui Isus. Predicarea, vindecarea și rugăciunea – trei substantive care caracterizează activitatea obișnuită din viața normală a ucenicului. Însă de multe ori normalitatea este greu de dobândit și de menținut. Inclusiv în cazul vieții spirituale.

De aceea, dintre toate, cea mai importantă este rugăciunea, care are funcție de tampon, de apărare, atât în situațiile benefice, cât mai ales în cele malefice. Detalii în articolul postat mai jos. Să aveți o viață normală!

  • 7 februarie 2021
Învățători ca Învățătorul Isus practicând ceea ce învățăm

Am vorbit la omilia de astăzi despre faptul că Isus învăța cu autoritate în sinagoga din Cafarnaum (Mc 1, 21-28). Autoritatea lui se baza pe unitatea dintre Cuvântul predicat și Viața trăită.

Am dezvoltat apoi un alt aspect, și anume „duhul necurat” cu care un om a venit la sinagogă. Poate și noi venim la biserică tot așa, cu duh necurat. Ce este acest duh necurat? Este vorba de duhul emanat de neliniștea sufletească, de tensiunea interioară, de „durerea de cap” provocată de ruptura dintre minte și voință. Alte cauze ale durerii de cap sunt rupturile dintre minte și sentimente, dintre realitate și idealuri.

Din păcate riscăm să trăim sfâșiați în interior și lipsiți de eficacitate în exterior fiindcă nu reușim să unim cuvintele cu faptele. Am ilustrat contextul social nefavorabil supunerii minții și voinței noastre lui Dumnezeu, singurul care ar putea să devină temelia unității noastre ca oameni. Suntem influențați de mentalitățile și politicile bazate pe idei neo-gnostice și neo-pelagianiste.

Dacă ne vom lăsă însuflețiți de Duhul Evangheliei lui Isus din Nazaret, vom putea avea un spirit curat și o viață unitară. Pe urmele lui Isus suntem chemați să devenim învățători arătând celor din jur că punem în practică ceea ce învățăm. Prin trăirea unității dintre cuvânt și viață devenim atrăgători, carismatici, molipsitori, adică avem autoritate. Detalii în omilia postată mai jos.

  • 31 ianuarie 2021
Urmăritori ai lui Christos fiindcă am fost văzuți și chemați

Astăzi am vorbit la omilie despre condiția ucenicilor de urmăritori ai lui Christos. Primii discipoli au obținut acest statut după ce alte două acțiuni importante au avut loc. Mai întâi fiecare a fost văzut personal de Isus. Apoi fiecare a fost chemat nominal să-l urmeze. Cam la fel stau lucrurile și în privința chemării care ne-a fost adresată prin intermediari, nu direct de Isus, ca să devenim discipoli.

Am desprins din evanghelia duminicii (Mc 1, 14-20) și am dezvoltat trei verbe care constituie identitatea creștinului. Este vorba despre a vedea, a chema și a urma. Am arătat că la începutul existenței noastre creștine a fost o persoană vie, care ne-a văzut și prin care Christos ne-a chemat. A fi chemat de Christos este o mare demnitate. Chemarea nu se referă doar la viața de preoție sau de persoană consacrată. Fiecare botezat este chemat să intre în Împărăția inaugurată de Isus Mântuitorul. Chemarea se trăiește potrivit stării de viață a fiecăruia. Este vitală asumarea conștiinței de chemat la a face parte din Împărăția lui Dumnezeu.

Răspunsul la chemarea Domnului înseamnă convertire, schimbare, transformare. Trebuie lăsate toate care împiedică drumul spre sau nu poartă amprenta Împărăției lui Dumnezeu. Această împărăție nu înseamnă putere, bunăstare materială, ci bunăstare și putere spirituală, pentru că se construiește pe adevăr, dreptate, pace și iubire. Invitația sau chemarea la Împărăție este adresată tuturor, bolnavi sau sănătoși, păcătoși sau drepți. Este greu să duci un bolnav la spital. Ce să mai spunem de unul sănătos? Cum putem accepta această invitație deosebită?

Am amintit că, astăzi în Duminica Bibliei, Isus pune la îndemâna noastră Cuvântul său ca medicament pentru trup, minte și inimă. Să nu ne fie teamă! Să ne tratăm cu acest medicament, să ne lăsăm văzuți și chemați de Domnul ca să-l putem urma cât mai „sănătoși”. Detalii în articolul postat mai jos.

  • 24 ianuarie 2021
Discipol rănit de dorul unității creștine

Am identificat tema discipolului rănit de dorul unității în Evanghelia duminicii de astăzi (In 1, 35-42). Suntem în prima duminică după Botezul Domnului. Am rămas pe malurile râului Iordan. Aici, privindu-l pe Isus care trecea, Sfântul Ioan Botezătorul a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (v. 36). Andrei și (probabil) Ioan au plecat îndată pe urmele Lui. La sfârșitul Evangheliei Isus, privindu-l pe Petru, îi spune: „Tu ești Simon … tu te vei numi Petr” (v. 42).

Între aceste două priviri, privirea lui Ioan Botezătorul și privirea lui Isus sunt inserate trei verbe: a căuta, a rămâne și a mărturisi. Aceste trei verbe descriu acțiunea ucenicilor lui Ioan care au pornit pe urmele lui Isus. Am comentat aceste trei verbe în contextul octavei de rugăciuni pentru refacerea unității creștine. Octava începe mâine și se termină pe 25 ianuarie.

Am arătat că diviziunile actuale din sânul Bisericii sunt cauzate parțial de discipolii autoreferențiali. Mai sunt cauzate si de lucrarea Diavolului care, așa cum il descrie numele, dezbina. Suntem chemați prin botez să ne fie dor de frații despărțiți. Răspunsul la această chemare este ieșirea din autosuficiență și căutarea fraților. Apoi, dacă i-am găsit, rămânerea împreună cultivând elementele unificatoare. De exemplu, liturgia la frații ortodocși, Cuvântul la frații (neo) protestanți etc.

De asemenea, să dăm mărturie despre dorința lui Christos de unitate. Cum? Trăind adevărul iubirii, care este El. „Caritas in veritate!” Nu există unitate creștină fără iubire și adevăr! Aceste acțiuni susțin frățietatea sacramentală și conduc la unitate. Pentru a avea această conștiință trebuie să ne lăsăm priviți de Christos.

Dacă ne lăsăm priviți de Domnul, atunci riscăm să se schimbe ceva în noi. De exemplu, din discipol autoreferențial riscăm să devenim discipol rănit de dorul fraților. Suntem gata să ne asumăm acest risc? Mai multe detalii în omilia postată mai jos.

  • 17 ianuarie 2021