Wilhelm Dancă

Astăzi, 19 octombrie 2025, am meditat tema rugăciunii la ucenicii lui Isus pornind de la Evanghelia după Luca 18, 1-8. Aici este vorba despre văduva care se roagă insistent și curajos ca judecătorul nedrept să-i facă dreptate.

Am identificat două învățături importante pentru discipolii Domnului din zilele noastre.

Prima se referă la problema dreptății. Nu trebuie să se lase descurajați de disproporția dintre puteri. Adică, puterea (mică dar onestă) omului care are dreptate și puterea (mare dar coruptă) celor care judecă. Să fie curajoși și determinați mai ales când e vorba de dreptatea altora. Să-i ajute pe cei nedreptățiți să-și câștige demnitatea știrbită. Văduva este un exemplu de rugăciune. Ea își asumă fragilitatea, fiindcă era lipsită de sprijin afectiv, moral și financiar, și nu cade în fatalism. Are încredere că i se va face dreptate și i s-a făcut.

A doua este legată de credința ca încredere în Domnul Christos. Această încredere se manifestă și se cultivă prin rugăciune. Rugăciunea este ca un dialog între două inimi. Aici ar trebui să aibă prioritate dialogul lui Dumnezeu cu ucenicul lui Isus, care vrea să-i spună că-l iubește. Sau că este copilul său iubit. Dar, privind ordinea, mai întâi ar trebui să vorbească Dumnezeu, pentru că discipolii nu știu să se roage cum trebuie. O spune Sfântul Paul în Romani 8, 26: „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu știm să ne rugăm”. Sfântul Augustin dezvoltă această observație. El spune că rugăciunile noastre „nu sunt ascultate pentru că suntem răi, cerem lucruri rele și în mod rău”.

Am făcut o aplicație practică în legătură cu operele misionare. Am spus că devenim misionari mai întâi prin prezența iubirii lui Dumnezeu în noi. Dacă se întâmplă lucrul acesta, atunci viața noastră vibrează de „șoaptele” Duhului Sfânt în noi, deci de puterea rugăciunii bune. Apoi am spus că lumina lui Christos strălucește pe fețele acelora care se roagă precum văduva din parabolă. Adică, insistent, curajos, cu încredere sau credință că va obține ceea ce cere prin rugăciune. Neîndoielnic, rugăciunea face minuni dacă este o relație vie, pătrunsă de iubire, dacă inima noastră vorbește inimii lui Dumnezeu.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Martorii lui Isus sunt chemați să dea mărturie mereu. Dar mărturia lor este mai aștepată în vremurile normale, obișnuite. Așa este timpul liturgic pe care l-am început duminica trecută.

Ne atrage atenția asupra acestui lucru Evanghelia după Ioan (1, 29-34) din duminica de astăzi. Aici găsim mărturia lui Ioan Botezătorul despre Isus din Nazaret. Ioan spune că El este Mesia sau Christos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.

Această Evanghelie e într-un anumit fel programatică. De ce? Pentru că în istorie procesul lui Isus continuă. Nu s-a terminat. Unii nu sunt de acord că El este Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu și îl contestă vehement. Alții tolerează acest lucru, iar unii îl ignoră. În aceste situații putem juca rolul martorului, al procurorului, al judecătorului sau al avocatului.

Sfântul Ioan Botezătorul este modelul martorului credibil. El spune că nu poți să dai mărturie despre Isus dacă mai întâi nu L-ai văzut. Într-adevăr, el l-a văzut pe Isus ieșind din apele Iordanului și apoi a dat mărturie. A spus că era înainte ca el să fi fost. Adică, Isus Mesia e din veșnicie. De asemenea, a înțeles că botezul lui cu apă era unul pregătitor. Adevăratul botez este în Duhul Sfânt, în Acela care s-a oprit deasupra capului lui Isus. În fine, a mărturisit că „verișorul” lui e Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii prin jertfirea de sine.

Să reținem că nu putem da mărturie despre ceva/cineva dacă nu vedem pe acela ceva/cineva. La fel stau lucrurile și în cazul lui Isus, Mielul lui Dumnezeu. Suntem invitați astăzi să consolidăm mărturia noastră în favoarea lui Isus. Cum? Căutând să-l vedem fizic, spiritual și cu ajutorul minții. Apoi suntem chemați să cerem iertare pentru mărturiile false, judecățile superficiale, procesele de intenție. Ele au putut fi la adresa lui Isus sau a aproapelui.

Mai multe detalii în articolul de mai jos.

În duminica a doua după Crăciun am meditat rosturile Întrupării potrivit Prologului Sfântului Ioan 1, 1-18. „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (Iona 1, 14). Este pentru a doua oară când Biserica proclamă această Evanghelie în timpul Crăciunului. De ce această insistență? Pentru a înțelege mai bine miza Întrupării Cuvântului.

Am început omilia subliniind trei mesaje importante pe care le conține acest text biblic despre Nașterea Mântuitorului. Primul e că se deosebește de Evanghelia copilăriei de la Matei și de la Luca, care are un caracter profetic, istoric și geografic. Prologul lui Ioan este mai mistic, mai poetic, dar ne vorbește tot despre Întruprea lui Isus.

Al doilea mesaj este că universul întreg e pătruns de lumina divină și lumina va învinge întunericul. De aici izvorăște bunătatea creației divine și caracterul pozitiv, optimist al religiei creștine.

Al treilea mesaj subliniază caracterul relațional al credinței creștine. Isus este Fiul lui Dumnezeu Tatăl, iar noi, după și prin Întrupare, suntem constituiți fii în Fiul. Acesta este marele beneficiu al Crăciunului.

Am ilustrat această învățătură cu ajutorul Sfântului Augustin. Potrivit episcopului de Hippona, Isus este „Verbum interius” în sânul Sfintei Treimi și „Vox”, Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl în exterior. Prin urmare nu există altă cale spre Dumnezeu decât Cuvântul, care se primește. Nimeni nu-l merită.

Sfântul Toma de Aquino subliniază patru motive pentru care Cuvântul s-a făcut trup (Ioan 1, 14). Primul ca să ne ferească de ispita de a disprețui materia, corpul sau natura, așa cum au învățat Mani și discipolii săi, maniheiștii. Cosmosul este bun, materia este bună, natura este bună în mod radical, fiindcă au fost create de Dumnezeu. Al doilea motiv e pentru a ne dovedi bunătatea infinită a lui Dumnezeu. Iubirea l-a făcut pe Dumnezeu Tatăl să-l trimită în lume pe Fiul său spre mântuirea tuturor. Al treilea motiv e pentru a specifica relația omului cu Dumnezeu, și anume prin, cu și în Christos. Astfel, comuniunea cu Dumnezeu este specifică pentru creștini, adică se realizează prin Christos, care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6). Al patrulea motiv e avantajul mântuirii umanității prin Nașterea lui Isus Christos din femeie, și anume omenirea devine mai rațională. Aici este vorba despre „raționalitatea” făpturii care e chemată să-l preamărească pe Dumnezeu Creatorul prin propria viață.

Origen explică lucrul acesta afirmând că prin Întruparea Fiului omul a fost eliberat de ceea ce se opune rațiunii sale sau logos-ului său. Mai mult decât atât, omul a devenit mai rațional, mai conform cu adevărul ființei sale, care constă în glorificarea lui Dumnezeu.

În concluzie am arătat că acest adevăr se primește, nu este meritat de niciun un om. Însă primirea, deschiderea inimii este un gest care ne aparține. Să ne pregătim purificând pereții „grajdului” interior în care s-a născut sau se naște Isus.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În cursul din această seară am prezentat patru modele de interacțiune a credinței cu rațiunea. Primul l-am preluat de la Tertulian, și anume modelul divergenței dintre filosofie și teologie. Al doilea model l-am luat de la Augustin, adică modelul complementarității. Al treilea l-am găsit la Bonaventura, modelul dialogului dintre credință și rațiunea deschisă. Și ultimul l-am identificat la Toma de Aquino, modelul dintre credință și judecata dreaptă (recta ratio).

Tertulian (150-220?) susținea că rațiunea și credința nu au nimic în comun, așa după cum nu există nicio legătură între Atena și Ierusalim, între Academie și Biserică. Credința relativizează toate celelalte forme de cunoaștere, ea fiind suficientă în oferta de mijloace ca omul să poată să ajungă la Christos. Rațiunea nu ajută, dimpotrivă, deranjează credința în Christos.

Creștinul nu trebuie să „râgâie” de prea multă cultură, pentru că aceasta îl împiedică să-l găsească pe Dumnezeu. Dovada? Filosofii au opinii divergente și trăiesc în imoralitate. Omul trebuie să aibă sufletul curat, inima simplă, dacă vrea să-l găsească pe Christos. Deși a avut un discurs anti-filosofie, Tertulian a fost influențat de Seneca, pe care îl admira foarte mult, și are meritul de a fi părintele limbajului teologic creștin de limba latină.

Augustin (353-430) a fost marcat de lecturile neo-platoniciene, plotiniene și de convertirea la credința în Christos. Credința a devenit orizontul, substanța, limfa vitală în care s-au desfășurat activitățile lui intelectuale, etice și spirituale. Astfel Augustin a marcat începutul filosofiei creștine sau al filosofării întru credință. Dar, la Augustin, credința nu înlocuiește rațiunea, nu o elimină, ci stimulează și promovează înțelegerea.

Credința este definită drept cogitare cum assensione, „gândire cu asentiment”. Cu alte cuvinte, nu există credință fără gândire. Apoi înțelegerea nu înlocuiește credința, nu o elimină, ci o întărește și, într-un anumit fel, o clarifică. În limba latină aceste relații între credință și rațiune au fost formulate în felul următor. Mai întâi credo ut intelligam (cred ca să înțeleg) și apoi intelligo ut credam (înțeleg ca să cred). Pe scurt, credința și rațiunea sunt complementare.

Bonaventura (1217-1274) a respins filosofia închisă în sine, auto-suficientă, autonomă. De aceea, vorbind despre dialogul dintre credință și rațiune, a susținut demnitatea și noblețea rațiunii deschise, a rațiunii care fructifică aspirația finitului spre infinit. Programul lui filosofic conținea două etape. Mai întâi căutarea rațională a lui Dumnezeu care strălucește și se ascunde în semnele creației. Apoi meditarea vestigiilor lui Dumnezeu în lume ca prolog al viziunii beatifice. Filosofia trebuia să înceapă căutarea lui Dumnezeu pornind de la Christos (printr-o rugăciune) și să ajungă la Christos, El fiind scopul tuturor lucrărilor omului pe pământ.

Toma de Aquino (1224-1274) a propus modelul dialogului dintre credință și rațiune, dar nu orice fel de rațiune, ci recta ratio, judecata dreaptă. Filosofia corectă, bună, potrivit lui Toma, este aceea care pornește de la adevărurile raționale (accesibile tuturor) și ajunge la adevărurile supranaturale. Teologia bună nu este posibilă fără o filosofie bună. Iar în teologie trebuie să filosofăm mereu. Credința orientează, corectează rațiunea. Credința eliberează rațiunea de prejudecăți și, într-un anumit fel, relativizează eforturile intelectuale punându-le în serviciul adevărurilor revelate. Rațiunea purifică credința de pericolul ideologiilor și mitologiilor; o ajută să nu alunece în irațional.

Toma de Aquino și Bonaventura au fost considerați de papa Leon al XIII-lea ca „doi măslini și două candelabre care luminează în casa Domnului”. Toma s-a întrebat la începutul Sumei teologice dacă Dumnezeu există. Apoi, cu puțin timp înainte de sfârșitul vieții pământești, a avut o viziune mistică. A înțeles atunci că demersul uman în teologie este un foc de paie în comparație cu realitatea inefabilă a lui Dumnezeu. Bonaventura a spus la începutul tratatului său Drumul minții înspre Dumnezeu că, înainte de a vorbi despre Dumnezeu, mai întâi trebuie să vorbim cu Dumnezeu. De aceea a propus ca investigațiile și discursurile teologice să înceapă mereu cu o rugăciune.

Mai multe detalii în cursul înregistrat pe care îl postez mai jos. Pe curând!

Dragi prieteni,

În Duminica Floriilor sărbătorim intrarea solemnă a lui Isus în cetatea sfântă a Ierusalimului. În urmă cu două mii de ani Isus a fost aclamat de mulțimea entuziastă ca Fiu al lui David și i s-au cântat osanale. Dar ce înseamnă această intrare a lui Isus în Ierusalim pentru noi, astăzi? Fără îndoială, multe lucruri, dar unul mi se pare esențial, și anume Isus Iubirea vrea să intre în inimile noastre. Detalii aflați ascultând predica de mai jos, dar și citind scurtul rezumat al vieții lui Isus făcut de sf. Augustin pe care îl postez aici.

«Cristos s-a născut dintr-o mamă, chiar dacă aceasta a zămislit fără să fi fost atinsă de bărbat și a rămas mereu neprihănită, fecioară în timpul sarcinii, fecioară la naștere, fecioară până la moarte, deși logodită cu un teslar. Astfel, El a stins orice urmă de trufie legată de noblețea sângelui. S-a născut în orașul Betleem, atât de mic între toate orașele din Iudeea, încât și în ziua de azi este numit un sat, pentru că a ținut ca nimeni să nu-și facă un titlu de glorie din măreția vreunei cetăți de pe pământ. S-a făcut sărac, El care le are pe toate și prin care toate s-au făcut, pentru ca oricine ar crede în El să nu îndrăznească să se înalțe pe sine prin bogății pământești. Nu a vrut să fie făcut rege de către oameni, ci le-a arătat calea umilinței nefericiților pe care trufia îi despărțise de El, cu toate că întreaga creație mărturisește împărăția lui veșnică. A flămânzit, El care îi hrănește pe toți, a însetat, El prin care toate izvoarele s-au ivit, El care, spiritual, este pâinea celor înfometați și izvorul celor însetați. A ostenit de la drumul lui pe pământ, El care s-a făcut pe Sine însuși, pentru noi, calea înspre cer. A stat ca un mut și ca un surd în fața ocărâtorilor săi, El prin care mutul a vorbit și surdul a auzit. A fost legat, El care i-a dezlegat pe oameni de lanțurile neputinței. A fost biciuit, El care a alungat din trupurile oamenilor biciuirile tuturor durerilor. A fost crucificat, El care a pus capăt răstignirii noastre. A murit, El care i-a înviat pe morți – dar a și reînviat, ca să nu mai moară niciodată – pentru ca nimeni să nu învețe de la El să disprețuiască moartea, ca și cum ar urma să nu mai existe niciodată»

(Augustin, Prima cateheză. Inițiere în viață creștină, trad. G. B. Țâra, Polirom, Iași 2002, 137-139.)

Mai jos puteți să ascultați predica din Duminica Foriilor de la catedrala sf. Iosif din București, 25 martie 2018: