Wilhelm Dancă

Astăzi am meditat epifania Domnului din Evanghelia după Ioan 1, 29-34. Aici Sfântul Ioan Botezătorul îl arată pe Domnul spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”. De fapt, Ioan Botezătorul spune că Mielul lui Dumnezeu, Binele infinit, învinge răul uriaș din lume. Suntem invitați să devenim epifanici și să-l arătăm pe Domnul trecând de partea lui, adică de partea Binelui. Miza este uriașă și, probabil, unii dintre ucenicii lui Isus nu-și dau seama în ce luptă sunt antrenați.

Am atras atenția la două capcane ale iluziei că suntem de partea binelui.

Prima este tehnologia. Să fim mereu conștienți de caracterul ei ambiguu. Mă refer aici la instrumentele de comunicare și de „îmbunătățire” a vieții: telefoane, tablete, computere, mașini electrice etc. Tehnologia este un instrument cu care putem face și bine, și rău. Din păcate, de cele mai multe ori, tehnologia ne transformă în sclavi, nu ne vindecă, ci ne îmbolnăvește. În loc să avem parfumul lui Christos, sentimentele și gândurile lui împotriva răului, suntem pătrunși de parfumul tehnologiei.

A doua este reprezentată de „comoditățile” spirituale, care pot fi de multe feluri. De exemplu, în numele respingerii ritualismului, formalismului, tradiționalismului, fugim de cunoașterea mai profundă a lui Christos. Astfel amânâm să ne lăsăm pătrunși de parfumul lui Christos și trăim „parfumul bolnav” al turmei. Mă refer aici la criticile gratuite împotriva instituției Bisericii, a slujitorilor consacrați, a credinței creștine și așa mai departe. Unele critici sunt întemeiate, dar cele mai multe sunt hrănite de „parfumul” alinierii ideologice sau de „parfumul” opiniei publice manipulatoare. Pentru a fi de partea lui Christos să-l adorăm în genunchi pe Mielul lui Dumnezeu ce învinge răul uriaș al lumii.

Pe scurt, pentru a avea parfumul lui Christos, să ne hrănim cu iubirea sa dezinteresată. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, în „Duminica Bucuriei” (simbolizată de haina roz), am comentat Evangelia după Matei 11, 2-11. Meditația are un ritm ce marchează o anumită creștere de intensitate.

Am început cu nedumerirea lui Ioan Botezătorul, care îi trimite pe ucenicii săi să-l întrebe pe Isus dacă El este Mesia. Înțelegem de la acești mesageri că Ioan avea dubii. De ce? Pentru că el credea că Mesia este altfel. Și anume, Mesia este un restaurator al dreptății lui Dumnezeu pe pământ. Atât și nimic altceva. Cum va restabili dreptatea? Folosindu-se de puterea sa divină, va îndepărta orice fărădelege, păcat, formă de nedreptate. Pe scurt, Ioan avea o concepție oarecum „justițiară” despre Mesia. Am remarcat că dubiile sunt de mai multe feluri. Unele provin din opinia vehiculată de mass media, altele din privirea radicală a lumii în alb și negru, altele dintr-o defecțiune de caracter sau de comportament public. Toate aceste forme de dubii nu permit „înflorirea” speranței sau a bucuriei așteptării Domnului. Doar dubiul lui Ioan este rodnic, pentru că el se întreabă dacă are o imagine adevărată sau proprie despre Fiul lui Dumnezeu. Care e imaginea noastră despre Dumnezeu?

În partea a doua am comentat răspunsul lui Isus la întrebarea ucenicilor lui Ioan. El își dezvăluie identitatea vorbind despre faptele de milostivire pe care le săvârșea. Și anume, „orbii văd, șchiopii umblă, surzii aud, leproșii se curăță, morții învie, iar săracilor li se vestește Evanghelia” (v. 5). Avem aici șase fapte de milostenie. A șaptea va fi victoria Iubirii divine asupra păcatului și morții prin Cruce. Aceasta este schimbarea profundă pe care o aduce Dumnezeul creștin cu privirea la înțelegerea ființei sale. Dumnezeu vestit de Isus se deosebește, dar nu radical, de Dumnezeu mărturisit de Ioan. Dumnezeu este Iubire, în cazul lui Isus, iar în cel al lui Ioan, Dumnezeu este Dreptate. Discipolii lui Isus vor purta mereu în suflet și „sinagoga”, și „biserica”. În lumina iubirii revelate, prima este umbra, iar a doua imaginea realității lui Dumnezeu iubire. Viața ucenicilor este o trecere continuă de la dreptate spre iubire.

În partea finală am meditat a zecea fericire din Evanghelii. Domnul spune: „Fericit acela care nu va găsi în mine un prilej de poticnire” (v.6). Această sentință este de mare actualitate. Din păcate, mulți se poticnesc de Christos și decid să coboare din barca Bisericii. Fie că este vorba de alegeri morale cu valențe publice, fie că intră în joc decizii din interiorul Bisericii, Domnul Christos provoacă și invită la asumarea unui risc de apartenență. Se observă că numeroși „ucenci” intimidați sau manipulați de curentele culturale la modă nu-și mai asumă riscul de a fi cu Christos, prin Christos și în Christos.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Suntem în a doua duminică din Advent, timp de pregătire pentru sărbătoarea „Nașterea Domnului”. Am meditat Evanghelia după Luca 3, 1-6 și am subliniat legătura dintre pregătirea sufletească și întâlnirea reală cu Domnul. Sfântul Ioan Botezătorul este un model de urmat în Advent, și nu numai. El este o punte între venirea din trecut și venirea din viitor a Domnului. Ucenicii sunt chemați să devină pod între venirea Mântuitorului la Betleem și venirea lui continuă în viața noastră.

Am aflat de la sfântul Ioan Botezătorul că întâlnirea cu Domnul este reală și presupune câteva condiții și predispoziții. Printre acestea sunt asumarea condiției de păcătos și dispoziția de a îndrepta ceea ce este strâmb.

Referitor la condiții, am remarcat că trăim într-o societate în care întâlnirea lui Christos întâmpină dificultăți. De exemplu, presiunea tradițiilor și obiceiurilor, dependența de creștinismul idealist sau de creștinismul umanist din care lipsește Christos. Am adăugat și atracția creștinsimului magic, ca și cum Christos ar fi un magician.

Pentru a ne elibera de aceste forme de creștinism ideologizat am recommandat „sita rațiunii”. Mai exact, am spus că fără dialogul dintre rațiune și credință nu putem ajunge la întâlnirea reală cu Christos. Am meditat și la puterea discernământului, ca rezultat al ascultării Cuvântului lui Dumnezeu. Adventul este un timp perfect pentru a învăța discernământul dintre bine și rău, adevăr și minciună. De asemenea, am vorbit despre nevoia de liniște și de pace sufletească pentru a face exerciții de discernământ.

În fine, dacă vrem să vedem lumina naturală avem nevoie de câteva condiții și dispoziții. Oare nu la fel stau lucrurile și în privința luminii spirituale? Mai multe detalii găsiți în articolul postat mai jos.

De ce? Pentru că ucenicii nu mai sunt credibili. Acesta ar fi răspunsul scurt și la obiect. Desigur nu toți discipolii, dar o bună parte dintre ei nu mai atrag pe nimeni. Dimpotrivă. Îi îndepărtează pe ceilalți oameni care-L caută pe Christos. Poate facem parte din această categorie. Cum să (re)devinim credibili? Am comentat Evanghelia după Ioan 1, 35-42, unde găsim o nouă epifanie a Domnului. Aici Ioan Botezătorul spune că Isus este „Mielul lui Dumnezeu”.

Trei elemente par importante pentru a fi un ucenic credibil în zilele noastre. Mai întâi contează „ora patru” după masă când l-am întâlnit pentru prima dată pe Domnul. Poate printr-o rudă, prin părinți, prin preoți, nu știm. Important e că a fost un asemenea moment. Trebuie rememorat din când în când. De aceea, spunem că la baza credinței noastre este o persoană. Nu o idee, o învățătură sau o ideologie.

Apoi privirea trebuie „mereu” îndreptată spre Domnul. Uneori poate fi mai intensă, „după ora patru”, de exemplu. Atunci când am terminat munca, zbuciumul, grijile. Alteori poate fi mai slabă. Fixarea privirii asupra lui Isus este decisivă pentru a fi un creștin de caracter. Sunt două locrui privilegiate unde Domnul se manifestă: în Biserică și pe stradă. În aceste locuri putem descoperi prezența epifanică a Domnului. Dar trebuie să avem ochiul interior format, educat. Din păcate simțim că este destul de greu să privim spre interiorul nostru. Nu avem răbdare, ne comportăm ca niște roboți. Să nu uităm că Domnul locuiește acolo unde este lăsat să intre.

În fine să nu pierdem din vedere pe Christos. Suntem formatori ca Ioan Botezătorul până la un anumit punct. Așa sunt părinții, profesorii, preoții, cateheții etc. Dar să nu fim identiăți „zid”, închise. Să nu ne substituim lui Isus sau lui Dumnezeu. Fundamentalismul religios are la bază tensiunea dintre identități „zid”. Asemenea lui Ioan Botezătorul să fim identități deschise, transparente. Adică să fim fereastră spre Christos. În aceste condiții mărturia noastră despre Domnul Isus va fi ca o pată de ulei. Se va răspândi lent și eficace.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Sfântul Ioan Botezătorul este un model de mărturie publică a credinței în Christos. Tema e bine venită, fiindcă mulți creștini suferă de o anumită schizofrenie în această privință. Pornind de la Marcu 1, 1-8 am identificat trei direcții de recuperare a curajului mărturisirii.

Mai întâi creștinul să fie un vorbitor bun despre Christos. Poate vorbi direct sau indirect. Prin gânduri, cuvinte, fapte și viață. Dacă nu-l cunoaște și nu vorbește despre El, atunci numele de creștin nu i se potrivește.

Apoi creștinul devine victimă a curentelor anti-creștine din viața publică. De aceea observăm că trăiește fragmentat. Nu se potrivesc gândirea și cuvintele, faptele și viața. Una gândește, alta spune. Una spune, alta face. Una face, altfel trăiește. Pentru a recupera unitatea dintre gândire, vorbire, acțiune și viață este nevoie de umilință. Valea păcatului și a mizeriei morale se poate umple cu har, dacă se micșorează munții și dealurile mândriei.

În fine, în Advent, creștinul e chemat să repete experiența pustiului. Așa cum a făcut Sfântul Ioan Botezătorul. Dar, în condițiile specifice ale omului de astăzi. Poate să facă liniște, tăcere în jurul său și în inima sa. Dacă reușește lucrul acesta, atunci aude mai limpede glasul lui Dumnezeu. A fi atenți la esențialul vieții și a micșora grija față de cele marginale! Așa poate să sune un program de reformă spirituală în Advent.

Ajungând aici am vorbit despre Fericitul Anton Durcovici. Am avut în vedere exemplul său de trăire și mărturie a credinței în public. El a făcut deosebire între credința simplă și credința inteligentă.

Oamenii obișnuiți au o credință simplă și, de multe ori, solidă. Dar ei nu știu cum să-și aprofundeze credința. Păstorii sufletești trebuie să-i întărească prin predici, meditații, misiuni, rugăciuni etc. În cazul lor există pericolul de a pierde credința sau de a fi manipulați.

Oamenii cu pregătire intelectuală pot avea o credință inteligentă, adică argumentată. Cum? Prin studiu și rugăciune. De aceea, Fericitul Anton Durcovici a înființat revista „Farul Nou” și a propus „Cursuri de religie pentru intelectuali”. Am editat și publicat aceste cursuri în anul 2008.

Pe scurt, în Advent putem să devenim far de credință trăită în public. Mai întâi să se țină cont de sugestiile Sfântului Ioan Botezătorul. Acestea sunt trei: vorbirea despre Christos, coerența vieții și experiența pustiului. Dar și Fericitul Anton Durcovici este inspirațional. El obișnuia să spună deseori: „Nimic fără Dumnezeu”. „Nihil sine Deo”. Putem spune și noi la fel?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.