Wilhelm Dancă

Dialogul a fost descris în mod generos pe site-ul Editurii Spandugino. Redau aici prima parte a descrierii.

<Ce a însemnat pentru Părintele Wilhelm Dancă „întâlnirea” cu scrierile lui Mircea Eliade? Prin ce anume rămâne extrem de provocatoare și de actuală această hermeneutică a fenomenologiei religiilor care stă la baza întregii opere eliadiene? Cât de mult l-a influențat profesorul Nae Ionescu pe tânărul Mircea Eliade în delimitarea principalelor categorii privitoare la istoria religiilor? Care sunt semnificațiile sintagmei „definitio sacri”? Cum s-ar putea defini o experiență religioasă inefabilă, manifestată mai ales prin simboluri? În ce termeni se poate vorbi despre o logică a religiei? Afirmația lui Mircea Eliade, potrivit căreia „simbolismul religios l-a creat pe om”, își mai păstrează actualitatea? În ce măsură poate fi considerat marele istoric al religiilor un mijlocitor între Orient și Occident? Pe firul unor întrebări revelatoare, prilejuite de apariția volumului „Mircea Eliade: Definitio sacri”, dialogul dintre Părintele, filosoful și teologul Wilhelm Dancă și publicistul și scriitorul Cristian Pătrășconiu explorează un fascinant orizont de spiritualitate, înfiripat în jurul sacrului, al simbolurilor și miturilor creatoare, definitoriu atât pentru existența unui autentic homo religiosus, cât și pentru cea a lumii secularizate.>

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Au trecut douăzeci și patru de ani de la apariția acestei lucrări. Îmi amintesc că a fost întâmpinată cu bucurie și curiozitate intelectuală de cititorii români ai lui Mircea Eliade, dar și de mulți cercetători eliadieni de pretutindeni.

Unul dintre primii români care a citit și a apreciat lucrarea de față este Robert Lazu, fost redactor șef al revistei „Altarul Banatului” din Timișoara. Într-o scrisoare îmi spune: „Și fără să exagerez, pot afirma că după monografia lui Culianu și studiul lui Sergiu Al-George din Arhaic și Universal, monografia dumneavoastră este una din cele mai importante contribuții românești la mai buna cunoaștere și înțelegere a operei Profesorului” (Scrisoare din 25 iunie 1997).

Ceva mai târziu filosoful Costică Brădățan a semnalat apariția lucrării mele. Într-un articol intitulat „Mircea Eliade și poarta cea strâmtă”, care a fost publicat în Adevărul literar și artistic din 13 martie 1998, filosoful spune: „O carte de curând apărută la Editura Ars Longa din Iași, a unui teolog catolic român, Wilhelm Dancă (Mircea Eliade. Definitio sacri– la origine, lucrare de doctorat în filosofie la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma), se apleacă cu umilitate și admirabilă disciplină exegetică – tocmai asupra acestei provocări teribile care trebuie să fie opera lui Mircea Eliade pentru orice teolog angajat într-o biserică sau alta. Autorul face exegeza operei eliadiene, mai cu seamă ce a perioadei românești, și aduce, fără îndoială, o contribuție importantă la mai buna înțelegere a lui Mircea Eliade” (p. 12). În încheierea articolului, subliniind deschiderea universităților catolice spre lumea ideilor, indiferent de unde ar veni ele, nu se miră „că un teolog catolic îl învăluie, îl cuprinde și, astfel, îl asimilează pe Mircea Eliade, cu tot cu lumea lui românească – cu teribila lui lume românească, cea atât de puțin prietenoasă ideilor catolice; cu Nae Ionescu, cu bizantinismul și cu înverșunarea lui anti-catolică cu tot”. De aceea, Costică Brădățan termină prezentarea cărții cu această întrebare: „Cum oare să nu ai de învățat dintr-un astfel de demers?” (Ibidem.).

La începutul anului 1998 am organizat împreună cu editura mai multe lansări de carte. Una dintre ele s-a desfășurat la București, pe 12 martie 1998. Cu această ocazie, I.P.S. Ioan Robu a subliniat faptul „că avem acum în fața noastră un semn concret al puterii de rodire pe care o conținea, și o conține, opera lui Mircea Eliade, deoarece un preot romano-catolic din România scrie o strălucită monografie despre un autor cunoscut în lumea întreagă, dar care-și revendică – ce-i drept, mai rar – apartenența la tradiția creștină ortodoxă. În sensul acesta, cred că gestul cultural eliadian este o invitație pentru cei care rătăcesc fără speranță la suprafața istoriei de a coborî în profunzimea culturii creștine și de a descoperi izvorul întotdeauna religios care ne însuflețește și ne umple de viață. Am citit cartea Definitio sacri cu mare plăcere. M-au impresionat rigoarea metodologică, limbajul simplu, curgător, accesibil nu numai specialiștilor în domeniu, ci și publicului larg” (Adevărul literar și artistic din 31 martie 1998, p. 13.). Tot atunci au vorbit despre carte doi membri ai Academiei Române. Astfel, acad. Alexandru Surdu observa că „Definitio sacri a domnului Wilhelm Dancă este interesantă și incitantă prin chiar titlul ei, căci, în fond, nu există o definiție a sacrului, cel puțin în sensul obișnuit, logic al cuvântului. (…) Cartea domnului Dancă ne oferă, printre altele, și o imagine a concepției lui Mircea Eliade despre această problemă controversată, despre acest domeniu nou al științei – anume logica religiei – care încă nu s-a definitivat, care este încă în discuție” (p. 12). La rândul său, acad. Gheorghe Vlăduțescu a ținut să arate că „această carte este scrisă de un român în Italia, și în limba italiană”. Este „o carte despre Eliade și, mai ales, ceea ce este important în această teză de doctorat – carte acum – se valorifică și opera, ca să zic așa, românească; cum s-ar zice, din partea românească a istoriei personale a lui Eliade. Ceea ce putea să fie pentru niște străini oarecum exotic, de interes mai particular, cum ne interesează și pe noi uneori exotismele, dar am impresia – convingere este prea academic – că aici părintele Dancă nu face un fel de re-facere a istoriei lui Eliade din perioada românească, ci se ridică dincolo de timpul lui Eliade. Citește tot ceea ce a scris Eliade, indiferent dacă este o ultimă scriere sau o primă scriere, și valorizează totul din perspectiva acestei sistematicități”. În final, acad. Vlăduțescu a remarcat: „cartea are o teză care este, ca să zic așa, centru originar și de expansiune. Or, în această logică holistică trebuie să pornim de la acest centru și să vedem cum radiază el. (…) Ei bine, cred că datorită acestei monografii mai aparte a lui Wilhelm Dancă – și pentru asta – ar trebui citită de cititorul român”. (p. 12).

O altă lansare de carte a avut loc la Iași, pe 10 martie 1998. Ecourile prezentării le-a sintetizat Bogdan Mihai Mandache în revista Cronica 4 (1998), p. 17. Mai întâi a remarcat ce anume din lucrare a atras atenția cititorilor străini. Astfel, îl citează pe Natale Spineto care într-o scrisoare personală îmi spune: „Mi se pare că cercetarea cea mai importantă care se poate face astăzi în legătură cu Eliade constă în căutarea genezei, dezvoltării, variațiilor și impactului pe care le-au avut ideile sale. Lucrarea ta are meritul de a contribui la umplerea acestei lacune, clarificând raportul dintre Eliade și cultura românească din timpul său și, în mod deosebit, datoriile cercetătorului față de Nae Ionescu”. Apoi, Bogdan Mandache a adăugat: „Prin Mircea Eliade. Definito sacri, opera eliadiană își află un redutabil exeget, înzestrat cu o pătrunzătoare privire critică și putere de sinteză, familiarizat deopotrivă cu doctrine și curente teologice și filosofice, cu scrierile unor mari gânditori (Hegel, Husserl, Gadamer, Ricoeur), ceea ce ne îndeamnă să credem că și prin scrierile lui Wilhelm Dancă teologia va intra într-un mult așteptat dialog real cu filosofia”.

În cadrul ambelor prezentări de carte am dezvoltat următoarea idee: „În domeniul istoriei religiilor Mircea Eliade a fost un pionier, un deschizător de drumuri, drept dovadă, conceptele și metodologia sa denotă pe alocuri un caracter provizoriu, el însuși recunoaște lucrul acesta, ceea ce înseamnă că sunt perfecționabile. Apoi, în ciuda formației de indianist, gândirea lui se desfășoară într-un orizont platonician-augustinian. Să afirmi lucrul acesta în Occident înseamnă un act de curaj. Nu numai în universitățile catolice, ci și în celelalte universități, el a fost mai tot timpul considerat panteist și imanentist. A trebuit să susțin această idee în mod științific, cu argumente din lucrările sale, în special din operele sale de tinerețe”. (Adevărul literar și artistic, 13 martie 1998, p. 13).

Zece ani mai târziu, Moshe Idel, un cercetător de renume mondial al lucrărilor lui Mircea Eliade a remarcat cartea Definitio sacri și a scris: „Această monografie ne oferă o valoroasă analiză a teoriei lui Eliade despre sacru și contribuie la mai buna înțelegere a surselor acestuia”. În articolul publicat în revista Apostrof 2/2008 de unde am preluat afirmația de mai sus – „Camuflarea sacrului în memorialistica, beletristica și literatura științifică a lui Mircea Eliade” – Moshe Idel comentează viziunea triumfalistă asupra creștinismului la Mircea Eliade și apoi precizează: „Primul care a subliniat importanța acestui pasaj pentru istoria teoriei despre irecognoscibil a lui Eliade a fost W. Dancă”.

Îndată după publicarea tezei am luat legătura cu prof. Julien Ries de la Centrul de Istorie a Religiilor din cadrul Universității Catolice Louvain-la-Neuve din Belgia. Profesorul Ries a fost încântat de lucrarea mea. Printre alte gesturi de apreciere și de prietenie intelectuală, mulțumindu-mi pentru contribuția la clarificarea orientării filosofice a lui Mircea Eliade, am primit o „Prefață” pentru ediția a doua cărții, care era iminentă în luna martie 1998. „Prefața” se găsește în această ediție în limba română și se poate citi integral. Redau un fragment în care Prof. Ries sintetizează teza cărții: „Wilhelm Dancă a recurs la o cercetare aprofundată care-și conduce cititorii chiar la izvoarele gândirii tânărului universitar de la București, descoperind astfel terenul unde-și află rădăcinile concepția eliadiană asupra sacrului, înainte de a se dezvolta și de a se desfășura în totalitate. Lucrarea lui Wilhelm Dancă este lămuritoare și permite o mai bună înțelegere a sensului și articulației sacrului în metoda ca și în opera marelui gânditor român care a adus un suflu nou în știința religiilor. Dancă a avut fericita inițiativă de a face o anchetă precisă asupra influenței lui Nae Ionescu – maestrul cel mai apropiat de Eliade – asupra aceluia care i-a fost discipol, admirator și asistent”.

Dinamica premiselor și semnele de bun augur pe care le manifestau dialogurile culturale la prima ediție a cărții lăsau să se înțeleagă că o nouă ediție este iminentă. Regret că nu am realizat-o mai devreme, dar cum spune Qohelet, fiul lui David, rege în Ierusalim: „Pentru toate există o vreme și un timp” (Qohelet 3, 1). Momentul de față este datorat, parțial, studenților de la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București. Le mulțumesc pe această cale pentru că au cerut cartea Definitio sacri în multe feluri și de nenumărate ori și la cursuri, și în afara cursurilor. Pe lângă aceștia numeroși cititori și admiratori ai lui Mircea Eliade din diferite părți ale țării m-au întrebat când apare ediția a doua a cărții. Le sunt recunoscător pentru cererile pe care mi le-au adresat și sper că nu și-au pierdut speranța.

Cartea se îmbogățește în haina acestei ediții cu prefața Prof. Julien Ries, un renumit cercetător al istoriei religiilor la nivel internațional. M-am bucurat foarte mult când am auzit că Papa Benedict al XVI-lea l-a creat cardinal pe 18 februarie 2012. A trăit între anii 1920 și 2013. A fost profesor de istorie orientală la Universitatea Catolică din Leuven între 1960 și 1968, iar între 1968 și 1990 a fost profesor de istorie a religiilor la Universitatea Catolică Louvain-la-Neuve, unde a înființat un Centru de istorie a religiilor care îi poartă numele. A fost și membru al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios între 1979 și1985. Opera omnia a fost publicată de curând de Editura Jaca Book din Milano și numără douăsprezece volume. Cu puțin timp înainte de a muri ziarul Corriere della Sera din Milano, pe 9 februarie 2013, îi consacra un articol în care se spunea, printre altele, că Julien Ries este „cel mai mare specialist al religiilor în viață”. S-a legat de România nu doar prin admirația lui față de Mircea Eliade și studiile pe care i le-a dedicat, ci și printr-o donație consistentă de carte – aproximativ trei mii de volume de cărți de filosofie, teologie și literatură – care a ajuns la biblioteca Institutului Catolic din Iași unde am fost rector între 2001 și 2011.

Față de ediția precedentă în bibliografia generală a cărții am introdus mai mulți autori români sau străini, precum și titluri de volume recente sau studii relevante pentru lărgirea orizontului de înțelegere a ideilor dezbătute în lucrare.

În această ediție am modificat metodologia de citare având în vedere tendințele actuale din cercetarea științifică căutând să respect două reguli principale de metodologie, și anume coerența și claritatea.

De asemenea, am corectat unele exprimări care trădau dependența de limba italiană, limba în care am scris și am publicat teza de doctorat, dar și câteva erori de tehnoredactare.

Mulțumesc din inimă doamnei Lavinia Spandonide pentru că găzduiește acest proiect editorial și tuturor colaboratorilor care au participat în diferite feluri la apariția lucrării.

București, 21 februarie 2022                                                              Wilhelm Dancă

Cuvânt înainte

Comunitatea creștină se constituie și se formează prin Cuvânt. Cadrul specific în care se ascultă și se meditează Cuvântul Domnului este unul liturgic. De pildă, sfânta liturghie, liturgia Cuvântului, liturgia Orelor, celebrarea sacramentelor. Prima parte a sfintei liturghii se numește liturgia Cuvântului și este structurată pe lecturi de texte din Vechiul și Noul Testament și pe omilia preotului.

 În zilele de duminică liturgia Cuvântului conține trei lecturi biblice rânduite după următoarele criterii: lectura I din Vechiul Testament (cărțile istorice sau profetice); Psalmul; lectura a II-a din Scrisorile apostolice sau Apocalipsa; lectura a III-a din Evanghelii. În timpul pascal lectura I se ia din Faptele Apostolilor.

 Liturgia Cuvântului din zilele de duminică este rânduită într-un ciclu de trei ani (A,B,C), în timpul cărora se citește o mare parte din textele Sfintei Scripturi. Evangheliile sinoptice, Matei, Marcu și Luca, sunt distribuite câte una în fiecare an, și din ele se aleg pasajele cele mai semnificative din punct de vedere teologic.

Evanghelia după Ioan se citește în timpul Crăciunului, Postului Mare și al Paștelui.

Avem alte scrieri ale Noului Testament care se citesc în zilele de duminică, în măsura în care textele selectate suplimentar servesc întregirii teologiei duminicii sau sărbătorii celebrate în acea zi.

Fragmentele din Vechiul Testament sunt selectate în funcție de evanghelia zilei.

Dacă vrem să știm din care ciclu se citește în prezent, să folosim acest calcul simplu: anul divizibil cu trei este C, de pildă 2019. Asta înseamnă că 2020 este A, iar 2021 este B.

 Unitatea tematică a lecturilor este construită în jurul evenimentului care se celebrează. Fiecare duminică are o unitate teologică care leagă evanghelia, prima lectură și psalmul.

 Evangheliile sinoptice conțin elemente despre viața, faptele și cuvintele lui Isus, dar și informații despre viața celei de-a doua generații de creștini după moartea și învierea lui Isus. Este vorba despre generațiile care au trăit între 65 și 80, ani în care Biserica a crescut și, în același timp, s-a confruntat cu probleme specifice legate de dezvoltarea comunității, cum ar fi asumarea identității creștine și raporturile misionare cu lumea.

Biserica despre care se face vorbire în evangheliile sinoptice era răspândită pe coastele Mării Mediterane, în estul Siriei și la Roma, dar și în zonele elenizate ale imperiului roman.

Evanghelia după Marcu a fost scrisă între anii 65-70 și reprezintă suportul esențial pentru celelalte două Evanghelii, cea după Matei scrisă între 70-75 și cea după Luca, scrisă între 75-80.

Potrivit unor mărturii ale tradiției, Matei ar fi scris evanghelia în aramaică, dar la noi a ajuns în limba greacă. A fost scrisă în Palestina sau în Siria, nu se știe exact. Destinatarii inițiali erau evrei, pentru că evanghelistul caută să demonstreze că Isus Christos este Mesia, atât prin prezentarea genealogiei, deci a apartenenței lui Isus la familia regală a lui David, cât și prin referirile la profețiile din Vechiul Testament despre Împărăția inaugurată prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Evanghelia după Matei se citește în anul A, dar nu în întregime, ci doar anumite fragmente, care conferă celor care participă duminica la liturghie o viziune de ansamblu asupra Evangheliei după Matei.

Evanghelia începe cu evenimentele din copilăria lui Isus și se termină cu aparițiile celui Înviat. Între aceste două momente sunt introduse predicile sau cuvântările lui Isus, care reprezintă partea cea mai bogată a Evangheliei după Matei. Am identificat cinci predici cu teme specifice: Predica de pe Munte în care găsim categorii esențiale ale catehezei evanghelice (cap. 5-7), predica despre misiune și condițiile necesare pentru răspândirea mesajului lui Isus (cap. 10), predica în parabole despre taina Împărăției în lume și despre Biserică (cap. 13), predica despre comunitate și probleme fundamentale ale comunității credincioșilor (cap. 18) și predica eschatologică sau despre timpurile de pe urmă cu precizări pastorale despre așteptarea și pregătirea celei de-a doua veniri a lui Christos (cap. 24-25).

 Obiectul principal al meditațiilor din acest volum sunt două teme semnificative pentru evanghelistul Matei, pentru Biserica de la începuturile creștinismului, dar și pentru noi, astăzi. Prima este legată de cateheza credinței, o temă pe care apostolul Matei o încadrează în orizontul Învierii. Prin urmare, Învățătorul unic și Catehetul adevărat din Biserică este Christos Înviat. Cele cinci predici ce se regăsesc între capitolele 5 și 25 conțin ipsissima vox Christi sau cuvinte rostite personal de Isus.  Matei a vrut să atragă atenția Bisericii de ieri și de azi și prin acest argument de natură verbală că Isus este singurul și adevăratul Învățător al credinței.

 A doua temă semnificativă este dreptatea. Aceasta se deosebește de dreptatea din învățătura fariseilor sau din filosofia greacă. Dreptatea creștină înseamnă orientarea vieții discipolului spre valorile Împărăției lui Dumnezeu, practica constantă a rugăciunii și trăirea iubirii universale față de aproapele. Evanghelistul Matei argumentează că Isus este Învățătorul acestui nou fel de dreptate. El este cel drept prin excelență pentru că a acceptat voința Tatălui de mântuire a tuturor oamenilor și și-a dăruit viața pentru ca toți oamenii să aibă viață.

 Referitor la autorul Evangheliei după Matei nu sunt dubii că ar fi altcineva decât Matei sau Levi (vezi Marcu 2, 14 și Luca 5, 27) din Cafarnaum, care, ca profesie, era vameș. Isus l-a chemat să intre în grupul discipolilor zicându-i: „urmează-mă!”, iar Matei vameșul a lăsat toate și l-a urmat. A dat o masă la care l-a invitat pe Isus și discipolii săi. Alte informații despre el nu mai avem. Potrivit tradiției, a murit ca martir în Etiopia. Relicvele lui se află astăzi la Salerno (Italia).

 Am adunat între coperțile acestui volum omiliile la Evanghelia după Matei rostite în Anul A al timpului de peste an (2017 și 2020), în catedrala „Sfântul Iosif” din București, la liturghia de la 12.15. Toate omiliile pornesc de la textul Evangheliei după Matei, cu o singură excepție, este vorba despre Botezul Domnului din duminica a II-a când s-a luat un fragment din Evanghelia după Ioan. Ar mai fi încă o excepție, de pildă, pericopa evanghelică despre Sfânta Treime, dar omilia la această sărbătoare va fi publicată în ultimul volum al seriei Mysterium Christi. Menționez că din acest volum lipsește meditația la duminica a IX-a. Această absență trebuie considerată ca o dovadă în plus a faptului că meditațiile provin din dialogul preotului cu comunitatea, unde omilia se face și cu inima, nu doar cu mintea. Dacă acest dialog nu a avut loc, și deci a rămas un gol în lista predicilor, l-am lăsat așa, pentru că nu am avut de gând să completez lista cu o omilie gândită la birou. Pentru mine este ceva esențial să prezint Cuvântul Domnului în fața oamenilor. Fluxul de energie pozitivă care trece dintr-o parte într-alta, de la preot la comunitate și de la comunitate la preot, îl veți simți și în meditațiile din acest volum

Am fost ajutat de mai multe persoane de bunăvoință să transcriu omiliile din formatul audio în formatul scris. Prima variantă a predicilor este înregistrată video/audio și se găsește pe conturile mele de pe Facebook și de pe Youtube, precum și pe blogul meu personal: https://www.wilhelmdanca.ro

Am reformulat anumite fraze și propoziții din omiliile transcrise, fiindcă știma de la Fericitul Vladimir Ghika, care obișnuia să spună „ar fi o catastrofă să vorbești așa cum scrii și să scrii așa cum vorbești”. Cu toate acestea, recitind manuscrisul, am observat că influențele stilului vorbit au rămas în textele meditațiilor pe care le public acum. Le-am lăsat intacte, asumându-mi toate riscurile, deoarece vreau să se știe că ele provin dintr-o lume vie.

 Mulțumesc din inimă persoanelor care m-au ajutat să transcriu omiliile și să le corectez. În timpul colaborării noastre am avut impresia că ele cred mai mult decât cred eu în reușita acestui proiect. Îmi exprima și aici recunoștința pentru determinarea, dăruirea și discreția lor.

Mulțumesc mult doamnelor profesoare Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, care mi-au pus la dispoziție traducerea în limba română a Evangheliei după Matei.

Mulțumesc din suflet domnului Otniel Vereș, director al editurii Ratio et Revelatio din Oradea, care găzduiește în spiritul fraternității creștine proiectul editorial intitulat Mysterium Christi, ce a ajuns acum la volumul IV.

Pun în mâinile cititorilor Meditațiile la Evanghelia după Matei cu speranța că, prin cuvintele mele, Cuvântul lui Isus va ajunge la urechile lor și va pătrunde mai adânc în inimile lor.

Cer ajutor de la Sfântul Matei pentru toți cei ce vor deschide această carte ca să înțeleagă ceea ce citesc și să trăiască ceea ce au înțeles.

În sărbătoarea „Christos Rege”, 21 noiembrie 2021

Wilhelm Dancă

Am înregistrat un dialog cu Cristian Pătrășconiu pe 19 mai 2021, a doua zi după apariția cărții „Și cred, și gândesc”. Am vorbit despre hobby-urile mele, despre întâlnirea cu personalități ecleziastice remarcabile, despre societățile post-seculare sau post-creștine. De asemenea, am atins teme de actualitate socială și educațională care sunt analizate în carte.

Discuția noastră s-a focalizat pe relația dintre credință și religie, dintre credință și rațiune, dar și pe legătura dintre credință și educație. Am pledat cauza rezilienței prin cultură și prin educație în spiritul interdisciplinarității. Spiritualitatea făcătorilor de poduri stă la baza volumului despre care „ne-am lungit cu vorba” timp de o oră. Spre deosebire de ediția din 2013, actualul volum este mai bogat. Am adăugat două capitole importante. Unul despre binele comun și altul despre rugăciunea ca rațiune vorbită la Fericitul Vladimir Ghika.

Pentru mai multe detalii vă invit să vizionați filmul de mai jos și, apoi, să vă procurați cartea.

Notă la a doua ediție

Am scris această carte ca răspuns la cererile prietenilor, care doreau să-și consolideze credința sau să recupereze elanul pe care l-au avut în trăirea religioasă din copilărie și din tinerețe. Nu mi-am imaginat că va avea un ecou atât de mare, că va trece nu doar dincolo de granițele cercului meu de prieteni, ci și de cele profesionale, confesionale și generaționale. Lucrul aceasta mi-a umplut inima de bucurie și de recunoștință. 

Mi s-a întâmplat odată să fiu oprit pe stradă de un bărbat între două vârste. M-a întrebat: „Dumneavoastră sunteți cel ce a scris cartea Și cred și gândesc?” I-am răspuns, în mod vădit surprins și emoționat, foarte scurt: „Da”. Fără să spună nimic, interlocutorul mi-a zâmbit, și-a ridicat pălăria și a plecat mai departe, cu pălăria ridicată. Gestul acesta și altele asemenea, precum și cererile care au sosit la mine de la diferiți librari și cititori din țară m-au încurajat să pregătesc o nouă ediție.

Versiunea de față are la bază textul din volumul Și cred și gândesc. Viitorul unui dialog controversat, cu o prefață de Vittorio Possenti, apărut la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, în 2013.

Textul din această ediție se îmbogățește cu două capitole. Primul este intitulat „Vladimir Ghika. Discipol și maestru al rugăciunii ca rațiune vorbită” și apare în partea a doua a lucrării, acolo unde, vorbind despre legăturile dintre credință și rațiune, adresez cititorului invitația de a-și ridica privirea spre înălțimile metafizice, pentru a redescoperi gustul adevărului și simțul lui Dumnezeu. Al doilea capitol nou, „Rațiune, credință și educație în căutarea binelui comun”, lărgește perspectiva educațională din secțiunea a treia a cărții. Este vorba despre un îndemn la promovarea binelui comun în rândul tinerelor generații, ținând cont de dificultățile sociale și culturale actuale: răspândirea rapidă a religiei eului, egoismul generațional, urgența educațională, deficitul de cetățenie activă și participativă, secularizarea vieții sociale, pierderea simțului sacralității vieții și altele. De aceea, în acest capitol, pledez pentru asumarea în spațiul public din România a unui proiect antropologic creștin, centrat pe principiul binelui comun.

Am adăugat, la sfârșitul, volumului o bibliografie selectivă. Am ales titlurile de cărți consultate, care au fost scrise sau traduse în limba română. Am corectat micile erori care s-au strecurat în prima ediție a cărții.

Mulțumesc din inimă Laviniei Spandonide, directorul editurii Spandugino, pentru că a binevoit să găzduiască apariția acestei versiuni. De asemenea, mulțumesc lui Paul Marinescu, director editorial, și Mirunei Tătaru-Cazaban, coordonator de colecție, care au îmbrățișat cu entuziasm proiectul. Primesc cu multă recunoștință ajutorul lor și văd în el un semn al unității în diversitatea legitimă a creștinilor din România.

28 ianuarie 2021, Sfântul Toma de Aquino