Wilhelm Dancă

Nunta din Cana Galileii este a treia Epifanie a Domnului. Primele două au fost steaua de la Betleem și apa Iordanului în care a fost botezat Isus. La nunta din Cana Isus a săvărșit prima minune, a schimbat apa în vin. După ce au văzut primul din cele șapte semne la Ioan, discipolii au crezut în El. Prin aceste minuni Domnul spunea că Împărăția lui Dumnezeu a venit. Nu i-a vindecat pe toți paraliticii, ci pe unul singur. Nu i-a vindecat pe toți orbii, ci pe unul singur. Nu i-a înviat pe toți morții, ci pe unul singur (Lazăr). Nu a înmulțit toate pâinile, ci doar câteva. De ce? Pentru a institui un raport de iubire-încredere cu fiecare om. Această legătură cu Domnul se mai numește credință. În omilia de astăzi m-am oprit la câteva versete din Evanghelia duminicii (Ioan 2, 1-12).

Primul verset a fost acesta: „Nu mai au vin” (Ioan 2,3). Mama lui Isus constată acest lucru. Ea era deja la nuntă. Isus și discipolii au venit ceva mai târziu, a treia zi. În acest context Maria simbolizează Biserica și pe fiecare ucenic al lui Isus. Rolul Mariei și al Bisericii e profetic: văd cine „nu mai are vin”. Vinul simbolizeză bucuria de la nunta lui Dumnezeu cu fiecare om.

Alt verset a fost cel de la sfârșit. „Au coborât la Cafarnaum El, mama lui, frații săi și discipolii” (Ioan 2, 12). La nuntă au venit în altă ordine. Mai întâi, mama, apoi Isus și discipolii. Frații nu apar la început. După săvârșirea minunii apar frații. Astfel, prin mijlocirea Mariei, femeia în care Cuvântul s-a făcut trup, discipolii au devenit frați. Unii dintre participanți au venit la nuntă discipoli și s-au întors frați. Lucrul acesta se așteaptă și de la noi care venim duminica la sfânta liturghie. Chiar dacă venim singuri, discipoli, să ne întoarcem, totuși, discipoli-frați.

În fine, am subliniat rostul îndemnului Mariei: „Faceți tot ceea ce vă va spune” (Ioan 2, 5). Sunt ultimele cuvinte ale Maicii Domnului pe pământ. Ele rezumă credința noastră creștină. În acest context a crede înseamnă a gândi și a acționa în spiritul Cuvântului întrupat. Și nu oricum, ci spontan, viguros și determinat. Cu această credință putem deveni frați unii cu alții trăind bucuria vinului nou din Împărăția lui Isus.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În ziua de Anul Nou 2021 am sărbătorit-o pe Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu. Și totuși, sensibilitatea publică a catolicilor din România nu se oprește la Maica Domnului, ci la Anul Nou. Se fac urări, cum ar fi „să aveți un An mai bun”. M-am oprit chiar la acest aspect. Cum să facem ca Anul care vine să fie mai bun. Am propus două momente de conștientizare. Primul constă în asumarea greșelilor personale din anul care s-a încheiat. Astfel devenim mai înțelepți. Al doilea constă într-un proces continuu de înrădăcinare a vieții noastre creștine în ființa divină a Pruncului Isus. Asemenea Mariei, care a devenit Născătoare de Dumnezeu, Theotokos, Deipara. În final am pledat pentru fidelitate față relația noastră existențială cu Pruncul Isus. Iar fidelitatea se cultivă prin educația de multe feluri, de la cea sanitară până la cea spirituală. Detalii în articolul postat mai jos. La mulți ani!

Pe 13 mai 1917, la Fatima, în Portugalia, trei păstorași – Francisc, Iacinta și Lucia – au „văzut-o” pe Maica Domnului după un moment de rugăciune. Ea le-a cerut, printre altele, să se roage pentru convertirea Rusiei. Pentru mulți credincioși catolici occidentali din vremea aceea, evenimentul aparițiilor particulare în sine nu era ceva complet nou. Cu mai bine de o jumătate de secol în urmă alți doi copii, Melania și Maximin, din La Salette (Franța) au „văzut-o” pe Fecioara Maria pe 19 septembrie 1846, care i-a îndemnat să trăiască valorile creștine, în special respectarea duminicii, într-o lume care se seculariza. Câțiva ani mai târziu, în 1958, Bernadeta, o copilă de 14 ani din Lourdes (Franța), a „văzut-o” de 18 ori pe Maria, Fecioara Neprihănit Zămislită, primind cererea sa de rugăciune și penitență pentru convertirea celor păcătoși.

De data aceasta, la Fatima, îndemnul la rugăciune pentru convertirea Rusiei era ceva nou. Într-adevăr, păstorașii au primit și au transmis avertismentul Doamnei „îmbrăcată în lumină” potrivit căreia, dacă cererile sale vor fi ascultate, „Rusia se va converti și vor avea pace, dacă nu, va răspândi erorile sale în lume, promovând războaie și persecuții împotriva Bisericii”[1]. Mai mult decât atât, se mai spune în mesaj, că „cei buni vor fi martirizați, Sfântul Părinte va avea mult de suferit, multe națiuni vor fi distruse”[2].

În termeni teologici, ceea ce s-a întâmplat la Fatima din 13 mai până în 13 octombrie 1917 a fost un eveniment spiritual deosebit care intră în categoria „revelațiilor particulare”. Spre deosebire de revelația ultimă care a avut loc în Isus Christos, cea particulară are rolul de completa revelația definitivă, revelația Noului Testament, și de a-i ajuta pe oameni „să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei”[3].

Din punct de vedere antropologic, revelațiile particulare sunt viziuni sau vedenii de ordin interior ale unei forțe prezente ce se manifestă dincolo de simțuri și pe care vizionarii o percep în interiorul lor; această forță percepută ca prezență interioară are drept echivalent o manifestare externă sensibilă[4]. Limbajul specific al viziunilor este unul simbolic, de aceea mesajul revelațiilor particulare se desprinde din întreaga structură de ansamblu a unei viziuni, nu doar dintr-o parte specifică a ei. Într-adevăr, pornind de la întregul imaginilor putem ajunge la inima „profeției” din revelația particulară, care este apelul sau orientarea vieții spre împlinirea voinței lui Dumnezeu[5]. Dacă ar fi să rezumăm, mesajul de la Fatima invită la meditarea cuvintelor lui Isus din Evanghelie și bazarea încrederii pe promisiunea lui: „În lume veți avea necazuri, dar aveți încredere; eu am biruit lumea” (In 16, 33)[6].

Întrebarea care apare aici în mod presant este următoarea: „Fatima” mai are astăzi ceva de spus? Neîndoielnic, pentru creștinii catolici educați în spiritul devoțiunii mariane, Fatima este un eveniment spiritual important al secolului XX. Este ceva credibil, mesajul educă în continuare la maturizarea raportului cu Maria, Mama lui Isus, cu Biserica. Dar pentru cei mai sceptici, fie catolici, fie credincioși, fie necredincioși, vreau să aduc câteva argumente prin care să dovedesc că Fatima dă de gândit, vorbește și astăzi, și că Fatima este o dovadă a supremației spiritului asupra păcatului ca forță corupătoare a istoriei. Pe scurt, dacă mesajul de la Fatima este asumat, atunci rugăciunea poate redresa mersul istoriei spre împlinirea ei în Christos.

Fatima – eveniment de rugăciune

„Povestea” de la Fatima a început în urmă cu o sută de ani, la Cova da Iria, (Fatima, Portugalia), în ziua de 13 mai 1917, când trei copilași au fost martori ai unor fenomene supranaturale cu caracter mistic. După cum se știe, fenomenele religioase pot fi înțelese doar dacă analistul lor se situează la nivelul specific de referință, adică cel religios. Tentativele de explicare rațională, științifică au eșuat. Porneau de la puncte eronate din punct de vedere metodologic. Cei trei copilași erau Lucia (10 ani), Iacinta (7 ani) și Francisc (9 ani). Ei au văzut-o cu „simțurile lor interioare” pe Maica Domnului și au vorbit cu ea. Fecioara de la Fatima le-a încredințat un mesaj conținând îndemnul la convertire spirituală; îndemnul era adresat lumii întregi, dar viza în mod special Rusia. Deoarece contextul uman și natural al acestor întâmplări era foarte simplu, contrastând puternic importanța mesajului, mulți nu au crezut în relatările păstorașilor.

Mai exact, pe 13 mai 1917, Lucia, Iacinta și Francisc au ieșit să pască turmele de oi ale familiilor lor pe coastele muntoase din jurul satului natal. După masă s-au rugat Rozariul[7], ca de obicei, apoi au început să se joace. Dintr-odată joaca le-a fost întreruptă de un fulger, care a apărut din senin. Nu se vedea nici un nor. Copiii au crezut că se anunță ploaia și au început să-și adune oițele. Voiau să fugă spre casă. Dar până să ajungă la jumătatea povârnișului, un alt fulger a brăzdat cerul. Grăbind pasul, alergând, au ajuns în cele din urmă jos în vale. Acolo, însă, ca și cum cineva le-ar fi blocat trecerea, s-au oprit dintr-odată toți trei; privirile lor au fost atrase de manifestarea unei lumini extraordinare; deasupra unui tufiș, în fața lor, au văzut o Doamnă foarte frumoasă, în totalitate numai lumină[8]. Așa au început aparițiile Maicii Domnului la Fatima, care vor continua în zilele de 13, începând cu luna mai, excepție făcând august[9], până pe 13 octombrie 1917. În această zi a avut loc miracolul soarelui dansând pe cer, un fenomen cosmic rar la care au fost martori peste 70.000 de oameni credincioși și curioși. Unii dintre aceștia au crezut ceea ce au văzut și au considerat ca adevărate relatările copiilor despre Doamna „făcută din lumină”, alții nu, au rămas sceptici sau indiferenți.

Deși a autorizat aceste apariții, Biserica nu obligă pe nimeni să accepte mesajul lor. Totuși, fiind semne supranaturale, viziuni sau revelații private, ele lasă urme în istorie. Pentru că pot schimba viețile oamenilor, ele influențează și direcția drumului omenirii în istorie[10]. De aceea, existența lor nu poate fi contestată în mod obiectiv, pe de o parte, iar pe de alta, continuă să ne interpeleze și pe noi, astăzi. De asemenea, fiind evenimente de viață spirituală sub formă de rugăciune, aparițiile de la Fatima au modificat destinele a mii și zeci de mii de oameni. Și din acest punct de vedere, aparițiile se apără singure în fața celor care le contestă prin efectele pe care le-au produs în viața spirituală a credincioșilor.

Elementul spiritual stă în centrul mesajului de la Fatima. Asemenea celorlalte revelații din istoria modernă și contemporană a Bisericii, și acestea au avut loc într-un cadru îmbibat de rugăciune. Dar, dacă prin rugăciune înțelegem „înălțarea sufletului către Dumnezeu”[11], atunci cei trei păstorași de la Fatima nu doar că au contribuit la mai multă conștientizare a relației omului cu Dumnezeu[12], ci, într-un anumit fel, i-au pregătit omului terenul pentru a se raporta cu mai multă încredere la Dumnezeu ca Domn al istoriei.

Convertirea Rusiei

În apariția din 13 iulie 1917, Doamna „făcută din lumină” le-a încredințat păstorașilor un mesaj structurat în trei părți. În partea a doua[13] se vorbește despre Primul Război Mondial, care era pe punctul de a se sfârși, și despre posibilitatea izbucnirii unui alt Război Mondial, mai devastator, în timpul pontificatului papei Pius al XI-lea. Pentru a împiedica declanșarea acestui nou conflict mondial, Doamna din cer a spus că „voi veni să cer consfințirea Rusiei la inima mea neprihănită (…). Dacă vor accepta cererile mele, Rusia se va converti și vor avea pace; dacă nu, va răspândi erorile sale în lume, promovând războaie și persecuții împotriva Bisericii. (…) Sfântul Părinte va avea mult de suferit, multe națiuni vor fi distruse. În cele din urmă, inima mea neprihănită va triumfa, Sfântul Părinte îmi va consfinți Rusia, care se va converti, și va fi acordată lumii o perioadă de pace”.[14]

Cererea de a consacra Rusia la Inima Neprihănită a ajuns la sfântul Părinte Pius al XI-lea, prin intermediul episcopului de Leiria, în 1929. Din motive diplomatice, cererea nu a fost ascultată. Lucia, care trăia într-o mănăstire la Tuy, în Spania, a insistat în scrisorile sale către părintele J. B. Gonçalves ca Papa și toți episcopii din lume să consacre în mod public Rusia la Inima Prea Sfântă a lui Isus și la Inima Neprihănită a Mariei și să facă rugăciuni de ispășire pentru a se pune capăt persecuțiilor la adresa creștinilor din Rusia și din lume. Episcopii din Portugalia au răspuns la această cerere, iar pe 13 mai 1931, au consacrat public națiunea portugheză Inimii Neprihănite. În alte scrisori din 1935 și 1936, sora Lucia a insistat și a cerut din nou consacrarea Rusiei. În 1937, episcopul de Leiria îi scrie Papei Pius al XI-lea: „Sora Lucia îmi cere să comunic Sanctității Voastre că, pe baza unei revelații cerești, bunul Dumnezeu promite să pună capăt persecuțiilor din Rusia, dacă Sanctitatea Voastră va binevoi să facă și să poruncească tuturor Episcopilor din lume să repete la rândul lor un act public și solemn de reparare și de consacrare a Rusiei către Inimile Prea Sfinte a lui Isus și a Mariei”[15]. După cum se știe Papa Pius al XI-lea nu a consacrat Rusia, chiar dacă a avut gesturi de bunăvoință față Fatima[16].

Între timp Rusia sovietică răspândea erorile sale în lume, erori cu privire la credința în Dumnezeu, la demnitatea transcendentă a persoanei umane, la viața politică în societate. După cum se știe, printre țările care au căzut sub influența Rusiei bolșevice a fost și țara noastră. Mulți oameni nevinovați din România au suferit din cauza regimului totalitar comunist pentru simplul motiv că nu au renunțat la credința creștină, la legătura cu Biserica Romei sau că susțineau democrația bazată pe valori și principii creștine.

Începutul istoric al erorilor îl reprezintă lovitura de stat, condusă de Vladimir Ilici Lenin, în noaptea dintre 24 și 25 octombrie (6-7 noiembrie) 1917, două săptămâni după ultima apariție a Maicii Domnului la Fatima, când bolșevicii au preluat puterea politică în Rusia. A urmat un lung război civil până în 1920, când forțele anti-bolșevice au fost anihilate, iar speranța Revoluției din Februarie 1917 într-o republică democrată s-a transformat într-o dictatură a unui partid unic. În acești ani s-au pus bazele Uniunii Sovietice, care a fost proclamată ca stat în 1922 și va dura până la dizolvare în 1991. Valorile socialiste și liberale ale Revoluției Ruse din Februarie 1917 au fost înlocuite cu valorile comuniste și impuse prin violență timp de aproape 75 de ani.

Într-un raport cu ocazia sărbătoririi a șaptezeci de ani de la Revoluția din Octombrie, Mihail Gorbaciov spunea că în primii ani ai Revoluției „metodele folosite în lupta dură împotriva contrarevoluției se înrădăcinaseră în viața de zi cu zi. Prioritatea violenței, a situațiilor excepționale, asimilate de birocrația proletară, devenise un fapt obișnuit”[17]. După perioada Lenin, Stalin a impus o concepție economică ce a dus la eradicarea pieței libere, a spiritului întreprinzător privat, a pluralismului politic și de idei. Gorbaciov constata cu tristețe că în Rusia sovietică s-a impus „un socialism de stat esențialmente de cazarmă”[18]. Toate măsurile economice luate de conducerea stalinistă au fost foarte dure în privința țărănimii: „rechiziționarea cu de-a sila a producției agricole și colectivizarea forțată. A fost creat un mecanism iobagial, care a dăinuit apoi zeci de ani. Economia de comandă, strivirea oricărei gândiri eterodoxe, represiunile, justificate la început de mediul capitalist, au devenit parte componentă a sistemului. În țară s-a instaurat un regim totalitar, bazat pe proprietatea de stat, pe monopolul unei singure ideologii, pe puterea unui singur partid”.[19]

Din punct de vedere religios, poporul rus a fost supus unui experiment dureros și rușinos. Bolșevicii au încercat să construiască o societate fără Dumnezeu. Comentând schimbările care au avut loc în Rusia începând cu Octombrie 1917, patriarhul Chiril a spus recent într-un interviu: „Revoluția a fost o mare crimă, iar cei care au înșelat poporul, l-au manipulat, au provocat conflicte, au urmărit cu totul alte scopuri decât cele declarate. A existat o agendă pe care oamenii nici nu și-au imaginat-o”[20]. Printre alte lucruri, agenda secretă a puterii bolșevice prevedea eliminarea credinței în Dumnezeu din sufletele oamenilor și distrugerea Bisericii.

Erorile Rusiei bolșevice

Pentru a atinge obiectivele revoluției, bolșevicii s-au concentrat mai întâi pe slăbirea celulei de bază a societății și a Bisericii, și anume familia. Această lucrare diabolică a început în prima fază a Revoluției bolșevice, în 1918, și a continuat în mod oficial, trecându-se dintr-o extremă în alta, până la căderea URSS în 1991. Este vorba despre așa numită revoluție sexuală inițiată de comisarul sovietic responsabil cu sănătatea publică a sovietelor, Alexandra Mihailovna Kollontai, cunoscută drept avocata amorului liber. În lucrările dedicate emancipării femeii de sub opresiunea bărbatului[21], Kollontai susținea că familia este o rămășiță a obiceiurilor sociale tradiționale și burgheze, prin urmare, femeia trebuia eliberată de orice legătură cu familia (de soț, de copii), trebuiau liberalizate relațiile dintre sexe și eliminată ideea de familie, întrucât nu mai era conformă cu stadiul de evoluție al societății comuniste. Totuși, relațiile sexuale între bărbați și femei nu erau complet libere; câteva reguli erau necesare[22]. Spirala răului deschisă atunci a provocat până astăzi zeci de milioane de victime fizice și o imensă suferință morală, dacă ne gândim la avorturile, copiii orfani, divorțurile și familiile distruse.

Văzând toate acestea, la Fatima, Doamna „îmbrăcată în lumină” trimitea un mesaj printr-o fetiță, Lucia, și îndemna lumea să oprească răspândirea răului distrugerii vieții ca atare, un rău care a fost planificat tot de o femeie – A. M. Kollontai – dar în numele libertății fără Dumnezeu, fără responsabilitate.

În același timp, îndată după lovitura de stat din Octombrie 1917, puterea bolșevică a început prigoana sistematică și de masă împotriva credincioșilor. Într-o scrisoare din 19 martie 1922, adresată membrilor Biroului politic, Lenin scria: „Confiscarea valorilor, îndeosebi de la lavrele cele mai bogate, de la mănăstiri și biserici, trebuie făcută cu determinare nemiloasă, fără a ne opri de la ceva și în cel mai scurt timp. Dacă vom reuși să împușcăm cât mai mulți reprezentanți ai burgheziei reacționare și ai clerului reacționar va fi cu atât mai bine. Chiar acum trebuie pus la punct acest public pentru ca în următoarele decenii nici măcar să nu îndrăznească a se gândi să opună în vreun fel rezistență”[23].

Cifrele care descriu prăpădul uciderii clericilor, credincioșilor laici și distrugerilor de biserici, de clopote, de icoane, de podoabe și veșminte sacre sunt cutremurătoare. Între 1918 și 1939 au fost închise, transformate în magazine, săli de cinema, depozite zeci de mii de biserici și de mănăstiri. Astfel, din cele 60 000 de biserici câte erau în 1917, în 1939 mai erau deschise doar 100. În interior au fost infiltrate mai multe schisme, dintre care cea mai celebră era Biserica vie a inovatorilor, care a funcționat până în 1943. În școli, în locul religiei a fost introdus cursul de ateism. În 1929 a fost înființat ziarul Ateul, organ oficial de presă al Uniunii centrale a ateilor din URSS. Persecuțiile în rândul clericilor ajungeau la zeci de mii, iar victimele printre credincioșii laici ajungeau la sute de mii. În 1937 au fost arestați 33.382 de slujitori ai cultului, iar în 1938 au fost închiși 13.438. Din numărul total de condamnări, în 1937 au fost 44% condamnări la moarte, iar în 1938 cifra condamnărilor la moarte a ajuns la 59%. În 1939, în toată Rusia mai erau doar patru episcopi care conduceau eparhii, dar și aceștia erau urmăriți și hărțuiți. Cu o mică întrerupere de circa 7 ani, între 1943 și 1950, această atmosferă de persecuție la adresa Bisericii și a credincioșilor din Rusia a continuat, având accente uneori mult mai dure decât în trecut[24]. Dezghețul a început pe la sfârșitul anilor 1980, mai exact odată cu venirea lui Mihail Gorbaciov în fruntea URSS.

Reprimarea rezistenței slujitorilor sacri și a credincioșilor laici s-a făcut cu multă violență dezvoltând spiritul terorii, care a stat la baza loviturii de stat din Octombrie 1917. Chiar dacă operațiunile teroriste au rădăcini adânci în istorie, iar cuvintele „terorist” și „terorism” au fost folosite pentru prima dată în timpul Revoluției Franceze (1789-1799), cu referire la regimul de teroare inițiat de guvernul revoluționar bolșevic, gruparea teroristă Narodnaya Volya din Rusia a fost precursorul organizațiilor revoluționare socialiste și anarhiste, incluzând Partidul Socialist Revoluționar Rus. Printre altele, Narodnaya Volya a organizat clandestin asasinarea țarului Alexandru al II-lea (martie 1881)[25]. În numele idealului nobil de a se întoarce spre popor, de a sluji poporul, în special pe cei mai dezavantajați de soartă, Partidul socialist revoluționar din Rusia a adoptat tehnici și metode teroriste pentru a-și impune programul politic și economic. În timpul lui Lenin, al cărui frate mai mare – Alexander Ulyanov – făcuse parte din gruparea teroristă Narodnaya Volya, și mai ales după preluarea puterii de către Stalin, tacticile teroriste au evoluat cuprinzând o paletă foarte largă de activități criminale, de la asasinarea și intimidarea agenților contra-revoluționari până la uciderea unor lideri politici importanți din Rusia sau din Occident.

În orizontul soluțiilor teroriste prin care se dorea eliminarea reacționarilor în Rusia se înscrie și atentatul la adresa sf. Ioan Paul al II-lea din 13 mai 1981 și la care face referire și mesajul de la Fatima. Într-adevăr, în partea a II-a se spune: dacă Rusia nu se va converti, „Sfântul Părinte va avea mult de suferit”[26], iar în partea a III-a se precizează: „Și am văzut într-o lumină imensă (…) un episcop îmbrăcat în alb. (…) el a fost ucis de un grup de soldați care au tras asupra lui cu focuri de armă și cu săgeți”[27]. Suferința provocată lui Ioan Paul II de glonțul care l-a străpuns și de cel care i-a lovit degetul, precum și încercarea ca atare de a-l ucide apropie foarte mult persoana sa de „Sfântul Părinte” și de „episcopul în alb” despre care se vorbește în mesaj. Papa însuși și-a asumat această identitate profetică, declarând după atentat că a fost „o mână maternă cea care a dirijat traiectoria glonțului”, îngăduind „papei aflat în agonie” să se oprească „la un pas de moarte”[28].

Studii recente în arhivele Stasi au scos la iveală faptul că Mehmet Ali Agça, care făcea partea din gruparea teroristă turcă „Lupii gri”, fusese angajat pentru această operațiune criminală de serviciile secrete bulgare, servicii afiliate la Biroul Stasi din Germania Democrată, și care aveau legături strânse cu KGB din Uniunea Sovietică. „Acțiunea Papst” inițiată de Stasi Büro în 1982 pentru a elimina orice dovadă care să ateste legătura dintre Mehmet Ali Agça și Bulgaria confirmă prin ridicolul unor acțiuni de dezinformare tocmai ceea ce voiau să nege[29].

Erorile politicilor bolșevice se pot rezuma într-un singură: construirea unei societăți fără Dumnezeu[30]. Există riscul real de a le repeta, dacă nu se ia în serios substanța mesajului de la Fatima: convertirea inimilor la valorile umanismului creștin.

Cuvântul „inimă” apare de trei ori în mesaj. Acest cuvânt desemnează omul întreg, omul trăind nu doar concentrat pe viața imanentă, ci deschis spre transcendență, etsi Deus daretur (ca și cum Dumnezeu ar exista). Astfel înțelegem că puterea prin care omul poate să pună capăt spiralei răului nu vine de jos, ci de sus; nu vine de la el, ci de la Altcineva. Omul în relație cu Dumnezeu poate să răspundă răului cu bine.

Din păcate omul contemporan este îngenuncheat de povara propriilor descoperiri făcute cu ajutorul intelectului, pentru că s-a luat pe sine drept normă de gândire și de comportament. Rămas singur în fața binelui și răului, omul contemporan trăiește într-o singură dimensiune, fără relații deschise cu alții, fără transcendență, etsi Deus non daretur (ca și cum Dumnezeu nu ar exista). Acum omul hotărăște singur ceea ce este bine și ceea ce este rău. Acest model antropologic – omul fără transcendență – a culminat în comunism și nazism, când unii oameni au hotărât în numele „binelui” întrevăzut doar de dorința lor de putere că alți oameni ar trebui să moară sau să dispară. Societățile care se inspiră din aceste ideologii, credeam că sunt apuse, dar nu sunt, fac la fel și în zilele noastre. Subiectivismul exacerbat din comunism și nazism are rădăcini adânci în mentalitatea iluministă;[31] supraviețuiește în formele hibride ale corectitudinii politice sau ale umanismului ateu secularizat.

Privind retrospectiv nenorocirile provocate de ideologiile totalitare din secolul XX, cred că, pentru a nu le repeta în numele altor ideologii, avem nevoie de convertirea inimii, de înnoirea spirituală a mentalității, înnoire care să pornească din inimă și să atingă inima celorlalți.

Rozariul instrument de rezistență spirituală

Mesajul de la Fatima a fost transmis Bisericii și lumii întregi când primul război mondial era pe sfârșite. Neîndoielnic, pentru participanții care suferiseră în acest conflict, pacea devenise o valoare pe care și-o doreau cu multă ardoare. Credința că Rozariul este instrumentul spiritual prin care se poate învinge răul (fizic, moral, social, spiritual etc.) și trăi în pace era adânc înrădăcinată în mentalitatea Bisericii catolice[32]. De aceea, nu trebuie să ne surprindă că, în vremuri tulburi din punct de vedere social și politic, la Lourdes[33] și la Fatima, Fecioara Maria a apărut cu Rozariul în mâini și le-a cerut credincioșilor să recurgă la această rugăciune ca mijloc de rezistență în fața relelor. Pe urmele Papei Leon al XIII-lea[34], toți papii din istoria modernă și contemporană a Bisericii au recomandat rugăciunea Rozariului[35]. Dar cel mai fidel acestei rugăciuni a fost sf. Ioan Paul al II-lea care, după două săptămâni de la alegerea lui ca succesor al Sfântului Petru, a spus: „Rozariul este rugăciunea mea preferată. O rugăciune minunată! Minunată în simplitatea și în profunzimea ei. (…) De fapt, pe fundalul cuvintelor Bucură-te, Marie, prin fața ochilor sufletului trec principalele episoade ale vieții lui Isus Christos. Ele sunt alcătuite în ansamblu din misterele de bucurie, de durere și de slavă[36], și ne pun în comuniune vie cu Isus prin – am putea spune – inima Maicii sale. În același timp inima noastră poate să cuprindă în aceste decade de Rozariu toate faptele care alcătuiesc viața individului, a familiei, a națiunii, a Bisericii și a omenirii; întâmplări personale și întâmplări ale aproapelui și, în mod deosebit, ale acelora care ne sunt mai apropiați, la care ținem mai mult. Astfel, simpla rugăciune a Rozariului bate ritmul vieții umane”[37].

Fiind o rugăciune tipic meditativă ce corespunde într-un anumit fel „rugăciunii inimii” sau „rugăciunii lui Isus” din Orientul creștin, Papa Ioan Paul al II-lea a recomandat Rozariul, asemenea predecesorilor săi, ca rugăciune pentru pace. Prin natura sa Rozariul este o rugăciune orientată spre pace pentru că îl ajută pe cel ce se roagă să asimileze misterul lui Cristos, principele păcii și „pacea noastră” (Ef 2, 14), să descopere secretul păcii și să facă din el un proiect de viață. Apoi Rozariul este rugăciune pentru pace datorită roadelor de iubire pe care le produce. Dacă se recită bine, meditativ, Rozariul favorizează întâlnirea cu Christos prezent în misterele sale și în frații săi, mai ales în cei care suferă. Rozariul nu înseamnă fugă de problemele lumii, dimpotrivă, ne învață să le privim cu mai multă responsabilitate și generozitate[38]. Așadar, această rugăciune are o puternică influență asupra vieții oamenilor, asupra inimilor lor, pe care le armonizează, potrivit conținutului rugăciunii Bucură-te, Marie, cu Inima lui Isus și cu Inima Mariei. Într-o mărturie personală despre roadele acestei rugăciuni în viața sa, Ioan Paul al II-lea spunea: „După douăzeci și cinci de ani, reflectând asupra încercărilor care nu au lipsit nici din exercitarea ministerului meu petrin, doresc să subliniez din nou, ca o invitație caldă adresată tuturor de a experimenta personal acest lucru: da, într-adevăr, Rozariul bate ritmul vieții omenești, pentru a o armoniza cu ritmul vieții dumnezeiești”[39].

Ținând cont de legătura pe care Ioan Paul al II-lea a avut-o cu Maica Domnului prin rugăciunea lui preferată, Rozariul, să încercăm să vedem acum sensul ascuns al unor coincidențe de evenimente publice care au avut loc în viața lui și în istoria noastră recentă. Aceste coincidențe semnificative dau de gândit.

Astfel, în 2 mai 1981, Lawrence James Downey, fost călugăr cistercian la mănăstirea „Tre Fontane” din Roma, suferind de o boală psihică, a reușit să deturneze un avion de pe ruta Dublin – Londra, forțându-i pe piloți să se îndrepte spre Teheran. După ce avionul a aterizat în Franța, sub pretextul alimentării cu carburant, Downey a aruncat printr-un hublou foi dactilografiate prin care cerea ca Papa să publice într-un anumit ziar al treilea secret de la Fatima. Începând cu directorul aeroportului, nimeni nu a înțeles atunci ce anume dorea, pentru că lumea nu înțelegea ce este al treilea secret de la Fatima[40].

Un alt eveniment care a trezit semne de întrebare și multe discuții a avut loc pe 13 mai 1981, ziua primei apariții la Fatima, când în Piața San Pietro, la Roma, Papa Ioan Paul al II-lea a fost victima unui atentat. Mâna ucigașă a lui Mehmet Ali Agça a fost împiedicată să-l ucidă pe Ioan Paul al II-lea de o călugăriță sosită în Piața San Pietro pentru audiența generală de miercuri; călugărița se numea „Sora Lucia”, la fel ca vizionara Lucia de la Fatima. Când Papa Ioan Paul al II-lea l-a întâlnit pe Ali Agça în închisoare, acesta l-a întrebat: De ce nu ați murit? Papa nu se aștepta la o asemenea întrebare. A purtat-o în el mulți ani, dar atunci și-a dat un prim răspuns, cel decisiv: „știa cu siguranță că fusese salvat de Sfânta Fecioară”[41]. Dar lucrul ieșit din comun este traiectoria sinuoasă a glonțului prin corpul Papei, care a ocolit organele sale vitale.

Când Papa era în convalescență în spital, a cerut plicul cu cel de-al treilea secret de la Fatima. L-a citit, dar a decis revelarea lui după 19 ani, adică pe 13 mai 2000, când i-a beatificat pe Iacinta și Francisc la Fatima.

După ce și-a revenit fizic, ziua de 13 mai 1982, Ioan Paul al II-lea a mers la Fatima pentru a-i mulțumi Fecioarei Maria că l-a scăpat din mâinile ucigașe ale lui Ali Agca și, în fața statuii Maicii Domnului a consacrat lumea întreagă Inimii ei Neprihănite. Sora Lucia nu a fost mulțumită de acest act de consacrare, pentru că Doamna „îmbrăcată în lumină” i-a cerut ca Papa să consacre Rusia la Inima Mariei în unire cu toți episcopii din lume.

Pe 25 martie 1984, Papa a consacrat din nou lumea întreagă la Inima Neprihănită a Mariei în fața statuii Maicii Domnului de la Fatima adusă special în Piața Sfântul Petru. Cu această ocazie Papa a oferit glonțul ce i-a trecut prin corp și nu l-a ucis pentru a fi pus în coroana Maicii Domnului de la Fatima care avea „întâmplător” un loc gol în interior exact cât dimensiunea acelui glonț[42]. Se unesc cu Papa în actul de consacrare a lumii toți episcopii catolici. În acest act de consacrare Papa nu a făcut o referință directă la Rusia, ci una indirectă, incluzând-o printre națiunile „care au mai mare nevoie” de grija Fecioarei Maria. Sora Lucia a confirmat consacrarea spunând că s-a respectat voința Maicii Domnului. După ce s-a împlinit dorința Fecioarei de la Fatima au început să apară primele semne ale dezagregării lumii comuniste. Semne care, din nou, dau de gândit!

Astfel la sfârșitul anului 1985, în Geneva, președintele american Ronald Reagan s-a întâlnit cu președintele rus Mihail Gorbaciov, pentru a găsi împreună o cale de stopare a cursei înarmărilor. Erau prezenți 3500 de jurnaliști. Negocierile au durat 15 ore. Cei doi lideri au avut întâlniri între patru ochi de cinci sau șase ori. S-a semnat o declarație istorică în care se stipula că „războiul nuclear nu trebuie să fie niciodată declanșat, pentru că în el nu există învingători”[43]. Acum s-a născut „spiritul Genevei”, spiritul ce a consfințit dezarmarea nucleară. În paralel, în Rusia sovietică, M. Gorbaciov a început politica de glasnost (deschidere, transparență) și perestroika (restructurare). În vara lui 1986, R. Reagan și M. Gorbaciov s-au întâlnit din nou, dar la Reykjavik, unde s-a ajuns la înțelegerea ca să fie lichidată o întreagă categorie de rachete nucleare. Potrivit lui Gorbaciov, acesta a fost „un eveniment de cea mai mare importanță în istoria recentă a lumii”[44].

Un alt eveniment important. În 1988, guvernul sovietic a permis organizarea la nivel local a sărbătoririi unui mileniu de la botezul creștin al poporului rus. Dar, contrar așteptărilor și pregătirilor, sărbătoarea a devenit națională. În anul respectiv, în toată Rusia erau deschise doar șase mii de locuri de cult, trei Seminarii teologice și două academii[45], însă participarea poporului rus la aceste ceremonii a fost impresionantă ca număr și calitate.

Apoi, pe 9 noiembrie 1989 cade zidul Berlinului, iar circa o lună mai târziu, pe 1 decembrie 1989, primul președinte sovietic după 70 de ani de comunism a vizitat Vaticanul și s-a întâlnit cu Ioan Paul al II-lea. Astfel a început căderea vizibilă a comunismului, ca un joc de domino. Papa nu se aștepta la așa ceva, deși știa foarte bine că acel sistem era social incorect și economic ineficient[46].

În sfârșit, pe 8 decembrie 1991, sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri în calendarul catolic, Uniunea Sovietică s-a dizolvat ca stat, prin retragerea din Uniune a Ucrainei și Bielorusiei. Gorbaciov a devenit președinte fără țară. Pe 25 decembrie 1991, M. Gorbaciov a demisionat din funcția de președinte al URSS-ului și a predat puterea lui Boris Elțîn. Steagul roșu cu seceră și ciocan a fost coborât de pe Kremlin. Oamenii credincioși și devoți ai Fatimei au putut spune: Inima Neprihănită a Mariei a triumfat pe zidurile Kremlinului! Rusia începea un drum nou în istorie.

Fecioara de la Fatima a dărâmat comunismul?

Pe 13 august 1994 a fost adus la Fatima un fragment din zidul Berlinului ca mărturie că Maica Domnului a contribuit la căderea ideologiei comuniste. Desigur, această contribuție nu a fost directă, ci prin oamenii Bisericii, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți. Într-un anumit fel creștinii din secolul XX care s-au rugat Rozariul și au făcut ispășire pentru propriile păcate prin spovadă și împărtășanie au participat indirect la căderea comunismului. Dar mai ales Papa Ioan Paul al II-lea, care a fost un Papă cu o iubire specială față de Maica Domnului, potrivit moto-ului său pontifical: Totus tuus! – Cu totul al tău, Marie! La o întrebare pusă de Gian Franco Svidercovski – „Dar ce s-ar fi întâmplat dacă în acel 13 mai cele două gloanțe trase cu Browning-ul de calibru 9 ar fi nimerit ținta?” – cardinalul S. Dziwisz a răspuns: „M-am întrebat și eu. Dacă mâna Maicii Domnului nu ar fi deviat glonțul, ce s-ar fi întâmplat? Care ar fi fost viitorul lumii? Între timp, fără ajutorul papei polonez, foarte greu ar fi supraviețuit revoluția Solidarnosc. Și ar fi fost probabil diferită și istoria Europei Centrale și de Est”[47].

Căderea comunismului a fost considerată de sf. Ioan Paul al II-lea drept una dintre cele mai mari revoluții din istorie. A citit-o mereu în dimensiunea credinței și a văzut în ea semnul unei intervenții divine. A considerat că eliberarea națiunilor din blocul comunist de sub jugul totalitarismului marxist a fost legată de revelațiile particulare de la Fatima, de consfințirea lumii și, în special a Rusiei, la Inima Neprihănită a Mariei.

Totuși, prăbușirea comunismului a avut și cauze interne. Iată ce spunea Ioan Paul al II-lea în scrisoarea enciclică Centesimus annus din 1991: „Factorul decisiv care a declanșat schimbările este desigur violarea drepturilor muncii”. Apoi, „ineficiența sistemului economic, care nu trebuie considerată ca o problemă numai tehnică, ci mai degrabă ca o consecință a violării drepturilor umane la inițiativă, la proprietate și la libertate în sectorul economiei”. În fine, „dimensiunea culturală și națională: omul nu poate fi înțeles pornind în mod unilateral de la sectorul economiei, nici nu poate fi definit numai în baza apartenenței de clasă. Omul e înțeles în mod mai complet dacă e încadrat în sfera culturii prin limbă, prin istoria sa, prin atitudinile pe care le ia în fața evenimentelor fundamentale ale existenței, cum ar fi nașterea, iubirea, munca, moartea. În centrul oricărei culturi stă atitudinea pe care omul o ia în fața celui mai mare mister: misterul lui Dumnezeu”. Pe scurt, regimul marxist „făgăduise să dezrădăcineze din inima omului nevoia de Dumnezeu, dar rezultatele au arătat că nu se poate reuși acest lucru fără a zdruncina inima omului”[48].

După vizita în Vatican din 1989, M. Gorbaciov a declarat: „Tot ceea ce s-a întâmplat în Europa orientală în ultimii ani nu ar fi fost posibil fără prezența acestui papă, fără marele rol politic pe care el a știut să-l joace pe scena mondială”[49]. Într-o manieră indirectă, președintele URSS a recunoscut că falimentul comunismului a fost provocat de golul spiritual pe care l-a lăsat ateismul în inimile oamenilor. Acest gol i-a făcut pe oameni să caute sensul vieții în propriile identități culturale și religioase. Din acest punct de vedere, Ioan Paul al II-lea a fost omul potrivit la timpul potrivit. Învățătura și exemplul său de viață, dar și al acelora care au suferit persecuțiile regimurilor totalitare ateiste, ne-au arătat că dorința de libertate nu poate fi eliminată din inima omului, că rugăciunea este mai tare decât puștile, iar cultura mai puternică decât tancurile sau decât cortina de fier. Într-adevăr nimic nu poate stinge flacăra care arde în inima fiecărei om, și anume dorința de a fi liber și de a trăi o viață demnă, decentă. Mărita Noastră Doamnă de la Fatima i-a ajutat pe bărbații și pe femeile din secolul trecut din Europa, în special din Europa Centrală și de Est, să creadă în această dorință invitându-i pe toți să adopte și să practice valorile creștine cu privire la viața lor individuală și comunitară. Ceea ce s-a întâmplat atunci la Fatima și ceea ce a urmat arată că inima omului este o cetate de neînvins, dacă Dumnezeu o luminează cu iubirea sa.

---

[1] Congregația pentru Doctrina Credinței, Mesajul de la Fatima, trad. Ovidiu Bișog, Editura Presa Bună, Iași 2000, 21. De aici înainte în formă prescurtată: MF.

[2] Ibidem.

[3] Cfr. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 66-67, Editura ARCB, București 1993, 29-30. Revelația privată se deosebește de revelația publică. În teologia catolică termenul „revelație” se folosește pentru a desemna procesul vital, nu doar conținutul (comunicarea unor mistere sau taine) intelectual, prin care Dumnezeu se lasă cunoscut progresiv de oameni. Revelația publică este acțiunea revelatoare a lui Dumnezeu prin care se deschide cunoașterii de întreaga lume. Revelația lui Dumnezeu adresată tuturor oamenilor s-a încheiat o dată cu Isus Christos. Dar revelația definitivă în Christos nu exclude progresia în înțelegerea ei. Dimpotrivă. În acest context se înscrie „revelațiile private”, cum sunt cele de la Fatima, de la Lourdes, dar și din alte locuri; ele nu completează revelația definitivă, ci îi ajută pe oameni într-o anumită perioadă a istoriei la o mai bună înțelegere și trăire a revelației publice.

[4] Cfr. MF, 52.

[5] Cfr. MF, 55.

[6] Cfr. MF, 64.

[7] Această rugăciune a fost compusă de sf. Dominic în secolul al XIII-lea cu scopul de a-i ajuta pe cei simpli, neștiutori de carte, să cunoască și să mediteze principalele mistere ale mântuirii despre care se vorbește în Noul Testament. Rozariul este o rugăciune care invită la contemplarea chipului lui Isus Christos, împreună cu Maria, Mama sa.

[8] Cfr. I. SUCIU / C.-F. SABĂU, Fecioara din Fatima, Baia Mare 2017, 63-64.

[9] Copiii nu au ajuns în ziua de 13 august 1917 la întâlnirea cu Doamna din cer pentru că au fost sechestrați și împiedicați de autoritățile civile locale, care reprezentau partide politice contrare Bisericii Catolice în general și, în special, răspândirii mesajelor transmise de copii. Totuși Fecioara a fost văzută de copii în ziua de 19 august 2017.

[10] T. BERTONE, „Prezentare”, în CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Mesajul de la Fatima, trad. O. Bișog, Iași 2000, 3.

[11] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2559.

[12] Ibidem, nr. 2629.

[13] Prima parte conține viziunea iadului, iar a treia parte se referă la uciderea Sfântului Părinte. Această ultimă parte a fost dată publicității abia în anul 2000.

[14] CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Mesajul de la Fatima, 21.

[15] Apud I. SUCIU / C. F. SABAU, Fecioara din Fatima, 407-408.

[16] Comentând această scrisoare, Pontiful ar fi spus într-un cerc restrâns: „Dacă mi se spune că sunt locțiitorul lui Christos pe pământ, în cazul în care Dumnezeu vrea ceva de la mine, poate să mi-o spună direct!”. Apud I. SUCIU / C. F. SABAU, Fecioara din Fatima, 408.

[17] M. GORBACIOV, Amintiri. Viața mea înainte și după Perestroika, trad. Justina Bandol, București 2015, 438.

[18] Idem.

[19] Ibidem, 439.

[20] Apud I. ȚENE, „Rusia, prima victimă a revoluției bolșevice din 1917. Anticomunismul care unește!”, în: NapocaNews, 22.02.2017.

[21] Cfr. A. M. KOLLONTAI, Free Love, London 1932; Communism and the Family, Sydney 1970; Sexual Relations and the Class Struggle: Love and the New Morality, Bristol 1972.

[22] Bărbații din Uniunea Tineretului Comunist (Komsomol) puteau să aibă oricând relații sexuale cu oricare dintre femeile membre ale aceleiași organizații de tineret, dar femeia nu putea să aibă asemenea relații mai mult de trei ori pe săptămână. Copiii rezultați din aceste relații deveneau copiii ai muncitorilor comuniști din Rusia; femeia comunistă emancipată își continua munca în folosul societății, iar țara ca mamă trebuia să se îngrijească de ei în grădinițe și cămine de copii. Uniunea Tineretului Comunist a fost înființată în 29 octombrie 1918. Cei mai tineri membri aveau 14 ani, iar limita superioară de vârstă era 28 de ani, cu excepția funcționarilor organizației care puteau fi mai în vârstă. Începând din 1956, congresul XX al PCUS, Komsomolul a început să se fragmenteze până când prin reformele sale de glasnost (transparență) și perestroika (reconstrucție), Mihail Gorbaciov a spus în 1986 că organizația nu mai corespundea obiectivelor fixate inițial.

[23] Citat din Arhivele Kremlinului. Biroul Politic și Biserica: 1922-1925, 2 voll., ediție îngrijită de N.N. Pokrovski și S.G. Petrov, vol. 1, Novosibirsk-Moscova 1997, 141-143, citat de PF KIRIL, „Despre mărturisirea credinței ortodoxe în sistemul ateu și despre semnificațiile libertății noastre astăzi”, 28.10.2017, vezi www.basilica.ro

[24] PF KIRIL, „Despre mărturisirea credinței ortodoxe în sistemul ateu și despre semnificațiile libertății noastre astăzi”, 28 octombrie 2017, loc. cit.

[25] Cfr. D. ZUZEAC, „Istoria terorismului în lume. Cine sunt considerați primii teroriști din istorie și cum a evoluat terorismul de-a lungul timpului”, în Adevărul de Suceava, 8.08.2016.

[26] CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Mesajul de la Fatima, 21.

[27] Ibidem, 26-27.

[28] Cfr. IOAN PAUL II, „Meditație împreună cu episcopii italieni la Policlinica Gemelli”, în Insegnamenti, vol. XVII/1, 1994, 1061.

[29] G. WEIGEL, La fine e l’inizio. Giovanni Paolo II: la vittoria della libertà, gli ultimi anni, l’eredità, nota 93, Siena 2012, 152-153. Printre minciunile rafinate confecționate de serviciile secrete din Germania Democrată, una a fost publicată în presa europeană din acei ani. Astfel, liderul Partidului Democrat Creștin din Bavaria, Franz-Joseph Strauss, ar fi fost implicat în complotul de asasinare a Papei Ioan Paul II pentru că avea legături strânse cu partidele politice de dreapta din Turcia.

[30] Cfr. PF KIRIL, „Despre mărturisirea credinței ortodoxe în sistemul ateu și despre semnificațiile libertății noastre astăzi”, loc. cit.

[31] Cfr. IOAN PAUL II, Memorie și identitate, trad. Roxana Utale, București 2005, 18-19.

[32] În sec. al XIII-lea, Sfântul Dominic a avut câștig de cauză prin rugăciunea Rozariului împotriva ereziei catare. În timp ce se pregătea și se desfășura bătălia navală de la Lepanto din 1571, Papa Pius al V-lea a cerut tuturor creștinilor să se roage Rozariul. În ziua și la ora când asociațiile sf. Rozariu făceau procesiuni și rugăciuni publice, creștinii au biruit armatele turcești. Atunci a fost introdusă sărbătoarea „Sf. Rozariu” în calendarul catolic – 7 octombrie – și s-a adăugat în Litania lauretană invocația: Ajutorul creștinilor – Auxilium christianorum. În timpul asediului Vienei de către turci în 1683, tot orașul se ruga sf. Rozariu. Semnul că rugăciunea a fost eficace s-a văzut în ajutorul dat de armata regelui Poloniei, Ioan Sobiecki, care, într-adevăr, a fost salvator. După ce turcii au fost înfrânți, Ioan Sobiecki, un devot la rugăciunii Rozariului a scris la Roma: „Am venit, am văzut, Fecioara Sfântului Rozariu a biruit”. Cfr. I. SUCIU / C.-F. SABĂU, Fecioara din Fatima, 297-299.

[33] Aparițiile Maicii Domnului la Lourdes din 1858 au fost confirmate de Biserică.

[34] Papa Leon al XIII-lea a scris 10 scrisori enciclice, prima fiind Supremi apostolatus officio din 1 septembrie 1883, pentru a îndemna pe fiii Bisericii să recurgă la puterea Rozariului în lupta cu nedreptățile din viața socială și cu samavolniciile din viața politică. Leon al XIII-lea era convins că Rozariul este „un instrument spiritual eficient în fața răutăților societății”. Cfr. IOAN PAUL II, Scrisoare apostolică Rosarium Beatae Virginis Mariae, nr. 2, trad. C. Grigore, Iași 2002, 4.

[35] Papa Pius al XI-lea spunea că nu merge niciodată la culcare până ce nu spune rugăciunea Rozariului. Papa Pius al XII-lea recomanda cu insistență recitarea Rozariului în familie, în comun. Papa Ioan al XXIII-lea a scris o scrisoare apostolică despre Rozariu Il religioso convegno (29 septembrie 1961), iar Papa Paul al VI-lea a vorbit despre Rozariu în exhortația apostolică Marialis cultus (2 februarie 1974).

[36] Recent au fost adăugate și misterele de lumină.

[37] IOAN PAUL II, Rosarium Beatae Virginis Mariae, 5-6.

[38] Cfr. Ibidem, 56-57.

[39] Ibidem, 39.

[40] Cfr. I. SUCIU / C.-F. SABĂU, Fecioara din Fatima, 457.

[41] S. DZIWISZ, O viață cu Karol. Conversație cu Gian Franco Svidercoschi, trad. Ilieș Câmpeanu, București 2008, 133.

[42] Coroana a fost confecționată prin topirea obiectelor de metal prețios (inele, cercei, brățări etc.) care au fost donate de femeile din Portugalia ca mulțumire către Maica Domnului pentru că țara lor nu a intrat în cel de-al doilea război mondial și s-au bucurat de pace.

[43] M. GORBACIOV, Amintiri, 411.

[44] Ibidem, 418.

[45] PF KIRIL, „Despre mărturisirea credinței ortodoxe în sistemul ateu și despre semnificațiile libertății noastre astăzi”, loc. cit. Astăzi în teritoriul canonic al Rusiei sunt 36 de mii de lăcașuri de cult, 1000 de mănăstiri, 56 de academii și Seminarii Teologice, 2 Universități Ortodoxe și alte instituții de învățământ.

[46] S. DZIWISZ, O viață cu Karol, 173.

[47] Ibidem, 136.

[48] IOAN PAUL II, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, nr. 23 și 24, din 1 mai 1991, București 2008, 458-459.

[49] Apud S. DZIWISZ, O viață cu Karol, 176.

Schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii este prima minune săvârșită de Isus. Evenimentul are o încărcătură simbolică. Sfântul Ioan Evanghelistul vorbește despre ceea ce s-a întâmplat la nunta din Cana (In 2, 1-11) pentru ca noi, asemenea primilor ucenici, să credem.

Este surprinzătoare precizarea din al doilea verset: „Și Mama lui Isus era acolo”. Dacă citim cu atenție evanghelia după Ioan, o mai găsim pe Mama lui Isus la sfârșitul vieții Fiului. Mai exact în timpul dialogului de pe Calvar, când Isus răstignit stă de vorbă cu Mama sa și cu ucenicul iubit (In 19, 25-27).

Concluzia evangheliei de astăzi este aceasta: după ce au văzut minunea, „ucenicii au început să creadă în El” (v. 11). Asta înseamnă că prezența Mamei lui Isus la începutul și la sfârșitul evangheliei are un rost. Într-adevăr, Maica Domnului l-a însoțit pe Isus în timpul activității sale publice, pe de o parte, iar pe de alta, ne este prezentată ca model de credință în Isus.

Pentru noi, nunta din Cana este o invitație la refacerea legăturii dintre Mama lui Isus și Biserică. Maica Domnului se află mereu în bucătăria relației noastre cu Christos. Vede imediat dacă avem sau nu mai avem vin, dacă legătura noastră cu Isus Domnul s-a transformat în datorie obositoare, apoasă.

De asemenea, nunta din Cana este o aducere aminte că participarea noastră la sărbătoarea întâlnirii cu Christos are ca ingredient principal vinul, adică bucuria. Oare de ce am despărțit sărbătoarea liturgică, religioasă de bucurie? Știm să ne bucurăm în afara Bisericii, dar la sfânta liturghie venim cu sughițuri, oftaturi, pe scurt, din datorie. Și ceea ce este și mai rău, ieșim așa cum am intrat. Suntem apă (oboseală, datorie, uscăciune religioasă) și la intrare și la ieșirea din biserică. Mai multe detalii despre modul în care putem depăși această situație găsiți în predica postată mai jos.

Anul Nou 2019 potrivit calendarului solar l-am celebrat în satul meu natal, Buruienești, județul Neamț. După cum se știe, în ziua de 1 ianuarie, Biserica Romano-Catolică celebrează mai multe evenimente. Întâi de toate Solemnitatea Mariei, Născătoare de Dumnezeu. Apoi Octava Nașterii Domnului. În al treilea rând Anul Nou, începutul anului civil. Și, în fine, Ziua Mondială a Păcii, instituită de Sfântul Papă Paul al VI-lea în urmă cu 52 de ani.

Pentru a cuprinde toate aceste evenimente, am vorbit în cadrul omiliei despre Crăciunul Mic. O tradiție creștină veche face deosebire între Crăciunul Mare și Crăciunul Mic. Primul este consacrat în mod exclusiv Pruncului Isus, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Mariei. Al doilea este rezervat Mariei, Născătoare de Dumnezeu sau Maică a lui Dumnezeu, ori Theotokos, cum s-a spus în limba greacă (Conciliul din Efes, 431).

Neîndoielnic Maria a jucat un rol important în Întruparea celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi. După ce a acceptat invitația îngerului Gabriel de a fi mama lui Isus (Lc 1, 26-38), Maria a plecat în vizită la Elisabeta. Aceasta a primit-o în casa ei cu următoarele cuvinte: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tău. Și de unde mie aceasta, să vină la mine Maica Domnului meu?” (Lc 1, 42-43). Maria ca Mamă a lui Isus, Om și Dumnezeu, a îndeplinit o misiune unică în planul lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor.

În lectura a doua de la liturghia de astăzi, Sfântul Paul spune că „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege” (Gal 4,4). Iar ceva mai departe Paul adaugă că „Dumnezeu l-a trimis pe Spiritul Fiului său în inimile noastre, care strigă Abba, Tată”. Această afirmație ne ajută să înțelegem că Maria este mama tuturor fraților și surorilor lui Isus. De aceea, o cinstim și urmăm exemplul de credință al Mariei. Ea este chipul milostivirii divine și, ca atare, stă de partea noastră în relația cu Dumnezeu Tatăl. Despre nevoia de a ne raporta cât mai des la Maria, ca Mama noastră în ordinea mântuirii, în viața de familie, dar și în societate am vorbit în omilia postată mai jos.