Wilhelm Dancă

Iubirea dintre discipoli „așa cum i-a iubit Christos” este tema meditației din 18 mai 2025. Evanghelia Duminicii e luată din Ioan 13, 31-35. Pe scurt, omilia e o radiografie a iubiri care se inspiră din iubirea Domnului Christos. Am subliniat câteva calități esențiale ale acestei iubiri.

Mai întâi am spus că iubirea este „disciplinată”, în sensul că e preluată din învățătura sau disciplina despre iubire lăsată de Mântuitorul. El a spus: „iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit eu”. Aceasta este piatra pe care se zidește unitatea Bisericii. Apoi am descris aspectul ascetic al iubirii creștine. Adică, iubirea presupune renunțare, suferință, jertfă, lacrimi, dar nu se oprește din cauza relelor pe care le suportă. De asemenea, am vorbit despre caracterul pasional al iubirii. Sfântul Toma de Aquino spune că iubirea înseamnă dorință, pasiune. Acesta e primul sens al iubirii. În relațiile de iubire dintre ucenici ar trebui să existe și sentiment, emoție, pasiune. În fine, iubirea creștină este mereu abundentă, în exces. De ce? Pentru că iubirea nu așteaptă nimic în schimb, legea iubirii creștine fiind să se dăruiască.

Am dat câteva exemple de „discipoli” contemporani care au trăit această iubire. M-am referit la Fericiții Vladimir Ghika, Anton Durcovici și Cardinalul Iuliu Hossu.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Biserici goale se văd peste tot în Europa, deci și în România. Numărul credincioșilor practicanți este în scădere. Statisticile arată că „spiritul secolului XXI” e ruptura dintre cei botezați și instituția Bisericii. Cum s-a ajuns în această situație? Pornind de la Evanghelia după Luca 6, 17.20-26 am arătat că ucenicul lui Isus unește două lumi. Adică, lumea materială și cea spirituală, lumea prezentă și cea viitoare. Din păcate mulți au alunecat în abisul vieții într-o singură dimensiune, fie doar spirituală, fie doar materială. Discipolul lui Isus trăiește ca ființă umană la granița dintre lumea prezentă și cea viitoare. El știe să țină în echilibru cele două lumi. Am punctat trei aspecte.

Mai întâi omul poate trăi armonios la nivelul naturii umane, dacă ține cont de limitele sale creaturale. Aristotel este de părere că fiecare om tinde spre fericire. Dar omul trăiește fericit, dacă face alegeri bune. Sau, dacă se respectă pe sine pornind de la condiția sa naturală. Orice exces forțează natura umană și se întoarce împotriva omului. Ca să înțeleagă acest lucru, omul are nevoie de ajutor. De aceea, se propune educația umanistă sau formarea omului.

Apoi am arătat că omul din Vechiul Testament ajunge la fericire, dacă are credință în Dumnezeu și respectă poruncile divine. Aici este vorba despre „codul libertății”, adică să nu ucizi, să nu comiți adulter, să nu minți, să nu furi etc. Omul iudeu unește lumea prezentă și cea viitoare pe baza unui eveniment istoric. Adică, pornind de la rolul fundamental al eliberării din Egipt.

În fine, ucenicul lui Isus, ajunge la aceleași obiective, viața împlinită, în virtutea relației de încredere în Domnul „fericirilor”. Deci fundamentul este relațional, personal. Am dat ca exemplu doi sfinți promotori ai unității lumilor prezente și viitoare. Este vorba despre Sfântul Benedict – „ora et labora!”, „roagă-te și muncește!”. De asemenea, am vorbit despre Sfântul Toma, care unește natura și supranatura, de aici principiul „et, et” sau „și, și”. Această lecție de destin uman împlinit se deosebește de derivele modernității care pun accentul pe cantitate, avere, putere, distracție. Evident, separând radical lumea de aici și cea de dincolo.

În concluzie, bisericile sunt goale pentru că mulți ucenici trăiesc astăzi într-o singură dimensiune. Pentru mântuire, împlinire ca om, ucenic, trebuie unite cele două dimensiuni ale existenței. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Comentând Matei 22, 15-21, am analizat un celebru principiu de viață socială. A fost formulat pentru prima dată de Domnul Isus. Principiul are două părți. Mai întâi se vorbește despre „dați Cezarului ceea ce este al Cezarului”. Apoi, se afirmă: „dați lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”.

Principiul stă la baza relațiilor dintre Stat și Biserică, astăzi. Sau, ar trebui să fie la temelia relațiilor dintre autoritatea civilă și cea religioasă. Pe scurt, Statul și Biserica ar trebui să colaboreze pentru binele integral al omului. Și Statul, și Biserica sunt autonome, au roluri leigitime și finalități specifice. Statul se supune Bisericii, când este vorba despre viața spirituală. Biserica se supune Statului, când are de-a face cu lucruri materiale sau sociale.

Din păcate nu peste tot și mereu a fost armonie între Biserică și Stat. În secolul trecut, dar și astăzi, Statul a uzurpat dreptul Bisericii de a da lui Dumnezeu ceea ce este al Dumnezeu. Statul a călcat în picioare libertatea religioasă. Și de multe ori. Se întâmplă acest lucru chiar și astăzi în țări cu regimuri democratice. Astfel, Statul a afirmat prin legi abuzive că „imaginea lui Dumnezeu” din om nu este imaginea lui Dumnezeu. Sau, că omul este un lucru, o cifră, un „obiect”, un „produs” (cultural).

Dacă vrem să corectăm atitudinea Statului, să ne întrebăm care este rolul imaginii lui Dumnezeu în noi. Acordăm mai mult timp rugăciunii, lui Dumnezeu, sau Statului, adică politicii? Dacă politica este pe primul loc în prioritățile noastre, atunci suntem idolatri. Dacă Dumnezeu este în topul atenției noastre, atunci răspândim ceea ce a spus Isus în Evanghelie, astăzi. Adică, dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu! Și, nu-l confundăm pe „Cezar”, oriunde și oricând ar fi, cu Dumnezeu!

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Invidia a fost tema la care am meditat astăzi. Am pornit de la parabola lucrătorilor în vie din Matei 20, 1-16. M-a impresionat întrebarea stăpânului: „Vezi cu ochi răi faptul că eu sunt bun?”

Invidia în limba română provine din limba latină: „in-videre”. Sensul este de a vedea defectuos, subiectivist. Sfântul Toma de Aquino dă o definiție a invidiei. El spune că e starea sufletului care îl face pe om să vadă binele altuia ca și cum ar fi răul propriu.

Am arătat că invidia este prezentă chiar în primele pagini ale Bibliei. Lucifer, principele îngerilor răi, îi invidiază pe primii oameni. Fiii lor moștenesc invidia ca o trăsătură a naturii lor umane. Cain îl ucide pe Abel din invidie. Iacob îi fură lui Esau dreptul de întâi născut, din invidie. Fiii lui Iacob îl vând pe Iosif, fratele lor, din invidie. Saul caută să-l omoare pe David, din invidie. Marii preoți îl dau pe Isus pe mâna lui Pilat, din invidie. Primele comunități creștine se confruntă cu dezbinări, care provin din invidie. De aceea, Sfântul Paul spune că dragostea nu este invidioasă.

Dragostea se opune invidiei. Așa o reprezintă Giotto în Capella degli Scrovegni, la Padova. Pornind de la această imagine, putem spune că invidia este o pasiune tristă, corozivă, distrugătoare de relații interumane. Invidia este insidioasă, parșivă, se ascunde unde și când nu te aștepți. De obicei este însoțită de gelozie, mândrie și mânie.

Dacă cineva vrea să scape de invidie, să se bucure de binele altuia. Dacă poate, evident.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În duminica a doua după Crăciun am meditat rosturile Întrupării potrivit Prologului Sfântului Ioan 1, 1-18. „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (Iona 1, 14). Este pentru a doua oară când Biserica proclamă această Evanghelie în timpul Crăciunului. De ce această insistență? Pentru a înțelege mai bine miza Întrupării Cuvântului.

Am început omilia subliniind trei mesaje importante pe care le conține acest text biblic despre Nașterea Mântuitorului. Primul e că se deosebește de Evanghelia copilăriei de la Matei și de la Luca, care are un caracter profetic, istoric și geografic. Prologul lui Ioan este mai mistic, mai poetic, dar ne vorbește tot despre Întruprea lui Isus.

Al doilea mesaj este că universul întreg e pătruns de lumina divină și lumina va învinge întunericul. De aici izvorăște bunătatea creației divine și caracterul pozitiv, optimist al religiei creștine.

Al treilea mesaj subliniază caracterul relațional al credinței creștine. Isus este Fiul lui Dumnezeu Tatăl, iar noi, după și prin Întrupare, suntem constituiți fii în Fiul. Acesta este marele beneficiu al Crăciunului.

Am ilustrat această învățătură cu ajutorul Sfântului Augustin. Potrivit episcopului de Hippona, Isus este „Verbum interius” în sânul Sfintei Treimi și „Vox”, Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl în exterior. Prin urmare nu există altă cale spre Dumnezeu decât Cuvântul, care se primește. Nimeni nu-l merită.

Sfântul Toma de Aquino subliniază patru motive pentru care Cuvântul s-a făcut trup (Ioan 1, 14). Primul ca să ne ferească de ispita de a disprețui materia, corpul sau natura, așa cum au învățat Mani și discipolii săi, maniheiștii. Cosmosul este bun, materia este bună, natura este bună în mod radical, fiindcă au fost create de Dumnezeu. Al doilea motiv e pentru a ne dovedi bunătatea infinită a lui Dumnezeu. Iubirea l-a făcut pe Dumnezeu Tatăl să-l trimită în lume pe Fiul său spre mântuirea tuturor. Al treilea motiv e pentru a specifica relația omului cu Dumnezeu, și anume prin, cu și în Christos. Astfel, comuniunea cu Dumnezeu este specifică pentru creștini, adică se realizează prin Christos, care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6). Al patrulea motiv e avantajul mântuirii umanității prin Nașterea lui Isus Christos din femeie, și anume omenirea devine mai rațională. Aici este vorba despre „raționalitatea” făpturii care e chemată să-l preamărească pe Dumnezeu Creatorul prin propria viață.

Origen explică lucrul acesta afirmând că prin Întruparea Fiului omul a fost eliberat de ceea ce se opune rațiunii sale sau logos-ului său. Mai mult decât atât, omul a devenit mai rațional, mai conform cu adevărul ființei sale, care constă în glorificarea lui Dumnezeu.

În concluzie am arătat că acest adevăr se primește, nu este meritat de niciun un om. Însă primirea, deschiderea inimii este un gest care ne aparține. Să ne pregătim purificând pereții „grajdului” interior în care s-a născut sau se naște Isus.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.