Wilhelm Dancă

Prieteni,

Am meditat astăzi trei parabole din Evanghelia după Matei 13, 24-43. Este vorba despre trei imagini ale împărăției lui Dumnezeu pe pământ așa cum apar în parabola neghinei, a grăuntelui de muștar și a plămădelii care face să dospească aluatul.

M-am oprit mai mult la prima parabolă, arătând că Răul există, dar este posterior binelui. Stăpânul a semănat inițial grâu, iar noaptea a venit diavolul și a semănat neghina. Așadar, răul este puternic, dar în cele din se subordonează binelui. Lucrul acesta se vede dacă citim evenimentele vieții/istoriei la scară mare. Am făcut mai multe aplicații trimițând la experiența mea ca preot din timpul comunismului. Parabola ne invită să-l urmăm pe Dumnezeu, adoptând privirea Sa asupra lucrurilor din acest univers și, mai ales, răbdarea Sa față de ființele care slujesc (oficial, instituțional, inconștient, social) răul.

A doua parabolă analizată a fost despre grăuntele de muștar. Am arătat că arborele uriaș care a crescut din sămânța de muștar este Biserica din zilele noastre. Începuturile au fost modeste (cei 12 apostoli), dar, fiind pătrunse de iubirea lui Dumnezeu, ele au făcut ca grăuntele de muștar să încolțească și să rodească. În ramurile acestui copac mare și-au făcut cuib tot felul de păsări: creștini autentici, creștini culturali, creștini anonimi, creștini în trecere, creștini ipocriți, creștini de ocazie, creștini politici etc. De aceea, unele ramuri ale trunchiului Bisericii se usucă și se rup sau se taie. Astăzi trăim timpul de curățare a copacului Bisericii, care se face nu din afară, ci din interior.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În zilele noastre să vorbești despre „omul lăuntric” poate părea ceva ciudat. De fapt, suntem invitați din multe părți să ieșim din noi înșine, așa cum se întâmplă cu rețelele de socializare, și să gândim ce gândesc alții sau să urmărim ce li se întâmplă altora, nu nouă înșine. Am dezvoltat acest gând pornind de la Parabola semănătorului din Evanghelia după Matei 13, 1-23.

Am urmat trei pași. Primul a fost despre abordarea realistă a raportării oamenilor la Cuvântul Domnului. Unii ascultă, dar nu aud. Alții privesc, dar nu văd. Lucrul acesta l-a spus Domnul, care a spus că unii nu rodesc deloc, iar alții treizeci, șaizeci sau o sută. De ce? Fiind asemenea unei semințe, Cuvântul cade la unii în zona în care terenul nu e bun, adică ascultătorul nu are „viață interioară” sau „trăire lăuntrică”. Biserica și familia trebuie să redescopere prin dialog „omul interior”.

Al doilea a remarcat că sămânța, la fel și Cuvântul, este promisiune de viitor, potențial de viață sau forță vitală. De asemenea, și sămânța, și Cuvântul sunt o realitate fragilă, care poate cădea în locuri mai puțin deschise vieții, poate fi călcată în picioare sau marginalizată.

Al treilea a fost despre omul interior, în absența căruia parabola semănătorului nu are prea multe de spus. Desigur, parabola poate fi interesantă la nivel literar, intelectual, dar rodește fapte de bine doar dacă ajunge în adâncul omului interior. Atunci când lăuntrul omului este potențat de Cuvântul Domnului, în lume, se declanșează o lucrare a binelui, pe care nimeni nu o poate cuantifica. Omul pătruns de Cuvântul lui Dumnezeu înlăuntrul său este „mai uman decât omenirea” (Chesterton).

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Prieteni,

Prieteni,

Duminica trecută am meditat condițiile unui apostolat rodnic despre care vorbește Domnul Christos în Evanghelia după Matei 10, 26-33.

Cea mai importantă dintre ele e legată de frica de oameni. Apostolii nu trebuie să-și acomodeze predicarea Evangheliei după gustul oamenilor. Trebuie să fie „exigenți”, adică să transmită conținuturi religioase și să modeleze comportamente umane.

Altă condiție este dialogul cu lumea sau cu societatea, dar nu pentru a ajunge la un compromis, ci pentru a proteja demnitatea persoanei umane de pericolele ce o amenință.

În fine, o ultimă condiție este încrederea în Providență, încredere ce se traduce prin pacea inimii, mersul calm și vocea liniștită.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, 7 iunie a.c., am meditat chemarea apostolului Matei din Evanghelia după Matei 9, 9-13. Am învățat cu credincioșii prezenți la catedrala „Sfântul Iosif” din București ceea ce spune Domnul: „Milostivire vreau, nu jertfă”. Am descris iubirea prioritară în viața de credință a ucenicului pornind de la pictura lui Caravaggio din biserica „San Luigi de’Francesi” din Roma. Pictura se numește „Chemarea Sfântului Matei”.

Am dezvoltat trei aspecte ale iubirii prin care Matei răspunde la chemarea Domnului.

Mai întâi iubirea este umilă. În pictura lui Caravaggio el se întreabă: „Oare este vorba despre mine?” Deci, își asumă fragilitatea, slăbiciunea, păcătoșenia.

Apoi, iubirea este universală. Matei îi cheamă pe toți vameșii și păcătoșii publici la masă pe care o dă în cinstea Domnului.

În fine, iubirea este onorată de prezența Mântuitorului. Lucrul acesta s-a întâmplat în mod real în viața lui Matei. Dar se întâmplă și în cazul fiecăruia dintre noi ori de câte ori participăm la masa euharistică.

În concluzie, iubirea prioritară în relația cu Dumnezeu este umilă, universală și onorată de prezența reală a lui Christos.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.