Wilhelm Dancă

În zilele noastre să vorbești despre „omul lăuntric” poate părea ceva ciudat. De fapt, suntem invitați din multe părți să ieșim din noi înșine, așa cum se întâmplă cu rețelele de socializare, și să gândim ce gândesc alții sau să urmărim ce li se întâmplă altora, nu nouă înșine. Am dezvoltat acest gând pornind de la Parabola semănătorului din Evanghelia după Matei 13, 1-23.

Am urmat trei pași. Primul a fost despre abordarea realistă a raportării oamenilor la Cuvântul Domnului. Unii ascultă, dar nu aud. Alții privesc, dar nu văd. Lucrul acesta l-a spus Domnul, care a spus că unii nu rodesc deloc, iar alții treizeci, șaizeci sau o sută. De ce? Fiind asemenea unei semințe, Cuvântul cade la unii în zona în care terenul nu e bun, adică ascultătorul nu are „viață interioară” sau „trăire lăuntrică”. Biserica și familia trebuie să redescopere prin dialog „omul interior”.

Al doilea a remarcat că sămânța, la fel și Cuvântul, este promisiune de viitor, potențial de viață sau forță vitală. De asemenea, și sămânța, și Cuvântul sunt o realitate fragilă, care poate cădea în locuri mai puțin deschise vieții, poate fi călcată în picioare sau marginalizată.

Al treilea a fost despre omul interior, în absența căruia parabola semănătorului nu are prea multe de spus. Desigur, parabola poate fi interesantă la nivel literar, intelectual, dar rodește fapte de bine doar dacă ajunge în adâncul omului interior. Atunci când lăuntrul omului este potențat de Cuvântul Domnului, în lume, se declanșează o lucrare a binelui, pe care nimeni nu o poate cuantifica. Omul pătruns de Cuvântul lui Dumnezeu înlăuntrul său este „mai uman decât omenirea” (Chesterton).

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Prieteni,

Prieteni,

Duminica trecută am meditat condițiile unui apostolat rodnic despre care vorbește Domnul Christos în Evanghelia după Matei 10, 26-33.

Cea mai importantă dintre ele e legată de frica de oameni. Apostolii nu trebuie să-și acomodeze predicarea Evangheliei după gustul oamenilor. Trebuie să fie „exigenți”, adică să transmită conținuturi religioase și să modeleze comportamente umane.

Altă condiție este dialogul cu lumea sau cu societatea, dar nu pentru a ajunge la un compromis, ci pentru a proteja demnitatea persoanei umane de pericolele ce o amenință.

În fine, o ultimă condiție este încrederea în Providență, încredere ce se traduce prin pacea inimii, mersul calm și vocea liniștită.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, 7 iunie a.c., am meditat chemarea apostolului Matei din Evanghelia după Matei 9, 9-13. Am învățat cu credincioșii prezenți la catedrala „Sfântul Iosif” din București ceea ce spune Domnul: „Milostivire vreau, nu jertfă”. Am descris iubirea prioritară în viața de credință a ucenicului pornind de la pictura lui Caravaggio din biserica „San Luigi de’Francesi” din Roma. Pictura se numește „Chemarea Sfântului Matei”.

Am dezvoltat trei aspecte ale iubirii prin care Matei răspunde la chemarea Domnului.

Mai întâi iubirea este umilă. În pictura lui Caravaggio el se întreabă: „Oare este vorba despre mine?” Deci, își asumă fragilitatea, slăbiciunea, păcătoșenia.

Apoi, iubirea este universală. Matei îi cheamă pe toți vameșii și păcătoșii publici la masă pe care o dă în cinstea Domnului.

În fine, iubirea este onorată de prezența Mântuitorului. Lucrul acesta s-a întâmplat în mod real în viața lui Matei. Dar se întâmplă și în cazul fiecăruia dintre noi ori de câte ori participăm la masa euharistică.

În concluzie, iubirea prioritară în relația cu Dumnezeu este umilă, universală și onorată de prezența reală a lui Christos.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În sărbătoarea „Trupul Domnului” am meditat câteva elemente ale instituirii Euharistiei din Joia Mare sau Joia Sfântă. De ce? Pentru că astăzi, în Biserica romano-catolică, se sărbătorește Joia Verde sau „Corpus Domini”. Această solemnitate este ecoul înființării sacramentului Prezenței reale a Domnului în Sfânta Împărtășanie din Joia Mare.

Am subliniat trei aspecte.

Primul a fost despre frățietatea pe care o presupune Cina Domnului, și în trecut, și astăzi. Cina este masa luată de Isus împreună cu ucenicii săi. Așa se cinează în Biserică. De aceea, cine se împărtășește nu este singur, participă împreună cu Domnul Christos și cu alți ucenici la masa euharistică.

La al doilea am aprofundat responsabilitatea consumării pâinii de fiecare zi, dar și a pâinii euharistice. Dacă omul nu mănâncă pâine, moare. Pâinea este necesară atât pentru viața naturală, cât și pentru cea supranaturală. Tot aici am spus că vinul nu este necesar pentru viață, dar face să o trăiești în bucurie. Am subliniat rolul pe care îl are „vinul credinței” pentru a participa cu bucurie la liturghie.

La al treilea am dezvoltat participarea la Euharistie și asumarea dorinței lui Isus de a rămâne fideli iubirii Tatălului și semenilor, fără discriminare.

În concluzie am spus că Euharistia este autostrada care duce la nemurire.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.