Wilhelm Dancă

Astăzi, 30 august 2026, la catedrala „Sfântul Iosif” din București, am meditat la Evanghelia după Matei 16, 21-27. M-am oprit la următorul verset: „tu nu te gândești la ceea ce vrea Dumnezeu, ci la ceea ce vor oamenii” (Matei 16, 23).

În introducere am arătat deosebirea dintre gândurile oamenilor și gândurile lui Dumnezeu.

Apoi, am vorbit despre cei trei pași spre asumarea modului divin de a trăi ca oameni.

Primul, a-și pierde viața pentru Isus, fiindcă astfel omul o va afla (vezi Matei 16, 25).

Al doilea, a transmite celorlalți din familie, școală, Biserică, adevărurile tari, așa cum a făcut Isus în raport cu Petru, căruia i-a spus că e „Satana”. De ce? Pentru că, în privința legăturii dintre Cruce și Dumnezeu, Petru gândea, în momentul acela, așa cum gândesc oamenii.

Al treilea, a revizui coerența participării noastre la sacramente și a vedea dacă nu cumva l-am evacuat pe Christos răstignit din rugăciunile și celebrările noastre.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Iubirea dintre discipoli „așa cum i-a iubit Christos” este tema meditației din 18 mai 2025. Evanghelia Duminicii e luată din Ioan 13, 31-35. Pe scurt, omilia e o radiografie a iubiri care se inspiră din iubirea Domnului Christos. Am subliniat câteva calități esențiale ale acestei iubiri.

Mai întâi am spus că iubirea este „disciplinată”, în sensul că e preluată din învățătura sau disciplina despre iubire lăsată de Mântuitorul. El a spus: „iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit eu”. Aceasta este piatra pe care se zidește unitatea Bisericii. Apoi am descris aspectul ascetic al iubirii creștine. Adică, iubirea presupune renunțare, suferință, jertfă, lacrimi, dar nu se oprește din cauza relelor pe care le suportă. De asemenea, am vorbit despre caracterul pasional al iubirii. Sfântul Toma de Aquino spune că iubirea înseamnă dorință, pasiune. Acesta e primul sens al iubirii. În relațiile de iubire dintre ucenici ar trebui să existe și sentiment, emoție, pasiune. În fine, iubirea creștină este mereu abundentă, în exces. De ce? Pentru că iubirea nu așteaptă nimic în schimb, legea iubirii creștine fiind să se dăruiască.

Am dat câteva exemple de „discipoli” contemporani care au trăit această iubire. M-am referit la Fericiții Vladimir Ghika, Anton Durcovici și Cardinalul Iuliu Hossu.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În 17 mai a.c. am participat la o conferință internațională despre memorie. Am vorbit despre importanța memoriei la Monseniorul Vladimir Ghika.

Prima parte a conferinței este mai tehnică, abstractă. Aici clarific termenii de memorie, memorie individuală și colectivă. Rolul și funcția memoriei în procesul de re-cunoaștere a lucurilor, persoanelor etc.

Partea a doua este mai colorată. În această secțiune folosesc imagini și exemple pentru a vorbi despre memorie la Vladimir Ghika. Ce să reținem despre memorie? Înainte de toate noțiunea de memorie este personalistă. Adică funcția importantă a memoriei este relația cu sine, cu alte lucruri din jur, cu ceilalți și cu Dumnezeu. Monseniorul spune la un moment dat că nu „există memorie fără iubire”. Cu alte cuvinte, nu există memorie fără relație.

Am vorbit despre “paradisurile” memoriei invitând la cultivarea interesului pentru istorie. Atât a istoriei orale, cât și a celei scrise. De asemenea, am discutat despre “vampirii” memoriei. Aici este vorba despre cei care distrug memoria în mod programat.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În 16 mai a.c. am sărbătorit pe Fericitul Vladimir Ghika. La celebrarea din catedrala „Sfântul Iosif” nu au fost mulți credincioși. Poate nu au fost anunțați. Sau nu au avut timă să vină la biserică. Am vorbit despre cum am putea să-i fim asemenea lui Vladimir Ghika. Am spus că nu putem să fim asemenea lui ca „prinț, preot, teolog, diplomat, protonotar apostolic”. Și nici ca „martir” pentru cauza credinței. Însă putem să pășim pe urmele lui cultivând în noi simțul prezenței lui Dumnezeu.

Vladimir Ghika considera că Providența se adresează omului în trei locuri speciale.

Primul, necazurile, de orice fel. Ele revelează un mesaj al lui Dumnezeu pentru noi. Să ne străduim să-l receptăm. Să nu ne plângem sau să nu acuzăm pe alții din jur. Pornind de aici Monseniorul Ghika a vorbit despre „liturgia (necesităților) aproapelui”.

Al doilea, lucrarea de refacere a unității creștine. A crezut în ea. A fost convins că se poate realiza. Dar, cu o condiție: dacă ucenicii despărțiți se roagă la Dumnezeu Unul de dragul lui Dumnezeu. Unitatea nu se face dacă discipolii se bat în piept că Dumnezeul lor e mai tare și mai mare.

Al treilea, rugăciunea, ca dialog cu Dumnezeu. Acest dialog devine autentic/puternic dacă ajungem să-l „tutuim” pe Dumnezeu. Asta înseamnă să-l vedem pe Domnul ca pe un adevărat prieten al nostru. „Amintirea de Dumnezeu și uitarea de sine … una o atrage pe cealaltă”. Vladimir Ghika obișnuia să încredințeze aceste cuvinte fiilor săi spirituali.

În concluzie, ar trebui să devenim prietenii lui Vladimir Ghika. Da, mai întâi ca să-l putem „tutui” și să-l apropiem de noi. Apoi ca să vedem mai ușor/bine cum putem să devenim prietenii lui Dumnezeu. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Acest gând îi aparține Fericitului Vladimir Ghika. L-am ales pentru a sintetiza meditația biblică din această duminică. A fost vorba despre Fericirile din Evanghelia după Matei 5, 1-12. Mons. Ghika continuă gândul său: „pentru că aceștia nu se vor gândi să se întrebe dacă sunt fericiți”. Referitor la partea practică am apelat tot la Fericitul Vladimir. Am găsit această cugetare frumoasă: „Fiți fericiți, unii prin alții”.

Meditația are trei părți. În prima parte am arătat noutatea Fericirilor proclamate de Isus. Ele răstoarnă ordinea de valori din mentalitatea iudaică. Fericiți sunt cei săraci, cei care plâng, cei blânzi, cei milostivi, cei însetați de dreptate, cei prigoniți pentru dreptate, cei curați cu inima. Tradiția iudaică susținea altceva. Fericiți sunt cei bogați, cei care râd, cei puternici, cei apreciați de alții, etc. Toate fericirile se rezumă la prima: „Fericiți cei săraci în duh, căci a lor este împărăția cerurilor!”. Aici nu este vorba despre sărăcia sociologică, psihologică, spirituală sau materială. În cazul acesta sărăcia e detașare interioară față de bunuri pentru a fi liber în slujirea lui Dumnezeu și a semenilor.

În partea a doua am arătat că Fericirile descriu diferite moduri de a fi ucenic. De fapt, în spatele Fericirilor se ascunde o cristologie. Isus Christos a fost cu adevărat sărac, a plâns, a fost blând, însetat de dreptate, milostiv, curat cu inima și persecutat pentru dreptate. Care dreptate? Dreptatea Împărăției lui Dumnezeu. Sau, dreptatea voinței lui Dumnezeu de mântuire. Astfel, cine rămâne cu Isus și-l urmează, îl poate avea pe Dumnezeu.

În partea a treia am exemplificat că radicalitatea urmării lui Isus nu este la îndemâna oricui. Lucrul acesta l-a înțeles Sfântul Francisc de Assisi, care a înființat Ordinul al treilea. Este vorba de cei care știu să fie și săraci și bogați, în același timp. Cum? Trăind cu simplitate, modestie și cumpătare legătura cu bogăția, puterea și succesul.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Nu uitați să fiți fericiți!