Wilhelm Dancă

Astăzi, 8 martie 2026, pe drumul de pregătire pentru sărbătoarea Paștelui, am meditat la Evanghelia după Ioan 4, 5-42. În ritualul latin, Postul Mare cuprinde cinci duminici. În primele două, s-au propus fragmente din Evanghelia după Matei, care descriu ispitirile lui Isus în pustiu și schimbarea Lui la față în prezența ucenicilor. În următoarele trei duminici se meditează trei simboluri din Evanghelia după Ioan: apa, lumina și viața. Ele sunt propuneri de abordare a vieții spirituale pentru a nu cădea în ispitele despre care am auzit în prima duminică din Postul Mare. Prima dintre ispite se referă la adorarea idolilor. De aceea, dialogul lui Isus cu femeia samariteancă din Evanghelia după Ioan aprofundează raportul cu instituțiile care ar trebui să conducă la Dumnezeu. Din păcate, de multe ori, în loc să fie fereastră spre cer, ele devin ziduri.

În legătură cu ispita de a adora idoli, am subliniat trei lucruri.

Mai întâi, faptul că Isus stă pe marginea fântânii lui Iacob e semn că El singur a devenit apa care potolește setea omului de viață veșnică. Îi spune femeii samaritence că El este Christos și doar El poate să facă omul să nu mai sufere de sete. Femeia crede și devine apostol, în sensul că le spune tuturor cu cine s-a întâlnit. Cine nu crede în El nu poate să crească, pentru că va suferi mereu de sete și va apela la idoli. Acesta este păcatul tuturor păcatelor: respingerea lui Christos, Dumnezeu care vine, și blocarea propriului drum de creștere. Credința femeii samaritence este exemplară, pentru că trece de la tradiții, templu, practici religioase consolidate la noutatea ce o aduce Christos, fântâna din care se scoate apa spre viața veșnică. Lucrul acesta înseamnă că ea crede/ se încrede în Dumnezeu care vine, nu doar în Dumnezeu care era și care este. Femeia samariteancă este „open mind”, are o mentalitate nomadă, deschisă la noutate.

Apoi, am vorbit despre faptul că Isus relativizează rolul templului de pe muntele Garizim, locul în care se roagă samaritenii. Dar același lucru l-a făcut și în vorbirea despre importanța templului de la Ierusalim, unde se roagă evreii. Templul Nou de întâlnire a omului cu Dumnezeu este Christos, care nu distruge tradiția, legile și obiceiurile, ci le relativizează. Omul care crede în Christos îl adoră pe Dumnezeu „în spirit și adevăr”, iar spiritul său de adorație se vede în alegerile de viață ce prioritizează lucrarea dreptății și a iubirii față de victimele oprimării.

În fine, am amintit că suntem în anul jubiliar franciscan, care celebrează 800 de ani de la trecerea Sfântului Francisc de Assisi la Tatăl. Am subliniat lauda adusă de el lui Dumnezeu pentru „sora apă, care este foarte utilă, umilă, prețioasă și curată”. Am spus că e adevărat, dar, uneori, apa nu este curată, de pildă, apa din București. Însă, i-am asigurat pe credincioșii prezenți la liturghie că acela care bea „apa curată” din fântâna care este Christos nu va înseta niciodată și, în plus, își va schimba viața.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am început primăvara meteorologică. În cadrul liturghiei de la 12.15, am meditat Schimbarea la Față a lui Isus pe munte. Evangheliștii Matei, Marcu și Luca spun că acolo s-a manifestat iubirea Tatălui față de Fiul său preaiubit, de aceea am considerat că aceasta e cauza transfigurării Domnului Isus. Trei ucenici au fost martori: Petru, Iacob și Ioan. Sfântul Leon cel Mare comentează acest pasaj biblic și spune că Transfigurarea Domnului are un rol pedagogic. Îndreptându-se spre Ierusalim, unde avea să moară răstignit și apoi să învie, Domnul Christos a dorit să-i pregătească pe discipoli pentru aceste evenimente. De fapt, a intenționat să le transmită că, fără Calvar sau Cruce, nimeni nu poate să ajungă la bucuria din dimineața Paștelui.

Așadar, Schimbarea la Față a lui Isus este o invitație la pregătire pentru Înviere. Am propus trei puncte, pornind de la conținutul evenimentului din Evanghelia după Matei 17, 1-9.

Mai întâi am afirmat că Isus s-a schimbat la față în prezența ucenicilor datorită iubirii Tatălui, care s-a manifestat față de El în mod empiric. Fața lui Isus strălucea ca soarele, hainele erau albe ca lumina. Domnul a lăsat să se vadă pentru câteva clipe strălucirea iubirii divine. Am înțeles astfel că acela care iubește se transfigurează pe sine, dar și pe cel iubit. Deoarece Petru s-a comportat ca un egoist spiritual, am spus că, în cazul de față, iubirea dintre Tatăl și Isus înseamnă generozitate sau bunătate fără limite și discriminare. Așadar, cine participă la iubirea Tatălui și ascultă de Christos se transfigurează, răspândind razele bunătății divine în jur.

Apoi am subliniat îndemnul Glasului din norul luminos: „Acesta este Fiul meu preaiubit … pe dânsul să-l ascultați”. Am făcut diferența dintre „auzirea” și „ascultarea” lui Christos. Cine îl ascultă pe Domnul lasă să-i cadă în inimă Cuvântul său. Am vorbit aici despre confuzia dintre religie și credință ca încredere sau ascultare de Domnul Christos. Glasul lui Dumnezeu Tatăl cere să avem încredere și să punem în practică Cuvântul Domnului. Astăzi mulți creștini se împiedică de religie și nu mai ajung la Christos sau nu reușesc să-l mai asculte.

În fine, am spus că urmarea lui Christos este necesară și în sus, urcarea pe munte, și în jos, coborârea în câmpie. Urcăm pe munte când mergem la biserică, când ne rugăm, când ascultăm o muzică sacră, când medităm Cuvântul Domnului, când simțim iubirea Tatălui asupra noastră. Coborâm de pe munte dacă ajungem în mijlocul oamenilor și vedem fața luminoasă a Domnului care strălucește pe chipul celor nevoiași. Aici este vorba de a umple de conținut caritatea sau solidaritatea cu oamenii sărmani, marginalizați, nedreptățiți, singuri sau bolnavi.

În concluzie, am invitat credincioșii să nu uite că bunătatea transfigurează, că religia nu se confundă cu credința și că pe munte se urcă și se coboară. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În prima duminică din Postul Mare am meditat la ispitirile Domnului Isus din Evanghelia după Matei 4, 1-11. Am afirmat că ele trebuie puse în legătură cu Botezul Domnului din Iordan. Am luat această idee de la sfântul John Henry Newman. De asemenea, am remarcat că ele au ceva în comun și cu ispitirea primilor oameni din Paradisul pământesc despre care se vorbește în prima lectură a Duminicii, și anume Geneza 2, 7-9; 3,1-7. Astfel înțelegem că, pe de o parte, Duhul Sfânt îl „împinge” pe Isus, Noul Adam, în pustiu ca să repare ceea ce a stricat primul Adam. Iar, pe de altă parte, ispitirile lui Isus sunt o actualizare a mizei din Paradisul pământesc. În Eden, într-adevăr, diavolul îi sugera (ispita) omului să-și depășească limita de creatură și să fie Dumnezeu însuși. În pustiu, acolo unde Duhul l-a condus pe Fiul lui Dumnezeu ce a îmbrăcat natura umană, diavolul îl invită/ispitește să se comporte ca și cum ar fi Dumnezeu însuși.

Am luat ispitirile pe rând.

Prima tentație a fost despre transformarea pietrelor în pâini. Diavolul îi spune Domnului că prin acest gest ar dovedi că este Fiul lui Dumnezeu. Însă Domnul Isus îi răspunde că „nu numai cu pâine trăiește omul”. Ispita vizează pervertirea misiunii lui Isus. El, în loc să se ocupe de hrana spirituală, ar fi trebuit să aibă grijă de hrana materială a oamenilor. Ispita a revenit de multe ori în istoria Bisericii și în in istoria sistemelor politice ale lumii. De exemplu, când Biserica a derapat în activismul social sau Statul și-a propus „să dea pâine la toată lumea”, confiscând libertatea oamenilor.

A doua tentație este în legătură cu spectacolul puterii divine. Isus e invitat/ispitit să se arunce de pe coama templului, adică să facă un fel de show prin care să demonstreze identitatea/puterea lui divină. Domnul va recurge la atotputernicia sa, dar o va face mereu în mod motivat și cu un scop precis. Va vindeca bolnavi, va merge deasupra apelor, va învia morți, va înmulți pâinile etc., dar mereu cu intenția de a-i învăța pe ucenici și de a-i invita să creadă în El. Astfel, puterea se primește și se exercită cu scopul de a face binele, nu de a face show sau spectacol.

A treia tentație este în legătură cu libertatea iresponsabilă sau demonică. Această libertate este „fără limite” sau „fără Dumnezeu”, pentru că nu ține cont de condiția de creatură a omului. Dar libertatea umană primită de la Dumnezeu are drept limită binele aproapelui, de aceea spunem că libertatea adevărată nu înseamnă libertinaj. Omul creat de Dumnezeu este liber în sensul că are puterea să facă binele. Prin întrupare, Domnul Isus, deși are o putere nelimitată, s-a limitat la condiția de creatură umană ca să-i arate omului că a fi liber înseamnă să faci binele.

Trăim astăzi într-o cultură marcată de sloganul „go beyond your boundaries”, cu orice preț. Mulți devin victime ale competitivității duse la extrem sau ale trăirii libertății fără limite. De aceea, unii se substituie lui Dumnezeu și decid potrivit propriilor interese/competențe genul sau durata vieții biologice a semenilor lor.

În concluzie am spus că Postul Mare e un timp potrivit pentru convertire. M-am referit din nou la Sfântul John Henry Newman. El afirmă că momentul convertirii este acela când înțelegem cu mintea noastră că „erezia” sau sistemele de gândire care falsifică/marginalizează conținutul credinței sunt o problemă.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Meditațiile la Predica de pe Munte din Matei 5-7 s-au încheiat astăzi. Începând cu duminica viitoare vom fi în Postul Mare și vom avea alte pericope evanghelice.

Am reușit să parcurgem doar trei momente din acest Discurs formidabil, la propriu. Primul a fost despre invitația de a trăi în lumea fericirilor evanghelice, adică în prezența lui Dumnezeu. Al doilea s-a referit la imaginea ucenicilor ca sare a pământului și lumină a lumii. Al treilea, cel din această duminică, este despre câteva principii și norme de viață morală. Respectarea lor condiționează intrarea în împărăția cerurilor. Pentru mai multe detalii despre Evanghelia de astăzi recomand lectura din Matei 5, 17-37.

Nu am subliniat conținutul normelor morale, ci spiritul în care trebuie puse în practică. De aceea, am aprofundat trei expresii sau formulări.

Prima este „inima împietrită”, care se găsește la Matei 19, 8. Acest verset explică discursul lui Isus despre drama și pericolele divorțului. El spune că Moise a permis despărțirea soților din cauza „împietririi inimii” oamenilor, dar la început nu a fost așa. Cum adică? La început oamenii aveau inimă de carne sau inimă de fii. Ei bine, aceasta e condiția de a (re)intra în împărăția cerurilor. Omul cu o inimă de fiu îl iubește pe Dumnezeu și, din iubire, trăiește în cuvântul său. Noi putem să ne reînnoim inima de fiu în cadrul celebrărilor liturgice, prin ascultarea Cuvântului și participarea la Euharistie.

A doua formulare este despre „dreptatea îmbelșugată” a ucenicilor. În raport cu fariseii și cărturarii care respectau minimal și ipocrit Legea lui Dumnezeu, ucenicii o trăiesc cu bucurie. Dreptatea lor este abundentă, debordantă, pentru că fac ceea ce fac nu din frică, nu constrânși, nu din supunere, ci din iubire. Deci, o fac cu bucurie și în libertate.

A treia formulare este despre reconcilierea cu fratele înainte de a aduce jertfa la altar. Observăm că împăcarea cu fratele cu care avem vreun litigiu este o acțiune concretă. Acolo unde lipsește spiritul de reconciliere asistăm la fel de fel de conflicte, care duc în cele din urmă la omucideri, violențe, moarte. Împăcarea este lucrarea Duhului Sfânt, care schimbă inima împietrită a omului în inimă de carne. De aceea, trebuie invocat Duhul Sfânt care să vină și să schimbe inimile noastre de piatră în inimă de fii.

În concluzie, în împărăția lui Dumnezeu nu intră oamenii fricoși sau ipocriți, ci oamenii liberi, și anume oamenii care fac ceea ce fac din iubire.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi celebrele cuvinte ale lui Isus din Evanghelia după Matei 5, 13-16. Adresându-se ucenicilor, El le spune: „voi sunteți sarea pământului”. Apoi adaugă: „voi sunteți lumina lumii”. Am subliniat contextul în care sunt rostite aceste cuvinte, și anume Predica de pe Munte. Ea începe cu proclamarea fericirilor. Prin urmare, în raport cu lumea, ucenicul e „sare” și „lumină” dacă este sărac, blând, curat cu inima și făcător de pace.

Am dezvoltat rolul sării în viața oamenilor. Am observat că termenul „sal-is” din latină a intrat în rădăcina multor cuvinte din limba română. De exemplu, salvator, salvare, salutare, salariu și altele. Toate au de-a face cu funcția sării, și anume aceea de a conserva viața și de a da gust sau savoare bucatelor. În calitate de „sare a pământului”, ucenicii sunt chemați să dea savoare lumii în care trăiesc. Cum? Prin „faptele lor bune”, cum spune Evanghelia. Trăind și folosind limbajul carității, nu atât prin vorbe, cât prin fapte. Așadar, ucenicii sunt sarea pământului, dacă trăiesc „adevărul” lui Christos, care s-a jertifit pentru oameni din iubire. Orice formă de conformism la spiritul egoist al lumii face ca discipolii să nu mai fie relevanți, de aceea vor fi călcați în picioare. Viața zidită pe Adevărul/Iubirea de oameni fără rest a Domnului Christos dă savoare lumii.

Am aprofundat și tema luminii subliniind două aspecte, unul subiectiv și altul comunitar. Lumina ucenicului este Christos, care a spus „Eu sunt lumina lumii”. Dacă el participă la această lumină, ea trebuie să lumineze pe cei din jur. Lumina nu trebuie mușmalizată, nu trebuie acoperită, nu trebuie ascunsă. Dacă se întâmplă așa ceva, atunci trăim la nivel subiectivist legătura cu Christos „lumina luminii”. Avem aici o influență a timpurilor marcate de individualism și relativism, fie cele trecute, fie cele prezente. Lumina este lumină dacă se distribuie, dacă face comunitate.

Pe scurt, ucenicii sunt „sare” și „lumină” în raport cu lumea, dacă sunt relevanți, dacă au ceva de „spus”. Dacă nu sunt criticați sau contraziși de lume, atunci ceva nu e în regulă cu identitatea și chemarea lor. Să ne rugăm ca toți discipolii lui Isus să redescopere pasiunea pentru adevăr și transparență. De asemenea, să o pună în practică, chiar dacă trebuie să sufere, căci, nu-i așa, orice pasiune doare.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.