Wilhelm Dancă

În sărbătoarea „Dedicarea bazilicii din Lateran” am meditat Evanghelia după Ioan 2, 13-22. Am subliniat trei lucruri.

Mai întâi, să respectăm „zidurile” bisericilor, pentru că ele delimitează un spațiu sacru al prezenței intense a lui Dumnezeu. Ele corespund caracterului spațial al ființei umane. De fapt, omul nu-l poate întâlni pe Dumnezeu doar la nivelul gândurilor sau ideilor, ci pornind de la simțurile exterioare. Astfel putem vorbi despre sensul antropologic al zidurilor unei biserici.

Apoi să adăugăm sensul teologic, care este exprimat de patriarhul Iacob în Geneză 28, 17. După ce a avut revelația îngerilor coborând și urcând pe scara ce duce la cer a spus că locul acela este înfricoșător. De asemenea, că este casa lui Dumnezeu și poarta cerului. Apoi am vorbit despre creștini ca temple ale lui Dumnezeu și prezențe ale Duhului Sfânt. Despre aceste lucru vorbește Sfântul Paul adresându-se corintenilor, dar și nouă, astăzi. Am dezvoltat relația sănătoasă față de corpul propriu și cel al altora. Am criticat situațiile în care trupul devine idol și seduce pe aproapele. Adică, îi confiscă sau reduce libertateatea de a fi.

În fine să ținem cont de chemarea Sfântului Petru de a deveni „pietre vii” în construcția Bisericii. Creștinul-piatră vie are în mod spontan experiența sacrului. Mulți au pierdut simțul divinului, dar au rămas cu un fel nostalgie ce se traduce, uneori, prin critica la adresa bisericii. De exemplu, unii care nu merg la biserică sunt degustați de „negustoriile” de multe feluri ce se propun în sau în jurul bisericii. Creștinul-piatră vie devine un reper pentru omul care caută un sens în lume. Experiența sacrului din interiorul bisericii conferă sens vieții. Să o propunem celor din jur în mod gratuit, adică potrivit „logicii” iubirii lui Christos, piatra din capul unghiului.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

https://youtu.be/3-aAfiVGrTQ

Am vorbit astăzi despre rugăciune comentând parabola fariseului și a vameșului la templu după Evanghelia sfântului Luca 18, 9-14. Am spus că fariseul și vameșul ilustrează două comportamente care se aflâ în interiorul ființei umane. Fiecare om are ceva și din atitudinea fariselui, și din aceea a vameșului. Pe scurt, este vorba despre lupta din interiorul omului între mândrie și umilință.

Am subliniat faptul că mândria izolează și orbește. Omul autosuficient sau autoreferențial nu are nevoie de nimeni, nici chiar de Dumnezeu. De asemenea, din cauza atenției exagerate asupra propriului eu, omul mândru nu vede pe nimeni. De aceea, fariseul nu se poate ruga lui Dumnezeu, ci doar lui însuși. Omul mândru nu poate fi ajutat, pentru că nu se lasă ajutat.

Umilința este o virtute care are două efecte: libertatea și adevărul. Ne eliberează de prejudecăți și ne arată ceea ce suntem cu adevărat. Adică, oameni păcătoși, slabi, care depind de Dumnezeu Creatorul în privința vieții și a mântuirii. Omul umil se roagă lui Dumnezeu, pentru că vede cine este în mod real și se simte liber. Astfel, dacă rugăciunea este primul rod al umilinței, să urmăm exemplul vameșului.

Pentru mai multe detalii, deschideți linkul de mai jos.

Astăzi, 19 octombrie 2025, am meditat tema rugăciunii la ucenicii lui Isus pornind de la Evanghelia după Luca 18, 1-8. Aici este vorba despre văduva care se roagă insistent și curajos ca judecătorul nedrept să-i facă dreptate.

Am identificat două învățături importante pentru discipolii Domnului din zilele noastre.

Prima se referă la problema dreptății. Nu trebuie să se lase descurajați de disproporția dintre puteri. Adică, puterea (mică dar onestă) omului care are dreptate și puterea (mare dar coruptă) celor care judecă. Să fie curajoși și determinați mai ales când e vorba de dreptatea altora. Să-i ajute pe cei nedreptățiți să-și câștige demnitatea știrbită. Văduva este un exemplu de rugăciune. Ea își asumă fragilitatea, fiindcă era lipsită de sprijin afectiv, moral și financiar, și nu cade în fatalism. Are încredere că i se va face dreptate și i s-a făcut.

A doua este legată de credința ca încredere în Domnul Christos. Această încredere se manifestă și se cultivă prin rugăciune. Rugăciunea este ca un dialog între două inimi. Aici ar trebui să aibă prioritate dialogul lui Dumnezeu cu ucenicul lui Isus, care vrea să-i spună că-l iubește. Sau că este copilul său iubit. Dar, privind ordinea, mai întâi ar trebui să vorbească Dumnezeu, pentru că discipolii nu știu să se roage cum trebuie. O spune Sfântul Paul în Romani 8, 26: „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu știm să ne rugăm”. Sfântul Augustin dezvoltă această observație. El spune că rugăciunile noastre „nu sunt ascultate pentru că suntem răi, cerem lucruri rele și în mod rău”.

Am făcut o aplicație practică în legătură cu operele misionare. Am spus că devenim misionari mai întâi prin prezența iubirii lui Dumnezeu în noi. Dacă se întâmplă lucrul acesta, atunci viața noastră vibrează de „șoaptele” Duhului Sfânt în noi, deci de puterea rugăciunii bune. Apoi am spus că lumina lui Christos strălucește pe fețele acelora care se roagă precum văduva din parabolă. Adică, insistent, curajos, cu încredere sau credință că va obține ceea ce cere prin rugăciune. Neîndoielnic, rugăciunea face minuni dacă este o relație vie, pătrunsă de iubire, dacă inima noastră vorbește inimii lui Dumnezeu.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În această duminică, 12 octombrie 2025, am meditat Evanghelia după Luca 17, 11-19. Aici este vorba despre vindecarea a zece leproși. Dintre toți, unul singur se întoarce la Domnul Isus și-i mulțumește. Și acesta era un străin, adică un samaritean. Mesajul fragmentului biblic este că nicio religie nu mântuiește dacă îl respinge pe Domnul Christos.

Am subliniat trei aspecte importante.

Mai întâi am spus că suntem invitați să părăsim „religia” care nu vindecă sau nu mântuiește și să trecem la credința în Isus. Se poate întâmpla ca religia noastră să fie egoistă, uscată, rigidă sau să fi devenit ideologie. În cazul acesta religia nu-și mai împlinește menirea, adică nu mai face legătura între om și Dumnezeu, între om și ceilalți oameni.

Al doilea lucru remarcat a fost în legătura cu figura „străinului”. În timpul lui Isus străinul era considerat mesager divin. Străinul era purtător de revelație, de noutate, prospețime. Lumea civilizată a început în momentul în care străinul a devenit oaspete. Civilizația iubirii inaugurată de Domnul Isus se bazează pe empatie față de străin. Am spus că trebuie să fim empatici față de străinii de lângă, de exemplu față de sri-lankezi. Au multe să ne spună în priviță trăirii religioase.

În fine am atins și problema recunoștinței sau a aducerii de mulțumire. Cicero spune că recunoștința este mama tuturor virtuților. Pentru creștini, aducerea de mulțumurie este un semn de umilință, de încredere în Domnul, de la care vin toate darurile. Printre aceste daruri sunt viața ca atare și faptele bune ale omului. Ne-am amintit un gând al Fericitului Vladimir Ghika. El spune că prin ingratitudinea celorlalți față de noi ne asemănăm cu Dumnezeu. Am invitat pe cei prezenți să multiplice actele de mulțumire, așa cum facem la Rugăciunea euharistică, miezul Sfintei liturghii. Actele de mulțumire, oricare ar fi ele, dezvoltă în noi o putere specială, și anume puterea euharistică.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Despre săraci și bogați a fost vorba astăzi în parabola din Luca 16, 19-31. Numele parabolei este „Omul bogat și Lazăr cel sărac”. Am vorbit despre sărăcie și bogăție din mai multe puncte de vedere.

Primul a fost cel de natură materială. Al doilea a ținut cont de lumea sentimentelor/emoțiilor. Iar al treilea a vizat sărăcia și bogăția în raport cu Christos. În toate cele trei situații bogăția poate să fie o piedică în relația cu aproapele și chiar cu Domnul Christos. Bogăția materială, sentimentală sau spirituală poate să ducă la orbire și la „nesimțire”. Bogăția devine acaparantă. De aceea, trebuie tradusă în gesturi de împărtășire concretă.

Astăzi am ținut două meditații despre sărăcie și bogăție. Aici puteți viziona meditația de la ora 8, care a fost transmisă și pe TVR2.

Detalii găsiți în linkul de mai jos.