Wilhelm Dancă

Comentând Matei 22, 15-21, am analizat un celebru principiu de viață socială. A fost formulat pentru prima dată de Domnul Isus. Principiul are două părți. Mai întâi se vorbește despre „dați Cezarului ceea ce este al Cezarului”. Apoi, se afirmă: „dați lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”.

Principiul stă la baza relațiilor dintre Stat și Biserică, astăzi. Sau, ar trebui să fie la temelia relațiilor dintre autoritatea civilă și cea religioasă. Pe scurt, Statul și Biserica ar trebui să colaboreze pentru binele integral al omului. Și Statul, și Biserica sunt autonome, au roluri leigitime și finalități specifice. Statul se supune Bisericii, când este vorba despre viața spirituală. Biserica se supune Statului, când are de-a face cu lucruri materiale sau sociale.

Din păcate nu peste tot și mereu a fost armonie între Biserică și Stat. În secolul trecut, dar și astăzi, Statul a uzurpat dreptul Bisericii de a da lui Dumnezeu ceea ce este al Dumnezeu. Statul a călcat în picioare libertatea religioasă. Și de multe ori. Se întâmplă acest lucru chiar și astăzi în țări cu regimuri democratice. Astfel, Statul a afirmat prin legi abuzive că „imaginea lui Dumnezeu” din om nu este imaginea lui Dumnezeu. Sau, că omul este un lucru, o cifră, un „obiect”, un „produs” (cultural).

Dacă vrem să corectăm atitudinea Statului, să ne întrebăm care este rolul imaginii lui Dumnezeu în noi. Acordăm mai mult timp rugăciunii, lui Dumnezeu, sau Statului, adică politicii? Dacă politica este pe primul loc în prioritățile noastre, atunci suntem idolatri. Dacă Dumnezeu este în topul atenției noastre, atunci răspândim ceea ce a spus Isus în Evanghelie, astăzi. Adică, dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu! Și, nu-l confundăm pe „Cezar”, oriunde și oricând ar fi, cu Dumnezeu!

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Invidia a fost tema la care am meditat astăzi. Am pornit de la parabola lucrătorilor în vie din Matei 20, 1-16. M-a impresionat întrebarea stăpânului: „Vezi cu ochi răi faptul că eu sunt bun?”

Invidia în limba română provine din limba latină: „in-videre”. Sensul este de a vedea defectuos, subiectivist. Sfântul Toma de Aquino dă o definiție a invidiei. El spune că e starea sufletului care îl face pe om să vadă binele altuia ca și cum ar fi răul propriu.

Am arătat că invidia este prezentă chiar în primele pagini ale Bibliei. Lucifer, principele îngerilor răi, îi invidiază pe primii oameni. Fiii lor moștenesc invidia ca o trăsătură a naturii lor umane. Cain îl ucide pe Abel din invidie. Iacob îi fură lui Esau dreptul de întâi născut, din invidie. Fiii lui Iacob îl vând pe Iosif, fratele lor, din invidie. Saul caută să-l omoare pe David, din invidie. Marii preoți îl dau pe Isus pe mâna lui Pilat, din invidie. Primele comunități creștine se confruntă cu dezbinări, care provin din invidie. De aceea, Sfântul Paul spune că dragostea nu este invidioasă.

Dragostea se opune invidiei. Așa o reprezintă Giotto în Capella degli Scrovegni, la Padova. Pornind de la această imagine, putem spune că invidia este o pasiune tristă, corozivă, distrugătoare de relații interumane. Invidia este insidioasă, parșivă, se ascunde unde și când nu te aștepți. De obicei este însoțită de gelozie, mândrie și mânie.

Dacă cineva vrea să scape de invidie, să se bucure de binele altuia. Dacă poate, evident.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În duminica a doua după Crăciun am meditat rosturile Întrupării potrivit Prologului Sfântului Ioan 1, 1-18. „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (Iona 1, 14). Este pentru a doua oară când Biserica proclamă această Evanghelie în timpul Crăciunului. De ce această insistență? Pentru a înțelege mai bine miza Întrupării Cuvântului.

Am început omilia subliniind trei mesaje importante pe care le conține acest text biblic despre Nașterea Mântuitorului. Primul e că se deosebește de Evanghelia copilăriei de la Matei și de la Luca, care are un caracter profetic, istoric și geografic. Prologul lui Ioan este mai mistic, mai poetic, dar ne vorbește tot despre Întruprea lui Isus.

Al doilea mesaj este că universul întreg e pătruns de lumina divină și lumina va învinge întunericul. De aici izvorăște bunătatea creației divine și caracterul pozitiv, optimist al religiei creștine.

Al treilea mesaj subliniază caracterul relațional al credinței creștine. Isus este Fiul lui Dumnezeu Tatăl, iar noi, după și prin Întrupare, suntem constituiți fii în Fiul. Acesta este marele beneficiu al Crăciunului.

Am ilustrat această învățătură cu ajutorul Sfântului Augustin. Potrivit episcopului de Hippona, Isus este „Verbum interius” în sânul Sfintei Treimi și „Vox”, Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl în exterior. Prin urmare nu există altă cale spre Dumnezeu decât Cuvântul, care se primește. Nimeni nu-l merită.

Sfântul Toma de Aquino subliniază patru motive pentru care Cuvântul s-a făcut trup (Ioan 1, 14). Primul ca să ne ferească de ispita de a disprețui materia, corpul sau natura, așa cum au învățat Mani și discipolii săi, maniheiștii. Cosmosul este bun, materia este bună, natura este bună în mod radical, fiindcă au fost create de Dumnezeu. Al doilea motiv e pentru a ne dovedi bunătatea infinită a lui Dumnezeu. Iubirea l-a făcut pe Dumnezeu Tatăl să-l trimită în lume pe Fiul său spre mântuirea tuturor. Al treilea motiv e pentru a specifica relația omului cu Dumnezeu, și anume prin, cu și în Christos. Astfel, comuniunea cu Dumnezeu este specifică pentru creștini, adică se realizează prin Christos, care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6). Al patrulea motiv e avantajul mântuirii umanității prin Nașterea lui Isus Christos din femeie, și anume omenirea devine mai rațională. Aici este vorba despre „raționalitatea” făpturii care e chemată să-l preamărească pe Dumnezeu Creatorul prin propria viață.

Origen explică lucrul acesta afirmând că prin Întruparea Fiului omul a fost eliberat de ceea ce se opune rațiunii sale sau logos-ului său. Mai mult decât atât, omul a devenit mai rațional, mai conform cu adevărul ființei sale, care constă în glorificarea lui Dumnezeu.

În concluzie am arătat că acest adevăr se primește, nu este meritat de niciun un om. Însă primirea, deschiderea inimii este un gest care ne aparține. Să ne pregătim purificând pereții „grajdului” interior în care s-a născut sau se naște Isus.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În trecut creștinii au fost deseori tentați de două extreme ale iubirii, filantropia fără Dumnezeu și mistica ruptă de realitate. Istoria se repetă. Și astăzi mulți discipoli ai lui Isus nu reușesc să armonizeze cele două feluri principale de iubire, iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele. Care dintre ele să aibă prioritate? Care este mai importantă? Filantropia sau mistica?

Am pornit meditația duminicală de la Marcu 12, 28-34. Am subliniat că în Sfânta Scriptură iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele este o singură iubire. Sau o singură lucrare. Filantropia fără iubirea lui Dumnezeu, care ar trebui să devină model și izvor, poate să se degradeze până la nivelul unui slogan. Sau să adopte violența pentru a fi impusă. De pildă, politicile absurde pentru diminuarea populației pe pământ. Iubirea de Dumnezeu fără iubirea de aproapele poate să devină refugiu pentru frustrați sau pentru cei inflamați la imaginație.

Am argumentat că iubirea corectă față de Dumnezeu și față de aproapele este iubirea față de sine însuși. De fapt, așa spune Isus în Evanghelia de astăzi. Cum arată această iubire corectă față de sine? Am căutat un răspuns pornind de la ”Comentariul la Evanghelia după Ioan” al Sfântului Toma de Aquino.

Toma spune aici ceva important despre viața contemplativă. Astfel, vederea lui Dumnezeu este posibilă în condiția prezentă a lui homo viator. Această privire are ca obiect ”Trupul” Domnului care este Sfânta Scriptură. Și încă ceva. Contemplarea lui Dumnezeu umanizat în Scriptură are două avantaje.

Primul este că ne purifică de născocirile imaginației cu privire la ambițiile noastre de putere, bani, plăceri și ne aduce cu picioarele pe pământ.

Al doilea e că ne oferă o imagine completă a lui Dumnezeu potrivită capacității noastre actuale de receptare a Ființei divine. Astfel, în lumina textului din Isaia 6, 1, Toma ne spune că Dumnezeu este așezat pe un tron înalt și zidit, iar poalele mantiei lui umplu templul. Adică, potrivit interpretării lui Toma, „poalele mantiei” semnifică iubirea divină care umple templul sfânt. În concluzie, contemplarea Cuvântului lui Dumnezeu, „vederea trupului Domnului”, care este Sfânta Scriptură, conduce iubirea față de aproapele la modelul și izvorul care e iubirea lui Dumnezeu. Prin contemplarea Cuvântului din Sfânta Scriptură iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele devine una și eficace.

Detalii în articolul postat mai jos.

Tot pe drumuri de vacanță am ajuns la Sinaia și am celebrat Euharistia. În Evanghelie a fost vorba despre discursul lui Isus cu privire la pâinea vieții (In 6, 41-51).

M-am oprit la „murmuratul” iudeilor care nu erau de acord cu afirmația lui Isus că El este „pâinea coborâtă din cer”. Acest murmurat a avut ecouri în trecut și are și astăzi. Isus este prezent în mod real în pâinea euharistică, nu doar simbolic sau spiritual. Cum putem să credem lucrul acesta? În sprijinul credinței noastre euharistice am adus trei dovezi.

Prima se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe Evanghelia după Ioan, capitolul 6. Este singurul loc din Biblie unde se explică în detaliu ce este Euharistia. Aici Domnul spune că „pâinea pe care o voi da, pentru viața lumii, este trupul meu”. În limba greacă se folosește cuvântul „sarks”, care înseamnă carne. Așadar, când ne împărtășim ne hrănim cu „carnea” lui Christos, adică primim în noi partea fragilă, vulnerabilă a persoanei sale. Cu alte cuvinte primim în noi moartea lui Isus ca sursă a vieții, primim suferința Crucii ca garanție a victoriei Învierii. Euharistia este strâns legată de Cruce. Ar trebui să acceptăm această realitate pentru că, spune sfântul Ioan Gură de Aur, cuvântul lui Dumnezeu are prioritate față de intelectul și rațiunea noastră.

Pentru a doua dovadă m-am folosit de miracolul euharistic petrecut pe 25 decembrie 2013, la Legnica, în Polonia. Miracolele de felul acesta sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a stimula în noi credința în prezența reală a lui Isus în sfânta Împărtășanie.

A treia dovadă am identificat-o în creștinii transformați de Euharistia la care participă. Această transformare este un alt fel de miracol euharistic. Pentru că astăzi se încheie jocurile olimpice de la Tokyo, l-am dat ca exemplu pe slujitorul lui Dumnezeu Takashi Nagai (1908-1951) din Nagasaki. Acesta s-a convertit la creștinism datorită soției, care era catolică. Pentru Nagai, argumentul decisiv în favoarea creștinismului a fost chipul soției radiind de o lumină deosebită când se întorcea de la Sfânta Liturghie. În concluzie să nu ratăm niciodată participarea la Euharistie. Când venim la Liturghie să încercăm să ne împărtășim și să intrăm în prezența reală a lui Isus euharistic.

Găsiți detalii în articolul postat mai jos.