Wilhelm Dancă

În a IV-a duminică din Advent am comentat Evanghelia după Matei 1, 18-24. Aici este vorba despre căsătoria dintre Iosif și Maria din Nazaret. Am remarcat criza prin care a trecut Iosif înainte de a o lua la sine pe logodnica sa. Pornind de la textul Evangheliei am subliniat câteva trăsături ale personalității Sfântului Iosif. Ele pot fi preluate de fiecare dintre noi ca invitații de a celebra un Crăciun al păcii între oameni.

Prima se referă la faptul că Iosif, „fiind drept” nu a vrut să o facă de ocară pe Fecioara Maria. De fapt, se aflase că a zămislit de la Duhul Sfânt. Iosif nu o condamnă, nu o judecă, ci caută să înțeleagă ce s-a întâmplat. Are o atitudine empatică față de aproapele. A doua e legată de „Buna Vestire” adresată Sfântului Iosif. Un înger îi spune că Maria a zămislit de la Duhul Sfânt și că fiul pe care îl va naște, Isus, va mântui poporul de păcate. Iosif caută să înțeleagă semnele prin care lucrează Dumnezeu mântuirea lumii. Căutarea este îmbibată de multă tăcere și rugăciune. Astfel, pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu și a participa la mântuirea noastră, avem nevoie de o inteligență rugătoare. A treia subliniază gestul lui Iosif de a o lua la sine pe Maria. Procedând astfel, el a încălcat legea, dar de dragul Mariei. Putem spune că a pus pe primul loc omul, persoana, din iubire, în raport cu legea.

Am dat ca exemplu pe Gimpel Nebunul, un personaj din romanul lui Isaac Singer. Gimpel era atât de distrat, încât nu închidea niciodată poarta, ușa sau fereastra. De aceea, în noaptea când a venit Mesia, a intrat la el, pentru că toți ceilalți, inclusiv rabinul, aveau porțile, ușile și ferestrele ferecate.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, în „Duminica Bucuriei” (simbolizată de haina roz), am comentat Evangelia după Matei 11, 2-11. Meditația are un ritm ce marchează o anumită creștere de intensitate.

Am început cu nedumerirea lui Ioan Botezătorul, care îi trimite pe ucenicii săi să-l întrebe pe Isus dacă El este Mesia. Înțelegem de la acești mesageri că Ioan avea dubii. De ce? Pentru că el credea că Mesia este altfel. Și anume, Mesia este un restaurator al dreptății lui Dumnezeu pe pământ. Atât și nimic altceva. Cum va restabili dreptatea? Folosindu-se de puterea sa divină, va îndepărta orice fărădelege, păcat, formă de nedreptate. Pe scurt, Ioan avea o concepție oarecum „justițiară” despre Mesia. Am remarcat că dubiile sunt de mai multe feluri. Unele provin din opinia vehiculată de mass media, altele din privirea radicală a lumii în alb și negru, altele dintr-o defecțiune de caracter sau de comportament public. Toate aceste forme de dubii nu permit „înflorirea” speranței sau a bucuriei așteptării Domnului. Doar dubiul lui Ioan este rodnic, pentru că el se întreabă dacă are o imagine adevărată sau proprie despre Fiul lui Dumnezeu. Care e imaginea noastră despre Dumnezeu?

În partea a doua am comentat răspunsul lui Isus la întrebarea ucenicilor lui Ioan. El își dezvăluie identitatea vorbind despre faptele de milostivire pe care le săvârșea. Și anume, „orbii văd, șchiopii umblă, surzii aud, leproșii se curăță, morții învie, iar săracilor li se vestește Evanghelia” (v. 5). Avem aici șase fapte de milostenie. A șaptea va fi victoria Iubirii divine asupra păcatului și morții prin Cruce. Aceasta este schimbarea profundă pe care o aduce Dumnezeul creștin cu privirea la înțelegerea ființei sale. Dumnezeu vestit de Isus se deosebește, dar nu radical, de Dumnezeu mărturisit de Ioan. Dumnezeu este Iubire, în cazul lui Isus, iar în cel al lui Ioan, Dumnezeu este Dreptate. Discipolii lui Isus vor purta mereu în suflet și „sinagoga”, și „biserica”. În lumina iubirii revelate, prima este umbra, iar a doua imaginea realității lui Dumnezeu iubire. Viața ucenicilor este o trecere continuă de la dreptate spre iubire.

În partea finală am meditat a zecea fericire din Evanghelii. Domnul spune: „Fericit acela care nu va găsi în mine un prilej de poticnire” (v.6). Această sentință este de mare actualitate. Din păcate, mulți se poticnesc de Christos și decid să coboare din barca Bisericii. Fie că este vorba de alegeri morale cu valențe publice, fie că intră în joc decizii din interiorul Bisericii, Domnul Christos provoacă și invită la asumarea unui risc de apartenență. Se observă că numeroși „ucenci” intimidați sau manipulați de curentele culturale la modă nu-și mai asumă riscul de a fi cu Christos, prin Christos și în Christos.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Timpul Adventului este un timp de pregătire pentru întâmpinarea, cu bucurie, a Domnului care vine. În această perioadă de pregătire, un moment important e „convertirea”. De fapt, ce înseamnă convertire? Schimbare de direcție în viață? Trecere de la un mod de a fi la un altul? Se poate vorbi despre convertire în timpurile noastre?

Meditând Evanghelia după Matei 3, 1-12 am descoperit că, în vremea lui Ioan Botezătorul, convertirea avea un sens precis. Și anume, convertirea însemna trecerea de la lumea Vechiului Testament la lumea Noului Testament. Prima lume era dominată de atitudine rigidă față de lege, față de ritual și tradiții. A doua e controlată de puterea iubirii, care „relativizează” totul. Prima lume, din cauza respectului exagerat față de lege, obtura drumul spre Dumnezeu. A doua lume, unde iubirea este legea, lasă deoparte detaliile și se concentrează pe lucrurile esențiale. Sfântul Ioan Botezătorul ilustrează acest comportament prin predica și faptele sale.

În lumina Evangheliei din a doua duminică de Advent pare să fie un personaj aspru, exigent și rudimentar. Potrivit lui Iosif Flavius, un scriitor evreu care l-a cunoscut, Ioan Botezătorul era un om bun. Comportamentul său coerent și esențializat îi făcea pe cei din jur să simtă ipocrizia sau falsitatea în care trăiau. Pornind de la exemplul său de viață am identificat trei comportamente care pot deveni criterii pentru convertirea noastră, astăzi. Nu este vorba de trecerea de la iudaizanți la creștini, de la păgâni la creștini sau de la lumea secularizată la lumea lui Dumnezeu. Astăzi se pune problema trecerii de la necredință la credința în Isus Christos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat.

Am identificatat trei gesturi la Ioan Botezătorul care sunt actuale în zilele noastre. Primul, a căuta un „pustiu”, un refugiu, un loc special unde să-l putem asculta doar pe Dumnezeu. Al doilea, să trecem de la zgomotul lumii la liniștea exterioară, apoi la liniștea interioară. Să prețuim tăcerea și să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească. Dacă simțim nevoia, să vorbim și noi, dar mai puțin și mai rar. Dumnezeu să vorbească mai mult. Al treilea, Cuvântul lui Dumnezeu ascultat și meditat să fie transformat în mărturie exterioară. Aici se vede trecerea de la necredință la credință. Dacă Isus Christos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, atunci este contemporanul nostru. El este Dumnezeu care vine, se apropie, cum zice Ioan Botezătorul. Dacă nu avem credință, Isus Christos rămâne un om al istoriei, și nimic mai mult. Această atitudine este specifică neo-arianismului. Din păcate sunt mulți care se comportă cu indiferență față de Christos, pentru că nu au făcut trecerea de la necredință la credință.

Tema pentru acasă este următoarea: în timpul săptămânii care urmează să încercăm să vorbim unii cu alții despre conținutul meditației propuse în această duminică. E mult? E puțin?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Prieteni,

Am meditat astăzi la câteva lucruri pe care ucenicii lui Isus le vor întâlni de-a lungul timpului până la sfârșitul lumii. Ele se găsesc în discursul Domnului despre lucrurile de pe urmă din Evanghelia după Luca 21, 5-19.

Primul dintre ele se referă la faptul că unii vor răspândi erori în numele Domnului. Sfatul Mântuitorului este scurt și la obiect: „Nu vă luați după ei”. (v.9). Am considerta că merită atenție trei erori din zilele noastre: ideologia gender, clericalismul și laicismul și ipocrizia sacramentală.

Al doilea lucru este „războiul” sau/și „diviziunea” provocate de persoana, învățătura și numele Domnului. Cine trăiește în mod coerent învățătura Domnului va avea soarta lui. Adică va fi „răstignit” de opinia publică sau chiar de cei care îi sunt apropiați. Astăzi se încearcă diluarea rolului mântuitor al lui Christos prin alăturarea numelui său de cel al lui Socrate, Buddha sau Mohamed. Dar să nu-i urmăm pe cei care spun că omul se poate mântui fără Christos. Domnul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Al treilea lucru are legătură cu persecuția. Am spus că persecuția este direct proporțională cu fidelitatea față de Christos. Astăzi, la fel ca în trecut, ucenicii sunt chemați să dea mărturie despre Christos și în tribunalele civile, și în cele religioase. Am dat două exemple de mărturia exemplară din viața Bisericii noastre: Fer. Vladimir Ghika și Fer. Anton Durcovici.

Ce-i de făcut în fața acestor lucruri care sunt și vor fi prezente mereu în istoria Bisericii? Răspunsul e sugerat de Sfântul Paul în 2 Tesaloniceni 3, 7-12: să mâncăm pâinea muncind în liniște. Mai multe detalii în articolul postat mai jos

În sărbătoarea „Dedicarea bazilicii din Lateran” am meditat Evanghelia după Ioan 2, 13-22. Am subliniat trei lucruri.

Mai întâi, să respectăm „zidurile” bisericilor, pentru că ele delimitează un spațiu sacru al prezenței intense a lui Dumnezeu. Ele corespund caracterului spațial al ființei umane. De fapt, omul nu-l poate întâlni pe Dumnezeu doar la nivelul gândurilor sau ideilor, ci pornind de la simțurile exterioare. Astfel putem vorbi despre sensul antropologic al zidurilor unei biserici.

Apoi să adăugăm sensul teologic, care este exprimat de patriarhul Iacob în Geneză 28, 17. După ce a avut revelația îngerilor coborând și urcând pe scara ce duce la cer a spus că locul acela este înfricoșător. De asemenea, că este casa lui Dumnezeu și poarta cerului. Apoi am vorbit despre creștini ca temple ale lui Dumnezeu și prezențe ale Duhului Sfânt. Despre aceste lucru vorbește Sfântul Paul adresându-se corintenilor, dar și nouă, astăzi. Am dezvoltat relația sănătoasă față de corpul propriu și cel al altora. Am criticat situațiile în care trupul devine idol și seduce pe aproapele. Adică, îi confiscă sau reduce libertateatea de a fi.

În fine să ținem cont de chemarea Sfântului Petru de a deveni „pietre vii” în construcția Bisericii. Creștinul-piatră vie are în mod spontan experiența sacrului. Mulți au pierdut simțul divinului, dar au rămas cu un fel nostalgie ce se traduce, uneori, prin critica la adresa bisericii. De exemplu, unii care nu merg la biserică sunt degustați de „negustoriile” de multe feluri ce se propun în sau în jurul bisericii. Creștinul-piatră vie devine un reper pentru omul care caută un sens în lume. Experiența sacrului din interiorul bisericii conferă sens vieții. Să o propunem celor din jur în mod gratuit, adică potrivit „logicii” iubirii lui Christos, piatra din capul unghiului.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

https://youtu.be/3-aAfiVGrTQ