Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
20 DE ZILE PÂNĂ LA VIZITA PAPEI ÎN ROMÂNIA

Am discutat recent cu Cristian Curte la Radio România Actualități despre foarte apropiata vizită a Papei Francisc în România. Discuția a avut loc după vizita Sfântului Părinte în Bulgaria și Macedonia de Nord. Biserica Ortodoxă Bulgară l-a primit într-o atmosferă destul de rece, distantă. Unii mitropoliți ortodocși bulgari au criticat instituția papalității și, implicit, pe Papa Francisc. Atitudinea Ortodoxiei bulgare – nefrățească, necreștină, neprimitoare – a trezit sentimente de îngrijorare în cei ce se ocupă de pregătirea vizitei Papei în România și, mai ales, de întâlnirea succesorului lui Petru cu Biserica Ortodoxă Română.

Am vorbit mai întâi despre aspectul pastoral al vizitei. Papa Francisc va veni în țara noastră ca să-i întărească pe frații și surorile sale în credință. În timpul Pătimirii, Mântuitorul Isus prezice trădarea lui Petru și îi spune: „Simon, Simon, iată, Satana, a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi întors, întărește-i pe frații tăi!” (Lc 22, 31-32). Asta este misiunea principală a succesorului sfântului Petru: să-i întărească pe frații săi în credință. Acesta este motivul principal pentru care Sfântul Părinte va veni la noi.

După cum se știe catolicii din România se identifică prin două rituri; unii sunt de rit latin (români, maghiari, polonezi, croați, bulgari, slovaci etc.), iar alți de rit bizantin, greco-catolic (români).

Am discutat, apoi, despre dimensiunea ecumenică a vizitei, spunând, printre altele, că Papa nu va veni în țara noastră ca să obțină jurisdicția asupra Bisericii Ortodoxe. Sfântul Părinte dorește ca prin asemenea vizite și întâlniri cu Biserica Ortodoxă să lărgească comuniunea dintre creștinii din România, oricare ar fi denominațiunea lor. Papa Francisc este un promotor al armoniei sau unității reconciliate în diversitate.

Dimensiunea diplomatică a vizitei este comentată în acest interviu de Theodor Baconski.

Mai jos puteți să ascultați emisiunea, dacă aveți timp și plăcere.

Dăruirea de sine din iubire criteriu de sfințenie

Dăruirea de sine din iubire este un criteriu de sfințenie introdus recent de Papa Francisc prin scrisoarea „Maiorem hac dilectionem” din 11 iulie 2017. Scrisoarea are ca subtitlu: „Despre dăruirea vieții”. Se bazează pe următoarea afirmație biblică: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15, 13).

Astfel Papa Francisc a apropiat și mai mult conceptul de prietenie și dăruirea de sine de sfințenia autentică. Este vorba despre „un nou aspect al drumului de beatificare și de canonizare” (art. 1). Acest aspect are menirea de a conduce la recunoașterea faptului că există acea dăruire de sine din iubire.

În acest context sfințenia înseamnă dăruirea de sine pentru prietenii tăi. Sacrificiul lui Christos se reactualizează și astăzi, chiar dacă mulți consideră că creștinismul este în criză. Dar se reactualizează într-un mod pe care trebuie să-l revizuim.

Noi suntem chemați să trăim condiția de discipoli ai lui Christos în registrul dăruirii de sine din iubire. De aceea, pentru a deveni sfinți, nu trebuie să îndeplinim acțiuni și lucruri extraordinare sau să avem carisme excepționale. Trebuie mai întâi să-l ascultăm pe Isus și, apoi, să-l urmăm fără să ne pierdem încrederea când dăm de greutăți. Dăruirea de sine din iubire în mijlocul încercărilor de multe feluri este semn de sfințenie autentică. Părinții și bunicii noștri sunt exemple concrete ale conceptului de dăruire de sine din iubire, de aceea trebuie cinstiți și invocați, nu doar în aceste zile.

Comemorarea tuturor sfinților nu le servește sfinților, ci nouă. Sfântul Bernard spunea că „sfinții noștri nu au nevoie de laudele noastre și nu primesc nimic din cultul dat lor. În ce mă privește, trebuie să mărturisesc, când mă gândesc la sfinți, simt că în mine ard niște dorințe mari”. Folosind cuvintele papei Benedict al XVI-lea, a fi sfinți înseamnă „să trăim fericiți în preajma lui Dumnezeu, în lumina sa, în marea familie a prietenilor lui Dumnezeu”.

Din păcate, astăzi, se cultivă nu pedagogia fericirilor evanghelice, cale de sfințire, ci pedagogia violenței și a groazei. Exemplu cel mai elocvent este adoptarea fără discernământ a tuturor ingredientelor sărbătorii neo-păgâne Haloween. Mai multe despre ce înseamnă sfințenia astăzi, provocările la adresa ei și cum putem rezista pe drumul sfințeniei găsiți în predica postată mai jos.

  • 1 noiembrie 2018
Preot cu inima rănită mirosind a Dumnezeu

Dragi prieteni,

Astăzi, 2 iulie 2017, am predicat la prima liturghie celebrată de părintele Robert Petrișor din parohia „Adormirea Maicii Domnului” – București. Dumnezeu a voit să joc un anumit rol în viața lui: mai întâi l-am botezat, în anul 1991, la biserica „Sf. Tereza” din București, unde eram paroh, și apoi l-am primit în Seminarul Mare de la Iași, în 2010, în calitate de rector. Mă bucur că a ales să devină preot. Mă rog să rămână un „uns” al Domnului, „mirosind a Dumnezeu” și cu inima frântă de iubirea lui Christos și a oamenilor. Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți cuvintele Papei Francisc despre tentația clericalismului care stă la pândă nu doar în viața preotului, ci și a credincioșilor laici.

«Trebuie să pătrunzi în întuneric, în noaptea pe care o traversează mulți frați ai noștri. Să fim în stare să intrăm în contact cu ei, să ne facem simțită apropierea, fără să ne lăsăm învăluiți și condiționați de acel întuneric. A merge spre cei marginalizați, spre păcătoși nu înseamnă a permite lupilor să intre în turmă. Înseamnă a încerca să ajungi la toți făcând dovada milostivirii, cea pe care am experimentat-o noi primii, fără să cădem niciodată în tentația de a ne simți drepți sau perfecți. Cu cât este mai vie conștiința suferinței și a păcatului nostru, cu cât experimentăm mai mult iubirea și infinita milostivire a lui Dumnezeu asupra noastră, cu atât suntem mai capabili să stăm în fața celor mulți „răniți”, pe care-i întâlnim în drumul nostru, cu o privire de acceptare și de milostivire. Și, deci, evitând atitudinea cui judecă și condamnă de la înălțimea propriei suficiențe, căutând paiul din ochiul celuilalt fără să ia niciodată în seamă bârna din ochiul lui. Să ne amintim întotdeauna că Dumnezeul nostru se bucură mai mult pentru un păcătos care se întoarce la staul decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de transformare. Când cineva începe să se descopere bolnav sufletește, când Sfântul Duh – adică Harul lui Dumnezeu – acționează și mișcă inima spre o recunoaștere inițială a propriului păcat, trebuie să găsească ușile deschise, nu închise. Trebuie să găsească acceptare, nu judecată, prejudecată sau condamnare. Trebuie să fie ajutat, nu respins și ținut la margine. Uneori, creștinii, cu psihologia lor de învățați ai Legii, riscă să stingă ceea ce Sfântul Duh aprinde în inima unui păcătos, a cuiva care stă în prag, a cuiva care începe să simtă dorul de Dumnezeu. Dar aș vrea să subliniez o altă atitudine a învățaților Legii, pentru a spune cum de multe ori în ei există ipocrizia, o adeziune formală la Lege care ascunde răni foarte adânci. Isus folosește cuvinte foarte dure, îi numește „morminte văruite”, care respectă Legea doar aparent, dar înlăuntrul, în sine lor … ipocriți. Oameni care trăiau lipiți de litera Legii, dar neglijau iubirea, oameni care știau doar să închidă ușile și să traseze granițele. Capitolul 23 din Evanghelia după Matei e foarte limpede, trebuie să ne întoarcem acolo ca să înțelegem ce este Biserica și ce nu trebuie să fie niciodată. Este descrisă atitudinea celor care leagă poveri grele pe umerii oamenilor, dar ei nu vor să le miște nici măcar cu un deget, sunt cei cărora le plac primele locuri, care vor să fie numiți învățători. La originea acestor atitudine stă lipsa uimirii în fața mântuirii care ți-a fost dăruită. Când cineva se simte un pic mai sigur, începe să ia în posesie puteri care nu sunt ale sale, ci ale Domnului. Uimirea începe să se degradeze și asta se află la baza clericalismului sau a atitudinii celor care se simt curați. Adeziunea formală la reguli, la schemele noastre mentale predomină. Uimirea se degradează, credem că ne descurcăm singuri, că putem fi noi protagoniștii. Și dacă cineva este un slujitor al Domnului, sfârșește prin a se crede separat de popor, stăpân al doctrinei, titular al unei puteri, insensibil la surprizele lui Dumnezeu. „Degradarea uimirii” este o expresie care mie îmi spune mult. Uneori m-am surprins gândind că anumitor persoane foarte rigide le-ar face bine o alunecare, pentru că astfel, recunoscându-se păcătoase, l-ar întâlni pe Isus. Îmi revin în minte cuvintele slujitorului lui Dumnezeu, Ioan Paul I, care, în timpul unei audiențe de miercuri, a spus: „Domnului îi place mult umilința care, uneori, îngăduie păcate grave. De ce? Pentru ca aceia care le-au comis, după ce s-au căit, să rămână umili. Nu-ți vine să te crezi pe jumătate înger când știi că ai comis niște greșeli grave”. Și după câteva zile, cu altă ocazie, același Papa Luciani amintise că Sfântul Francisc de Sales vorbea despre „dragile noastre imperfecțiuni”: „Dumnezeu detestă greșelile. Dar pe de altă parte, într-un anume sens, îi plac greșelile, întrucât îi oferă ocazia să-și arate milostivirea, iar nouă – să rămânem umili, să înțelegem și să avem compasiune pentru greșelile aproapelui”.»

Din Papa Francisc, Numele lui Dumnezeu este Milostivire. Un dialog cu Andrea Tornielli, trad. Cerasela Barbone, Editura Trei, București 2016, pp. 80-84.

Ținând cont de practica pastorală și liturgică din Biserica Catolică din România, am tradus câteva cuvinte din textul de mai sus după cum urmează: „Isus” în loc de „Iisus”; „staul” în loc de „stână”; „locuri” în loc de „posturi”; „puteri” în loc de „facultăți”; „mântuire” în loc de „salvare”; „curați” în loc de „puri”; „învățători” în loc de „maeștri”.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 2 iulie 2017
Papa Francisc: Motivațiile educației

«Mai întâi, să amintim punctul de plecare al meditației noastre: noi, creștinii angajați în misiunea educativă, avem astăzi o importantă responsabilitate și în același timp, oportunitatea de a ne aduce în joc propria contribuție. De aceea, este important să reușim să stabilim obiectivele prioritare, pe baza unei înțelepciuni care s-a maturizat în experiența întâlnirii cu Domnul. Pentru aceasta nu strică să ne punem din nou întrebarea esențială: pentru ce educăm? Pentru ce Biserica, comunitățile creștine, investesc timp, bunuri și energii într-o misiune care nu este neapărat religioasă? Pentru ce ținem școli și nu saloane de coafură, cabinete veterinare sau agenții de turism? Poate pentru afaceri? Or fi și unii care gândesc astfel, dar realitatea multora dintre școlile noastre dezminte această afirmație. Sau poate pentru a exercita o influență în societate, influență de la care așteptăm apoi vreun profit?

Este posibil ca unele școli să le ofere acest produs clienților lor: contacte, ambianță, excelență. Însă nici acesta nu este sensul în care imperativul etic și evanghelic ne determină să prestăm acest serviciu. Unicul motiv pentru care avem ceva de făcut în domeniul educației este speranța unei umanități noi, a unei alte lumi posibile.

Este speranța care izvorăște din înțelepciunea creștină, care în Cel Înviat ne revelează statura divină la care suntem chemați.

Cu limbajul și teologia timpului său, Estrada propunea în mod clar această finalitate a misiunii educative din perspectivă creștină: „Îi vedeți pe oamenii acestui secol ostenind dintr-o nesecată dorință de perfecțiune? Și noi iubim progresul și desăvârșirea, dar o desăvârșire adecvată omului în deplinătatea destinului și a caracterului său moral. Știința este excelentă și o aplaud și o iubesc, căci legea omului este să domine natura; dar tot legea noastră este și să aspirăm la scopuri suprasensibile și nemuritoare; iar purificarea sufletului și unirea lui cu Dumnezeu cere adoptarea unor mijloace supranaturale, ca aceste scopuri. Condiția și obiectul cel mai înalt al oricărui progres este restaurarea supranaturalului în oameni prin virtutea lui Cristos. Napoleon ghicea acest lucru: să educi înseamnă să creezi”.

Toate astea nu sunt simplă poezie. De fapt, multe dintre valorile în vigoare în societatea noastră pierd din vedere acest Adevăr incluziv și transcendent care constituie cifrul omului și al comunității. Școala poate fi ori simplă transmițătoare a acestor valori, ori leagănul altora noi; dar asta presupune o comunitate care crede și speră, o comunitate care iubește, o comunitate care se întrunește cu adevărat în numele Celui Înviat. Înainte de planificări și programe școlare, înainte de modalitatea specifică în care se pot manifesta codurile și reglementările, trebuie să știu ce anume vrem să obținem. Să mai știu că pentru asta e nevoie să se implice întreaga comunitate de profesori, să împărtășească puternic același mod de a simți, pasionându-se de proiectul lui Isus și trăgând cu toții în aceeași parte.

Multe instituții promovează mai degrabă formarea de lupi decât de frați; educă pentru concurență și succes în competiția cu ceilalți, oferind doar câteva norme firave de etică susținute de comitete minuscule care se fac că diminuează distructivitatea corozivă a unor practici înscrise în programă. În multe aule este premiat cel puternic și iute, și este disprețuit cel slab și lent. Se încurajează întâietatea în rezultate, dar nu și în compasiune. Ei bine, aportul nostru specific creștin este o educație care să mărturisească și să realizeze o altă formă de a fi umani. Dar asta nu va fi cu putință dacă ne limităm doar să rezistăm apelor și vântului, dacă ne limităm la simpla critică și ne mulțumim să rămânem în afara criteriilor pe care le denunțăm. O altă umanitate posibilă … necesită o acțiune pozitivă; dacă nu, va rămâne întotdeauna pur și simplu alta, în timp ce această unitate, conformă cu mentalitatea de acum, continuă să existe și să se încetățenească din ce în ce mai mult.

Consider că o poziție mai activă cere negreșit să depășim unele antinomii care, în loc să ne limpezească, mai degrabă ne paralizează. Unele antagonisme inflexibile sfârșesc exagerând atât de mult situațiile tulburi, încât facilitează orientări pe care le considerăm dintre cele mai negative. Un angajament real, hotărât și responsabil ne invită să mai facem încă un pas în procesul nostru de discernământ și să depășim unele clișee foarte înrădăcinate în comunitățile noastre. În sensul acesta, vă propun trei provocări legate între ele: să ne străduim ca misiunea noastră să aducă roade fără a neglija rezultatele; să privilegiem criteriul gratuității fără a pierde eficiența; și să creăm un spațiu în care excelența să nu presupună o știrbire a solidarității

Din Papa Francisc – Cardinal Jorge Mario Bergoglio, sj, Educația – în slujba vieții. Propuneri pentru vremuri grele, trad. Marina Fara, Editura ARCB, București 2014, pp. 65-68.

Enrico dal Covolo: Despre misiunea Universității, astăzi

Înaintea de a asculta acest interviu realizat cu mons. Enrico dal Covolo, rectorul Universității Pontificale din Lateran, Roma, „Universitatea Papei”, cum mai este supranumită, vă invit să citiți câteva gânduri ale Papei Francisc despre motivele și provocările educației în vremurile noastre. Interviul este în limba italiană.

PAPA FRANCISC DESPRE MOTIVAȚIILE EDUCAȚIEI

«Mai întâi, să amintim punctul de plecare al meditației noastre: noi, creștinii angajați în misiunea educativă, avem astăzi o importantă responsabilitate și în același timp, oportunitatea de a ne aduce în joc propria contribuție. De aceea, este important să reușim să stabilim obiectivele prioritare, pe baza unei înțelepciuni care s-a maturizat în experiența întâlnirii cu Domnul. Pentru aceasta nu strică să ne punem din nou întrebarea esențială: pentru ce educăm? Pentru ce Biserica, comunitățile creștine, investesc timp, bunuri și energii într-o misiune care nu este neapărat religioasă? Pentru ce ținem școli și nu saloane de coafură, cabinete veterinare sau agenții de turism? Poate pentru afaceri? Or fi și unii care gândesc astfel, dar realitatea multora dintre școlile noastre dezminte această afirmație. Sau poate pentru a exercita o influență în societate, influență de la care așteptăm apoi vreun profit?

Este posibil ca unele școli să le ofere acest produs clienților lor: contacte, ambianță, excelență. Însă nici acesta nu este sensul în care imperativul etic și evanghelic ne determină să prestăm acest serviciu. Unicul motiv pentru care avem ceva de făcut în domeniul educației este speranța unei umanități noi, a unei alte lumi posibile.

Este speranța care izvorăște din înțelepciunea creștină, care în Cel Înviat ne revelează statura divină la care suntem chemați.

Cu limbajul și teologia timpului său, Estrada propunea în mod clar această finalitate a misiunii educative din perspectivă creștină: „Îi vedeți pe oamenii acestui secol ostenind dintr-o nesecată dorință de perfecțiune? Și noi iubim progresul și desăvârșirea, dar o desăvârșire adecvată omului în deplinătatea destinului și a caracterului său moral. Știința este excelentă și o aplaud și o iubesc, căci legea omului este să domine natura; dar tot legea noastră este și să aspirăm la scopuri suprasensibile și nemuritoare; iar purificarea sufletului și unirea lui cu Dumnezeu cere adoptarea unor mijloace supranaturale, ca aceste scopuri. Condiția și obiectul cel mai înalt al oricărui progres este restaurarea supranaturalului în oameni prin virtutea lui Cristos. Napoleon ghicea acest lucru: să educi înseamnă să creezi”.

Toate astea nu sunt simplă poezie. De fapt, multe dintre valorile în vigoare în societatea noastră pierd din vedere acest Adevăr incluziv și transcendent care constituie cifrul omului și al comunității. Școala poate fi ori simplă transmițătoare a acestor valori, ori leagănul altora noi; dar asta presupune o comunitate care crede și speră, o comunitate care iubește, o comunitate care se întrunește cu adevărat în numele Celui Înviat. Înainte de planificări și programe școlare, înainte de modalitatea specifică în care se pot manifesta codurile și reglementările, trebuie să știu ce anume vrem să obținem. Să mai știu că pentru asta e nevoie să se implice întreaga comunitate de profesori, să împărtășească puternic același mod de a simți, pasionându-se de proiectul lui Isus și trăgând cu toții în aceeași parte.

Multe instituții promovează mai degrabă formarea de lupi decât de frați; educă pentru concurență și succes în competiția cu ceilalți, oferind doar câteva norme firave de etică susținute de comitete minuscule care se fac că diminuează distructivitatea corozivă a unor practici înscrise în programă. În multe aule este premiat cel puternic și iute, și este disprețuit cel slab și lent. Se încurajează întâietatea în rezultate, dar nu și în compasiune. Ei bine, aportul nostru specific creștin este o educație care să mărturisească și să realizeze o altă formă de a fi umani. Dar asta nu va fi cu putință dacă ne limităm doar să rezistăm apelor și vântului, dacă ne limităm la simpla critică și ne mulțumim să rămânem în afara criteriilor pe care le denunțăm. O altă umanitate posibilă … necesită o acțiune pozitivă; dacă nu, va rămâne întotdeauna pur și simplu alta, în timp ce această unitate, conformă cu mentalitatea de acum, continuă să existe și să se încetățenească din ce în ce mai mult.

Consider că o poziție mai activă cere negreșit să depășim unele antinomii care, în loc să ne limpezească, mai degrabă ne paralizează. Unele antagonisme inflexibile sfârșesc exagerând atât de mult situațiile tulburi, încât facilitează orientări pe care le considerăm dintre cele mai negative. Un angajament real, hotărât și responsabil ne invită să mai facem încă un pas în procesul nostru de discernământ și să depășim unele clișee foarte înrădăcinate în comunitățile noastre. În sensul acesta, vă propun trei provocări legate între ele: să ne străduim ca misiunea noastră să aducă roade fără a neglija rezultatele; să privilegiem criteriul gratuității fără a pierde eficiența; și să creăm un spațiu în care excelența să nu presupună o știrbire a solidarității

Din Papa Francisc – Cardinal Jorge Mario Bergolio, sj, Educația – în slujba vieții. Propuneri pentru vremuri grele, trad. Marina Fara, Editura ARCB, București 2014, pp. 65-68.

Mai jos puteți să ascultați interviul:

  • 21 martie 2017