Wilhelm Dancă

Duminica Floriilor deschide Săptămâna Sfântă și marchează începutul ultimelor zile din viața lui Isus pe pământ. De la Duminica Floriilor la dimineața Învierii sunt mai multe etape. Ele sunt propuse de Biserică pe rând, fără grabă, pentru a fi meditate cu răbdare.

În Duminica Floriilor am ascultat Patima Domnului după Sfântul Matei 26,14-27,66. Am structurat meditația în două puncte. Am încercat să răspund la întrebarea: de ce a fost Isus arestat, judecat, condamnat și, apoi, răstignit?

Am dezvoltat două explicații. Prima ține de lumea exterioară, socială, în care a trăit Isus. Astfel, potrivit lui Pilat, Domnul a fost dat la moarte din invidie. Arhierii și autoritățile politice iudaice din timpul acela susțineau că Isus a proferat blasfemii: s-a făcut pe sine „Dumnezeu” și „rege” al Iudeii. Adevărul est altul, și anume că Isus a deranjat pe foarte mulți oameni din structurile puterii din Israel. Confruntarea dintre Isus și farisei, cărturari, arhierii avea ca obiect critica Domnului la deresponsabilizarea religiei, tradițiilor și practicilor de cult. În ce sens? Așa cum spune Isus: legea e făcută pentru om, nu omul pentru lege. Sau, sabatul e făcut pentru om, nu omul pentru sabat. În schimb, ierarhii, funcționarii și demnitarii publici se foloseau de lege și tradiții pentru a-și păstra avantajele sau privilegiile. Domnul i-a deranjat cel mai tare când a spus că Templul va dispărea și, de aici înainte, va conta Templul trupului său. Cu alte cuvinte, lua sfârșit timpul pentru jertfele de animale și se inaugura epoca în care contează iubirea jertfită în mod personal.

A doua explicație vizează lumea interioară. Isus a venit în lume, din iubire, ca să fie alături de toți cei „răstigniți” din toate timpurile și locurile. De aceea nu a coborât jos de pe cruce, pentru că a vrut să fie, din iubire, până la sfârșit cu toți cei care „plâng” sau suferă. De fapt, gestul iubirii Lui se transformă într-o îmbrățișare care-l smulge pe cel suferind din brațele bolii/morții și-l conduce în brațele Dumnezeului Vieții. Săptămâna Sfântă pune în fața noastră îmbrățișarea lui Isus, din iubire, acordată tuturor acelora care sunt „răstigniți”. Am afirmat că omul care iubește este frumos, adică este senin, luminos, bun. Dar, în cazul lui Isus, frumusețea iubirii Lui este extraordinară, absolută. Și, totuși, nu a reușit să-i impresioneze pe toți contemporanii lui, pentru că erau orbiți de „lege, sabat, tradiții religioase și practici consolidate”. Venind din lumea păgână, oarecum mai deschisă spre frumusețea iubirii lui Dumnezeu, centurionul roman a spus, după toate cele văzute pe Calvar, că Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

În concluzie am subliniat mărturisirea de credință a centurionului și nevoia de a avea un proiect de viață care să țină cont de frumusețea fascinantă a iubirii lui Christos Răstignit. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, 19 martie 2026, în solemnitatea Sfântului Iosif am meditat Evanghelia după Matei 1, 16.18-21.24. Am structurat meditația în trei puncte.

Mai întâi am vorbit despre evoluția devoțiunii la Sfântul Iosif, Tată-purtător de grijă a lui Isus și soț al Sfintei Fecioare Maria. Am pornit din secolul al IX-lea, m-am oprit puțin la Sfânta Tereza de Avila. Am amintit de intervențiile unor papi, cum ar fi Papa Clement al XV-lea, Papa Pius al IX-lea, Papa Leon al XIII-lea, Papa Ioan al XXIII-lea și Papa Ioan Paul al II-lea.

Apoi am prezentat pe scurt viața Sfântului Iosif, folosind informațiile din primele două capitole din Evanghelia după Matei și Luca. Am arătat că a fost un bărbat drept care a vorbit mai mult cu îngerii decât cu oamenii, nu i-a fost frică de evenimentele contrare vieții, a avut visuri și i-a încredințat Copilului Isus înțelepciunea de a trăi.

În final, pornind de la titlul exhortației apostolice a Papei Ioan Paul al II-lea „Redemptoris custos”, am dezvoltat pe scurt calitatea lui de custode a prezenței lui Isus în viața noastră. Cum? Ocrotind în noi curajul credinței în fața dușmanilor lui Isus. Apoi, arătându-ne că visul e mijloc de cunoaștere a voinței lui Dumnezeu și expresie a neliniștii devenirii noastre (Fer. Vladimiri Ghika). În fine, invitându-ne să prețuim înțelepciunea vieții, pe care fiecare a primit-o de la tatăl său, și de a o transmite mai departe. Astfel se cultivă legătura dintre generații, iar societatea în care trăim va fi mai unită.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Duminica a IV-a din Postul Mare e numită Duminica „Laetare”. În primele veacuri creștine, la Roma, catecumenii sau candidații la botez își ofereau primii trandafiri ai primăverii. Gestul sublinia bucuria că momentul botezului lor este aproape. De aceea, astăzi, la liturghie, preotul a îmbrăcat veșminte de culoare roz. Evanghelia Ioan 9, 1-41 descrie unul din cele șapte semne săvârșite de Isus pentru a dovedi divinitatea sa. Este vorba despre semnul/vindecarea orbului din naștere, care primește de la Isus tină pe ochi, merge la baia Siloe (Trimisul) să spele și se vindecă. Acțiunea se desfășoară în săptămâna corturilor, când aveau loc la Ierusalim spălări rituale în bazinul Siloe, dar într-o atmosferă de bucurie și entuziasm. Nopțile din săptămâna corturilor erau luminată cu torțe. În acest context, Domnul Isus spune: „Eu sunt lumina lumii, cine mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8, 12).

Vindecarea orbului din naștere subliniază importanța a două elemente: apa și lumina. Dar, ceea ce marchează schimbarea vieții orbului este întâlnirea cu Christos. Astfel orbul vindecat devine model de pregătire pentru Sfintele Paști. Am dezvoltat patru caracteristici ale orbului: curajul, onestitatea, autoironia și simplitatea inimii. Aceste calități sunt ca o oglindă a mărturisirii lui de credință după vindecare. Treptele creșterii lui în credința în Domnul Isus sunt tot patru. Mai întâi spune că Isus este „omul acela”, apoi „profetul”, mai târziu că este „omul lui Dumnezeu” și, în final, că Isus este „Domnul”.

Actualizând mesajul Evangheliei, am arătat că mulți dintre noi suferă de orbire spirituală, deși au ochi buni. Pentru a face o schimbare a vieții, am propus o atitudine de reziliență la „cultura morții” din jurul nostru. Această cultură contrară vieții este o formă de întuneric din care trebuie să ieșim. Cum? Folosind bine timpul pe care îl avem la dispoziție (Tolkien) și ținând Biblia într-o mână și ziarul în cealaltă (K. Barth). Neîndoielnic, există forme de întuneric la nivel personal, care au de-a face cu obtuzitatea raportării noastre la viață, cu anumite prejudecăți consolidate în relațiile cu alții, cu rigorismul moral, cu egoismul „umflat în pene” și așa mai departe. Putem spune că „întunericul” are conotații personale. Să ne întrebăm care sunt formele de întuneric din viața noastră și să încercăm să ieșim din ele.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, 8 martie 2026, pe drumul de pregătire pentru sărbătoarea Paștelui, am meditat la Evanghelia după Ioan 4, 5-42. În ritualul latin, Postul Mare cuprinde cinci duminici. În primele două, s-au propus fragmente din Evanghelia după Matei, care descriu ispitirile lui Isus în pustiu și schimbarea Lui la față în prezența ucenicilor. În următoarele trei duminici se meditează trei simboluri din Evanghelia după Ioan: apa, lumina și viața. Ele sunt propuneri de abordare a vieții spirituale pentru a nu cădea în ispitele despre care am auzit în prima duminică din Postul Mare. Prima dintre ispite se referă la adorarea idolilor. De aceea, dialogul lui Isus cu femeia samariteancă din Evanghelia după Ioan aprofundează raportul cu instituțiile care ar trebui să conducă la Dumnezeu. Din păcate, de multe ori, în loc să fie fereastră spre cer, ele devin ziduri.

În legătură cu ispita de a adora idoli, am subliniat trei lucruri.

Mai întâi, faptul că Isus stă pe marginea fântânii lui Iacob e semn că El singur a devenit apa care potolește setea omului de viață veșnică. Îi spune femeii samaritence că El este Christos și doar El poate să facă omul să nu mai sufere de sete. Femeia crede și devine apostol, în sensul că le spune tuturor cu cine s-a întâlnit. Cine nu crede în El nu poate să crească, pentru că va suferi mereu de sete și va apela la idoli. Acesta este păcatul tuturor păcatelor: respingerea lui Christos, Dumnezeu care vine, și blocarea propriului drum de creștere. Credința femeii samaritence este exemplară, pentru că trece de la tradiții, templu, practici religioase consolidate la noutatea ce o aduce Christos, fântâna din care se scoate apa spre viața veșnică. Lucrul acesta înseamnă că ea crede/ se încrede în Dumnezeu care vine, nu doar în Dumnezeu care era și care este. Femeia samariteancă este „open mind”, are o mentalitate nomadă, deschisă la noutate.

Apoi, am vorbit despre faptul că Isus relativizează rolul templului de pe muntele Garizim, locul în care se roagă samaritenii. Dar același lucru l-a făcut și în vorbirea despre importanța templului de la Ierusalim, unde se roagă evreii. Templul Nou de întâlnire a omului cu Dumnezeu este Christos, care nu distruge tradiția, legile și obiceiurile, ci le relativizează. Omul care crede în Christos îl adoră pe Dumnezeu „în spirit și adevăr”, iar spiritul său de adorație se vede în alegerile de viață ce prioritizează lucrarea dreptății și a iubirii față de victimele oprimării.

În fine, am amintit că suntem în anul jubiliar franciscan, care celebrează 800 de ani de la trecerea Sfântului Francisc de Assisi la Tatăl. Am subliniat lauda adusă de el lui Dumnezeu pentru „sora apă, care este foarte utilă, umilă, prețioasă și curată”. Am spus că e adevărat, dar, uneori, apa nu este curată, de pildă, apa din București. Însă, i-am asigurat pe credincioșii prezenți la liturghie că acela care bea „apa curată” din fântâna care este Christos nu va înseta niciodată și, în plus, își va schimba viața.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am început primăvara meteorologică. În cadrul liturghiei de la 12.15, am meditat Schimbarea la Față a lui Isus pe munte. Evangheliștii Matei, Marcu și Luca spun că acolo s-a manifestat iubirea Tatălui față de Fiul său preaiubit, de aceea am considerat că aceasta e cauza transfigurării Domnului Isus. Trei ucenici au fost martori: Petru, Iacob și Ioan. Sfântul Leon cel Mare comentează acest pasaj biblic și spune că Transfigurarea Domnului are un rol pedagogic. Îndreptându-se spre Ierusalim, unde avea să moară răstignit și apoi să învie, Domnul Christos a dorit să-i pregătească pe discipoli pentru aceste evenimente. De fapt, a intenționat să le transmită că, fără Calvar sau Cruce, nimeni nu poate să ajungă la bucuria din dimineața Paștelui.

Așadar, Schimbarea la Față a lui Isus este o invitație la pregătire pentru Înviere. Am propus trei puncte, pornind de la conținutul evenimentului din Evanghelia după Matei 17, 1-9.

Mai întâi am afirmat că Isus s-a schimbat la față în prezența ucenicilor datorită iubirii Tatălui, care s-a manifestat față de El în mod empiric. Fața lui Isus strălucea ca soarele, hainele erau albe ca lumina. Domnul a lăsat să se vadă pentru câteva clipe strălucirea iubirii divine. Am înțeles astfel că acela care iubește se transfigurează pe sine, dar și pe cel iubit. Deoarece Petru s-a comportat ca un egoist spiritual, am spus că, în cazul de față, iubirea dintre Tatăl și Isus înseamnă generozitate sau bunătate fără limite și discriminare. Așadar, cine participă la iubirea Tatălui și ascultă de Christos se transfigurează, răspândind razele bunătății divine în jur.

Apoi am subliniat îndemnul Glasului din norul luminos: „Acesta este Fiul meu preaiubit … pe dânsul să-l ascultați”. Am făcut diferența dintre „auzirea” și „ascultarea” lui Christos. Cine îl ascultă pe Domnul lasă să-i cadă în inimă Cuvântul său. Am vorbit aici despre confuzia dintre religie și credință ca încredere sau ascultare de Domnul Christos. Glasul lui Dumnezeu Tatăl cere să avem încredere și să punem în practică Cuvântul Domnului. Astăzi mulți creștini se împiedică de religie și nu mai ajung la Christos sau nu reușesc să-l mai asculte.

În fine, am spus că urmarea lui Christos este necesară și în sus, urcarea pe munte, și în jos, coborârea în câmpie. Urcăm pe munte când mergem la biserică, când ne rugăm, când ascultăm o muzică sacră, când medităm Cuvântul Domnului, când simțim iubirea Tatălui asupra noastră. Coborâm de pe munte dacă ajungem în mijlocul oamenilor și vedem fața luminoasă a Domnului care strălucește pe chipul celor nevoiași. Aici este vorba de a umple de conținut caritatea sau solidaritatea cu oamenii sărmani, marginalizați, nedreptățiți, singuri sau bolnavi.

În concluzie, am invitat credincioșii să nu uite că bunătatea transfigurează, că religia nu se confundă cu credința și că pe munte se urcă și se coboară. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.