Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Curs 4 Modele de interacțiune între credință și rațiune

În cursul din această seară am prezentat patru modele de interacțiune a credinței cu rațiunea. Primul l-am preluat de la Tertulian, și anume modelul divergenței dintre filosofie și teologie. Al doilea model l-am luat de la Augustin, adică modelul complementarității. Al treilea l-am găsit la Bonaventura, modelul dialogului dintre credință și rațiunea deschisă. Și ultimul l-am identificat la Toma de Aquino, modelul dintre credință și judecata dreaptă (recta ratio).

Tertulian (150-220?) susținea că rațiunea și credința nu au nimic în comun, așa după cum nu există nicio legătură între Atena și Ierusalim, între Academie și Biserică. Credința relativizează toate celelalte forme de cunoaștere, ea fiind suficientă în oferta de mijloace ca omul să poată să ajungă la Christos. Rațiunea nu ajută, dimpotrivă, deranjează credința în Christos.

Creștinul nu trebuie să „râgâie” de prea multă cultură, pentru că aceasta îl împiedică să-l găsească pe Dumnezeu. Dovada? Filosofii au opinii divergente și trăiesc în imoralitate. Omul trebuie să aibă sufletul curat, inima simplă, dacă vrea să-l găsească pe Christos. Deși a avut un discurs anti-filosofie, Tertulian a fost influențat de Seneca, pe care îl admira foarte mult, și are meritul de a fi părintele limbajului teologic creștin de limba latină.

Augustin (353-430) a fost marcat de lecturile neo-platoniciene, plotiniene și de convertirea la credința în Christos. Credința a devenit orizontul, substanța, limfa vitală în care s-au desfășurat activitățile lui intelectuale, etice și spirituale. Astfel Augustin a marcat începutul filosofiei creștine sau al filosofării întru credință. Dar, la Augustin, credința nu înlocuiește rațiunea, nu o elimină, ci stimulează și promovează înțelegerea.

Credința este definită drept cogitare cum assensione, „gândire cu asentiment”. Cu alte cuvinte, nu există credință fără gândire. Apoi înțelegerea nu înlocuiește credința, nu o elimină, ci o întărește și, într-un anumit fel, o clarifică. În limba latină aceste relații între credință și rațiune au fost formulate în felul următor. Mai întâi credo ut intelligam (cred ca să înțeleg) și apoi intelligo ut credam (înțeleg ca să cred). Pe scurt, credința și rațiunea sunt complementare.

Bonaventura (1217-1274) a respins filosofia închisă în sine, auto-suficientă, autonomă. De aceea, vorbind despre dialogul dintre credință și rațiune, a susținut demnitatea și noblețea rațiunii deschise, a rațiunii care fructifică aspirația finitului spre infinit. Programul lui filosofic conținea două etape. Mai întâi căutarea rațională a lui Dumnezeu care strălucește și se ascunde în semnele creației. Apoi meditarea vestigiilor lui Dumnezeu în lume ca prolog al viziunii beatifice. Filosofia trebuia să înceapă căutarea lui Dumnezeu pornind de la Christos (printr-o rugăciune) și să ajungă la Christos, El fiind scopul tuturor lucrărilor omului pe pământ.

Toma de Aquino (1224-1274) a propus modelul dialogului dintre credință și rațiune, dar nu orice fel de rațiune, ci recta ratio, judecata dreaptă. Filosofia corectă, bună, potrivit lui Toma, este aceea care pornește de la adevărurile raționale (accesibile tuturor) și ajunge la adevărurile supranaturale. Teologia bună nu este posibilă fără o filosofie bună. Iar în teologie trebuie să filosofăm mereu. Credința orientează, corectează rațiunea. Credința eliberează rațiunea de prejudecăți și, într-un anumit fel, relativizează eforturile intelectuale punându-le în serviciul adevărurilor revelate. Rațiunea purifică credința de pericolul ideologiilor și mitologiilor; o ajută să nu alunece în irațional.

Toma de Aquino și Bonaventura au fost considerați de papa Leon al XIII-lea ca „doi măslini și două candelabre care luminează în casa Domnului”. Toma s-a întrebat la începutul Sumei teologice dacă Dumnezeu există. Apoi, cu puțin timp înainte de sfârșitul vieții pământești, a avut o viziune mistică. A înțeles atunci că demersul uman în teologie este un foc de paie în comparație cu realitatea inefabilă a lui Dumnezeu. Bonaventura a spus la începutul tratatului său Drumul minții înspre Dumnezeu că, înainte de a vorbi despre Dumnezeu, mai întâi trebuie să vorbim cu Dumnezeu. De aceea a propus ca investigațiile și discursurile teologice să înceapă mereu cu o rugăciune.

Mai multe detalii în cursul înregistrat pe care îl postez mai jos. Pe curând!

  • 30 octombrie 2020
De Florii Iubirea să intre în inimile noastre

Dragi prieteni,

În Duminica Floriilor sărbătorim intrarea solemnă a lui Isus în cetatea sfântă a Ierusalimului. În urmă cu două mii de ani Isus a fost aclamat de mulțimea entuziastă ca Fiu al lui David și i s-au cântat osanale. Dar ce înseamnă această intrare a lui Isus în Ierusalim pentru noi, astăzi? Fără îndoială, multe lucruri, dar unul mi se pare esențial, și anume Isus Iubirea vrea să intre în inimile noastre. Detalii aflați ascultând predica de mai jos, dar și citind scurtul rezumat al vieții lui Isus făcut de sf. Augustin pe care îl postez aici.

«Cristos s-a născut dintr-o mamă, chiar dacă aceasta a zămislit fără să fi fost atinsă de bărbat și a rămas mereu neprihănită, fecioară în timpul sarcinii, fecioară la naștere, fecioară până la moarte, deși logodită cu un teslar. Astfel, El a stins orice urmă de trufie legată de noblețea sângelui. S-a născut în orașul Betleem, atât de mic între toate orașele din Iudeea, încât și în ziua de azi este numit un sat, pentru că a ținut ca nimeni să nu-și facă un titlu de glorie din măreția vreunei cetăți de pe pământ. S-a făcut sărac, El care le are pe toate și prin care toate s-au făcut, pentru ca oricine ar crede în El să nu îndrăznească să se înalțe pe sine prin bogății pământești. Nu a vrut să fie făcut rege de către oameni, ci le-a arătat calea umilinței nefericiților pe care trufia îi despărțise de El, cu toate că întreaga creație mărturisește împărăția lui veșnică. A flămânzit, El care îi hrănește pe toți, a însetat, El prin care toate izvoarele s-au ivit, El care, spiritual, este pâinea celor înfometați și izvorul celor însetați. A ostenit de la drumul lui pe pământ, El care s-a făcut pe Sine însuși, pentru noi, calea înspre cer. A stat ca un mut și ca un surd în fața ocărâtorilor săi, El prin care mutul a vorbit și surdul a auzit. A fost legat, El care i-a dezlegat pe oameni de lanțurile neputinței. A fost biciuit, El care a alungat din trupurile oamenilor biciuirile tuturor durerilor. A fost crucificat, El care a pus capăt răstignirii noastre. A murit, El care i-a înviat pe morți – dar a și reînviat, ca să nu mai moară niciodată – pentru ca nimeni să nu învețe de la El să disprețuiască moartea, ca și cum ar urma să nu mai existe niciodată»

(Augustin, Prima cateheză. Inițiere în viață creștină, trad. G. B. Țâra, Polirom, Iași 2002, 137-139.)

Mai jos puteți să ascultați predica din Duminica Foriilor de la catedrala sf. Iosif din București, 25 martie 2018:

  • 25 martie 2018
Funeralii în catedrală: In memoriam Violeta Barbu

Dragi prieteni,

La slujba de înmormântare cu requiem din catedrala sf. Iosif din București, 8 martie 2018, pentru regretata prof. Violeta Barbu (1957-2018), slujbă prezidată de I.P.S. Ioan Robu, în prezența familiei, a studenților și profesorilor de la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București, a multor prieteni din mișcarea „Comunione e Liberazione”, a multor colegi de la Insitutul de istorie „N. Iorga” al Academiei Române, și a altor cunoștințe ale familiei răposatei, am ținut predica pe care o puteți asculta mai jos.

Înainte de asta vă propun să citiți câteva referințe la sf. Augustin despre care am vorbit și în predică:

«Și iată că trecusem și eu la credința creștină, alături de mama mea și de toată casa, cu excepția tatălui meu, care nu a reușit să înăbușe în mine datoria iubirii de mamă și să mă facă să ajung să nu cred nici în Christos, așa cum nici el încă nu crezuse. Fiindcă ea dorea cu ardoare ca Tu să-mi fii mie tată, cu mult mai mult decât el, Tu, Dumnezeule al meu; și în privința aceasta Tu îi veneai în ajutor, ca să-și biruie soțul, pe care, biruindu-l, îl slujea încă și mai bine decât înainte, fiindcă în acest fel îți slujea Ție, Cel care porunceai lucrul acesta.

Rogu-Te, o Dumnezeule al meu, aș dori și eu să știu, dacă Tu într-adevăr îmi îngădui să știu, cu ce scop am fost eu amânat atunci ca să nu fiu botezat? Oare spre binele meu au fost, ca să zic așa, lăsate atunci slobode frâiele păcatelor mele, sau n-au fost lăsate? Prin urmare, cum de sosesc de peste tot la urechile noastre, ba de la unii, ba de la alții, vorbe ca acestea: „lasă-l să facă ce vrea, căci nu este încă botezat”; iar când e vorba de sănătatea trupului nostru, nu zicem totuși: „lasă-l să se rănească și mai mult, căci încă nu s-a vindecat”. Cu cât mai temeinic și cu cât mai repede aș fi fost eu însănătoșit – și lucrul acesta s-ar fi petrecut cu mine prin grija mea și prin grija alor mei – pentru că o dată săvârșită salvarea sufletului meu, ocrotirea pe care Tu mi-o dăduseși să fie absolut sigură! Într-adevăr, ar fi fost mai bine! Dar cât de multe și de mari valuri ale ispitelor păreau că mă amenință după copilărie, iată că acea mamă le întrezărea deja; și ea voia ca prin ele să pună la încercare lutul din care mai apoi aveam să mă formez, un lut pe care ea dorea să-l transforme treptat în însăși efigia mea.» (Confesiuni, I, 17-18)

«Atunci, în aproximativ cinci zile, sau nu cu mult mai mult peste, a căzut pradă frigurilor și, în timp ce era bolnavă, într-una din zile, a suferit o pierdere a cunoștinței și câtăva vreme a fost parcă dusă dintre cei prezenți. Noi am alergat repede la ea, dar îndată și-a revenit în simțiri și s-a uitat la noi, cei care eram de față, la mine și la fratele meu, și ne-a vorbit într-un mod asemănător unui care vrea să știe: „Unde eram?”, a zis. Apoi, privindu-ne pe noi care eram înmărmuriți de durere, a spus. „Să îngropați aici pe mama voastră!” Eu tăceam și încercam să-mi stăpânesc plânsul. Fratele meu însă a spus ceva, prin care își exprima dorința ca ea să nu moară departe de țară, ci în patria sa, ca și cum asta ar fi fost mai bine. După ce l-a ascultat, ea, mustrându-l cu ochii și cu fața plină de îngrijorare, fiindcă el putea să nutrească asemenea gânduri, mi s-a adresat apoi mie, privindu-mă intens: „Vezi ce zice?” Și apoi, către amândoi, ne-a zis: „Așezați trupul acesta oriunde; nici un fel de grijă să nu vă frământe. Numai atât vă rog, să vă aduceți aminte de mine la altarul Domnului, indiferent unde vă veți afla”». Confesiuni, IX, 27).

Din Sf. Augustin, Confesiuni, trad. Gh. I. Șerban, Humanitas, București 1998, cu excepția sublinierii „acea mamă”, care îmi aparține).

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 8 martie 2018
Sfânta mânie a lui Isus curăță templul conștiinței

Dragi prieteni,

Se spune că omul se măsoară după lucrurile care îl deranjează. Din păcate trăim vremuri apatice. Nimic nu mai deranjează pe nimeni, așa se pare. Și totuși, Isus Omul-Dumnezeu a fost (și este în continuare) deranjat de păcatele sau derapajele omenirii. Astfel, Isus s-a lăsat cuprins de o sfântă mânie când a ajuns la templul din Ierusalim, pentru că a găsit acolo forme false, înguste și superficiale de cult. I-a invitat pe iudei, pe ucenici (și pe noi astăzi!) să-l laude pe Dumnezeu cu viețile lor, nu cu doar cu buzele; să se deschidă spre cultul universal, cultul în spirit și adevăr. Prin sfânta sa mânie, Isus poate să curețe și templul conștiinței noastre, care uneori poate să fie malformată sau apatică. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva fragmente din comentariul sf. Augustin la evanghelia de azi.

«Ce am auzit, fraților? Acel templu era încă un simbol și, totuși, Domnul i-a alungat de acolo pe cei ce veniseră în locul acela ca să-și rezolve afacerile lor, ca la piață. Ce vindeau acești negustori? Victimele de care oamenii aveau nevoie pentru sacrificiile din vremea respectivă. Știți bine că sacrificiile rituale cerute de la acel popor, datorită mentalității sale trupești și datorită inimii sale încă de piatră, erau de așa natură încât îl ajutau să nu cadă în idolatrie; în templu poporul sacrifica sacrificiile sale, boi, oi și porumbei. Cunoașteți lucrul acesta, pentru că ați mai citit despre așa ceva. Așadar, nu era un mare păcat să vinzi în templu ceea ce se căuta pentru a fi jertfit în același templu; cu toate acestea, Isus i-a izgonit. Ce ar fi făcut, Domnul, dacă ar fi găsit în templu niște bețivi, de vreme ce i-a alungat pe cei ce vindeau ceea ce era permis și nu era împotriva dreptății (într-adevăr, este permis să vinzi ceea ce este permis să cumperi) și nu a tolerat să se transforme casa de rugăciune în casă de negustorie? Dacă nu poate să devină casă de negustorie, casa de rugăciune poate să devină o crâșmă? …

Există, apoi, cei care în templu vând boi? Da, să încercăm să înțelegem din simbol misterul cuprins în acest fapt. Cine sunt cei ce vând oi și porumbei? Sunt aceia care în Biserică își caută interesele lor și nu cele ale lui Christos (Filp 2, 21).

Cei care nu vor să fie răscumpărați, văd în orice lucru un ceva ce poate fi cumpărat: ei nu vor să fie cumpărați, dar vor să vândă. Și totuși, nimic nu era mai bun pentru ei decât să fie răs-cumpărați de sângele lui Christos și să ajungă în felul acesta la pacea lui Christos. De aceea, la ce bun să cumperi, în lumea aceasta, bunuri temporare și trecătoare, fie că este vorba de bani, de plăcerile stomacului și ale gâtlejului, fie că este vorba de onorurile laudei umane? Oare ce sunt toate acestea, dacă nu fum și vânt? Toate trec și se duc. Vai de acela care s-a legat de aceste lucruri care trec, pentru că împreună cu ele se va duce și el. Oare nu sunt toate acestea ca un râu ce se grăbește să ajungă în mare? Vai de acela care cade în acest râu, pentru că va fi dus la vale în mare. În fine, trebuie să ținem departe sentimentele noastre de asemenea dorințe.»

(Din Sf. Augustin, Comment. in Ioan., 10, 4.6, trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 4 martie 2018
Așteptarea Meseria creștinului practicant

Dragi prieteni,

Duminică, 12 noiembrie 2017, la București am avut parte de o zi frumoasă de toamnă. La liturghia de la 12.15, în catedrala sf. Iosif, au fost prezenți mulți credincioși. La predică am vorbit despre meseria creștinului practicant, care este așteptarea plină de încredere în venirea Domnului. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva comentarii ale sfântului Augustin despre semnificația parabolei celor zece fecioare (Mt 25, 1-13).

«1.1 Voi care ieri erați prezenți vă amintiți că v-am promis ceva. Ei bine, astăzi, promisiunea va fi împlinită, cu ajutorul Domnului, nu doar pentru voi, ci și pentru alți numeroși credincioși care s-au adunat aici. Nu este ușor să vedem care sunt cele zece fecioare, dintre care cinci sunt prudente și cinci nechibzuite. Totuși, rămânând la conținutul aceluiași fragment, pe care am cerut să fie citit în fața Carității voastre, atât cât a binevoit Domnul să mă lase să înțeleg, nu mi se pare că această parabolă sau asemănare se poate referi doar la fecioarele care se numesc așa în Biserică datorită sfințeniei lor deosebite și înalte și pe care, cu un cuvânt cunoscut, suntem obișnuiți să le numim călugărițe; dar, dacă nu greșesc, această asemănare se referă la întreaga Biserică. Pe de altă parte, chiar dacă vom înțelege prin cuvântul fecioare doare pe acelea care se numesc „călugărițe”, oare sunt numai zece? Dumnezeu nu vrea ca o mulțime atât de mare de fecioare să fie redusă la un număr atât de mic! Poate cineva ar putea să spună: „Ce ziceți dacă multe sunt astfel doar cu numele și călugărițe adevărate sunt puține, atâtea încât abia că se pot găsi zece?” Nu, nu este așa. Deoarece dacă fragmentul ne-ar face să înțelegem că doar zece sunt bune, nu ne-ar arăta că dintre ele cinci sunt nechibzuite. Dacă, într-adevăr, sunt multe acelea care se numesc fecioare, de ce ușa de la sala nunții s-a închis doar în fața celor cinci nechibzuite?

2. 2. Așadar, dragii mei, va trebui să înțelegem că această parabolă se referă la noi toți, adică în mod absolut la toată Biserica, nu doar la superiori, despre care am vorbit ieri, nici doar la creștinii laici, ci absolut la toți. Dar atunci de ce cinci fecioare sunt înțelepte și cinci nebune? Aceste fecioare, cinci înțelepte și cinci nebune, sunt absolut toate sufletele creștinilor. Dar, ca să vă spunem ce gândim prin inspirația lui Dumnezeu, nu sunt sufletele de orice fel, ci sufletele care au credința catolică și se vede că practică faptele bune în Biserica lui Dumnezeu, dar, totuși, dintre ele cinci sunt înțelepte și cinci nebune. Mai întâi să vedem de ce sunt indicate ca fiind cinci și ca fecioare, apoi să analizăm restul. Fiecare suflet în corp este indicat cu numărul cinci pentru că se folosește de cele cinci simțuri. De fapt, cu ajutorul corpului nu percepem nici o senzație decât prin ușa celor cinci deschideri: sau cu vederea, sau cu auzul, sau cu mirosul, sau cu gustul, sau cu pipăitul. Ei bine, cine se abține de la vederea, de al auzirea, de la mirosirea, de la gustarea sau de la pipăirea lucrurilor ilicite primește numele de fecioară.»

(Augustin, Discurs 93, 1.1-2.2, trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

  • 12 noiembrie 2017