Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Curs 6 despre credință și rațiune la Maurice Blondel

În acest curs am vorbit despre raportul credință și rațiune la filosoful francez Maurice Blondel (1861-1949). Am arătat că, potrivit filosofiei religiei din „L’ Action”, „Scrisoare despre apologetică” și „Istorie și dogmă”, rațiunea conduce omul la pragul credinței, unde adevărul noțional se transformă în adevăr relațional. Bucuria libertății regăsite prin credință care se adresează nu doar minții, ci și inimii și voinței, motivează efortul inimii de a crede în Iubirea divină. Mai multe detalii în înregistrarea postată aici. În curând voi publica următorul curs. Sus inimile!

Curs 5 Credință și rațiune la John H. Newman

Am vorbit în prima parte despre convertirea lui J.H. Newman (1801-1890), făcând deosebire între convertirea la Biserică și convertirea la credință. Am subliniat că întâlnirea -moment unic – cu Dumnezeu în rugăciune a fost rodul căutărilor personale.

După convertire a rămas cu dorința puternică de a căuta adevărul. Aceasta este trăsătura de bază a vieții lui. J.H. Newman. A constatat cu părere de rău cum sărăcia culturală făcea ravagii mai mari decât cea materială. Mulți dintre contemporanii lui păreau că stau în fotolii și așteaptă vizita lui Dumnezeu. A criticat raționalismul îngust și concepțiile empiriste dominante în acea epocă.

Celor care căutau credința le recomanda să găsească lungimea de undă potrivită. În acest sens a pledat pentru trecerea de la un Dumnezeu noțional, conceptual la un Dumnezeu real, concret. Trecerea sau „illatio” (în latină) a fost analizată în cartea lui de mare succes Gramatica asentimentului. Această operație implică persoana întreagă și pornește din interior, din conștiință. De fapt, conștiința este locul întâlnirii dintre om și Dumnezeu.

În partea a doua am arătat că, potrivit lui J.H. Newman, credința nu este rodul raționamentelor logice, deși este profund rațională. Credința apelează deseori la inimă, dar nu este o chestiune care ține doar de sentiment. Credința este înrădăcinată în conștiință, însă nu este o atitudine care are de-a face doar cu morala. Credința este un adevăr acceptat în mod liber, dar nu cu ochii închiși.

Pentru a putea să-l descoperim pe Dumnezeu trebuie să mergem pe drumurile normale ale ființei umane. Să verificăm modul nostru de a trăi, de a gândi și să încercăm să revitalizăm puterea de uimire. De asemenea să dăm valoare și să ascultăm glasul interior al conștiinței. Să ne hrănim poftele și curiozitățile spirituale trecând dincolo de ceea ce ne oferă cultura dominantă din zilele noastre. Există o cultură mai profundă care implică și atinge omul întreg. Imaginația hrănită bine poate fi de mare ajutor în dialogul dintre credință și rațiune.

Astfel ne putem pregăti pentru primirea credinței. Iar pregătirea, să fii pregătit este totul (Shakespeare). Mai multe detalii în cursul înregistrat și postat mai jos. Pe curând!

  • 7 noiembrie 2020
Curs 4 Modele de interacțiune între credință și rațiune

În cursul din această seară am prezentat patru modele de interacțiune a credinței cu rațiunea. Primul l-am preluat de la Tertulian, și anume modelul divergenței dintre filosofie și teologie. Al doilea model l-am luat de la Augustin, adică modelul complementarității. Al treilea l-am găsit la Bonaventura, modelul dialogului dintre credință și rațiunea deschisă. Și ultimul l-am identificat la Toma de Aquino, modelul dintre credință și judecata dreaptă (recta ratio).

Tertulian (150-220?) susținea că rațiunea și credința nu au nimic în comun, așa după cum nu există nicio legătură între Atena și Ierusalim, între Academie și Biserică. Credința relativizează toate celelalte forme de cunoaștere, ea fiind suficientă în oferta de mijloace ca omul să poată să ajungă la Christos. Rațiunea nu ajută, dimpotrivă, deranjează credința în Christos.

Creștinul nu trebuie să „râgâie” de prea multă cultură, pentru că aceasta îl împiedică să-l găsească pe Dumnezeu. Dovada? Filosofii au opinii divergente și trăiesc în imoralitate. Omul trebuie să aibă sufletul curat, inima simplă, dacă vrea să-l găsească pe Christos. Deși a avut un discurs anti-filosofie, Tertulian a fost influențat de Seneca, pe care îl admira foarte mult, și are meritul de a fi părintele limbajului teologic creștin de limba latină.

Augustin (353-430) a fost marcat de lecturile neo-platoniciene, plotiniene și de convertirea la credința în Christos. Credința a devenit orizontul, substanța, limfa vitală în care s-au desfășurat activitățile lui intelectuale, etice și spirituale. Astfel Augustin a marcat începutul filosofiei creștine sau al filosofării întru credință. Dar, la Augustin, credința nu înlocuiește rațiunea, nu o elimină, ci stimulează și promovează înțelegerea.

Credința este definită drept cogitare cum assensione, „gândire cu asentiment”. Cu alte cuvinte, nu există credință fără gândire. Apoi înțelegerea nu înlocuiește credința, nu o elimină, ci o întărește și, într-un anumit fel, o clarifică. În limba latină aceste relații între credință și rațiune au fost formulate în felul următor. Mai întâi credo ut intelligam (cred ca să înțeleg) și apoi intelligo ut credam (înțeleg ca să cred). Pe scurt, credința și rațiunea sunt complementare.

Bonaventura (1217-1274) a respins filosofia închisă în sine, auto-suficientă, autonomă. De aceea, vorbind despre dialogul dintre credință și rațiune, a susținut demnitatea și noblețea rațiunii deschise, a rațiunii care fructifică aspirația finitului spre infinit. Programul lui filosofic conținea două etape. Mai întâi căutarea rațională a lui Dumnezeu care strălucește și se ascunde în semnele creației. Apoi meditarea vestigiilor lui Dumnezeu în lume ca prolog al viziunii beatifice. Filosofia trebuia să înceapă căutarea lui Dumnezeu pornind de la Christos (printr-o rugăciune) și să ajungă la Christos, El fiind scopul tuturor lucrărilor omului pe pământ.

Toma de Aquino (1224-1274) a propus modelul dialogului dintre credință și rațiune, dar nu orice fel de rațiune, ci recta ratio, judecata dreaptă. Filosofia corectă, bună, potrivit lui Toma, este aceea care pornește de la adevărurile raționale (accesibile tuturor) și ajunge la adevărurile supranaturale. Teologia bună nu este posibilă fără o filosofie bună. Iar în teologie trebuie să filosofăm mereu. Credința orientează, corectează rațiunea. Credința eliberează rațiunea de prejudecăți și, într-un anumit fel, relativizează eforturile intelectuale punându-le în serviciul adevărurilor revelate. Rațiunea purifică credința de pericolul ideologiilor și mitologiilor; o ajută să nu alunece în irațional.

Toma de Aquino și Bonaventura au fost considerați de papa Leon al XIII-lea ca „doi măslini și două candelabre care luminează în casa Domnului”. Toma s-a întrebat la începutul Sumei teologice dacă Dumnezeu există. Apoi, cu puțin timp înainte de sfârșitul vieții pământești, a avut o viziune mistică. A înțeles atunci că demersul uman în teologie este un foc de paie în comparație cu realitatea inefabilă a lui Dumnezeu. Bonaventura a spus la începutul tratatului său Drumul minții înspre Dumnezeu că, înainte de a vorbi despre Dumnezeu, mai întâi trebuie să vorbim cu Dumnezeu. De aceea a propus ca investigațiile și discursurile teologice să înceapă mereu cu o rugăciune.

Mai multe detalii în cursul înregistrat pe care îl postez mai jos. Pe curând!

  • 30 octombrie 2020
Credință și rațiune curs 1 la Facultatea catolică București

Cursul despre „Credință și rațiune” în semestrul I din anul universitar 2020/2021 este propus studenților de la programele de masterat. Cursul presupune cunoștințe elementare la nivel de catehism despre virtutea credinței.

Pentru a porni la drum împreună cu toți, cu șanse egale, m-am gândit să le prezint tuturor studenților concepția sfântului Toma de Aquino despre credința teologală. De asemenea, am ținut cont de faptul că în cadrul seminariilor vom analiza câte un articol din cele 16 chestiuni despre credință din „Summa theologiae”.

Scopul cursului este analiza câtorva modele ale raportului dintre credință și rațiune care pot fi asumate ca mijloace de cunoaștere a revelației divine. Cursul are un pronunțat caracter interdisciplinar invitând la dialogul dintre filosofie și teologie.

Am urmat exemplul de dialog pe care ni l-a dat sfântul Toma de Aquino în „Summa theologiae”. Precizez că s-au tradus în limba română la editura Polirom din Iași (2009;2016) două volume din această operă în care găsim multe ocurențele despre credință și rațiune.

Toma a trăit (1225-1274) în timpul scolasticii medievale. A început să scrie „Suma teologiei” în trei părți (partea a doua are două secțiuni) la Roma în 1266. A scris despre credința teologală în secțiunea a doua a părții a doua și i-a dedicat 16 întrebări sau chestiuni. Această secțiune a fost gândită și scrisă între anii 1270-1271 la Paris.

Am prezentat pe scurt structura unui articol din Sumă, care este unitatea ei de bază, apoi am trecut la analiza propriu-zisă a virtuții credinței. Articolul începe cu o întrebare. Răspunsul pozitiv la întrebare este pus sub semnul îndoielii de trei obiecții, apoi se aduce un argument de autoritate în direcția opusă a obiecțiilor, introdus de expresia „dar împotrivă” și urmează răspunsului sfântului Toma.

După răspunsul lui Toma vin răspunsurile la obiecții. De multe ori răspunsurile la obiecții sunt mai interesante decât răspunsul propriu-zis. Articolul îmbină în structura sa elemente de filosofie și teologie, de credință și rațiune. Nu este un joc intelectual artificial sau superficial.

Exercițiul de dialog între credință și rațiune ajută la purificarea limbajului teologic, sprijină aprofundarea conținutului teologic și dezvoltă progresul în cunoaștere a realității divine la cel care crede. Întrebările cu care încep articolele sunt reale, nu inventate.

Toma procedează astfel. Mai întâi analizează virtutea credinței în sine. Apoi tratează despre darurile Duhului Sfânt și roadele lucrării Duhului în noi. Se ocupă și de viciile care se opun credinței. Vorbește despre legile sau preceptele cu privire la virtuți. În final ajunge să trateze despre fericirea evanghelică spre care este orânduită credința.

La sfârșitul analizelor sale înțelegem că virtutea credinței este un mod de a fi care a început în om prin revărsarea darurilor Duhului Sfânt. Este o dispoziție stabilă, o obișnuință care perfecționează puterea omului de a face binele cu ușurință și cu plăcere.

Apoi am arătat că virtutea credinței poate fi analizată din punct de vedere subiectiv sau psihologic, obiectiv sau epistemologic, mistic sau exeperiențial. Toma s-a oprit de cele mai multe ori la primele două aspecte.

Credința este în mod esențial o realitatea divină și umană. Este divină, adică un dar, pentru că provine de la Dumnezeu, mijlocește cunoașterea lui Dumnezeu și conduce la Dumnezeu. Este umană, adică un act de voință, pentru că se trăiește, se pune în practică. Din acest punct de vedere putem spune că omul crede pentru că „vrea” să creadă. Deci credința este un act liber, voluntar și meritoriu.

Am atins și problema întunericului credinței, pentru că realitatea divină la care trimite sau care este prezentă în om în mod intențional depășește categoriile lui de cuprindere intelectuală. Cu scopul de a defini mai bine credința teologală am citit-o în oglindă subliniind diferențele față de alte categorii noetice: îndoiala, suspiciunea, opinia, știința și credința umană.

Spre deosebire de celelalte forme de cunoaștere umană virtutea credinței ajunge la certitudine puternică. Acesta este punctul de pornire al rațiunii care caută să demonstreze sensul și coerența adevărurilor de credință, motivațiile credibilității credinței și, nu în ultimul rând, că realitățile credinței nu contrazic rațiunea, ci o depășesc.

În cursul al doilea mi-am propus să vorbesc despre istoria raportului dintre credință și rațiune. Dar, înainte de aborda adnotările istorice, voi atrece în revistă unele teme biblice cu rezonanță filosofică.

Mai multe detalii în filmul posta mai jos.

  • 26 octombrie 2020
Credință și rațiune Curs 3 la Facultatea catolică București

Cursul al III-lea despre raportul dintre credință și rațiune a avut două părți. În prima parte am finalizat trecerea în revistă a unor teme biblice cu rezonanță filosofică. Astfel, am vorbit despre Dumnezeu „nomoteta” din Sfânta Scriptură și Dumnezeu care se supune legii naturale din filosofia greacă. Legea morală din Biblie este asemănătoare cu legea naturii de la greci. Dar legea morală implică un raport între voința umană și voința divină. Legea naturală nu are acest aspect relațional; trebuie sau este respectată și de Dumnezeu, și de om.

O altă temă analizată, dar pe scurt, a fost conceptul de providență. Se găsește într-o formă dezvoltată la filosofii stoici. Înțelesul termenului este următorul: providența este dimensiunea rațională a necesității prin care Logosul produce și guvernează lucrurile din lume. În Biblie providența implică un raport personal între Dumnezeu și om. De aceea omul biblic caută mereu să locuiască la umbra providenței.

Problema păcatului și/sau a vinovăției originare este un teren comun unde se întâlnesc revelația biblică și filosofia greacă. Eliberarea de vinovăție în Grecia antică se face în mod autonom prin cunoaștere sau, potrivit misterelor orfice, prin metempsihoză. Păcatul în Biblie înseamnă neascultare de Dumnezeu, iar eliberarea de păcat se face prin credință, prin participarea la moartea și învierea lui Christos.

Credința are înțelesuri diferite. Pentru filosofii greci credința este opinie (doxa); idealul cunoașterii lor este știința sau cunoașterea certă (episteme). Pentru omul biblic credința este putere de cunoaștere, dar nu de natură intelectuală, ci spirituală. Această putere izvorăște din înțelepciune crucii și se găsește la nivelul spiritului, cea de-a treia dimensiune a ființei umane. Filosofii greci din antichitate aveau doar două: trupul și sufletul. Filosofii creștini au trei: trupul, sufletul și spiritul.

Diferențe între cele două lumi există și în felul în care înțeleg iubirea. Erosul la greci implică o ființă căreia îi lipsește ceva, este atrasă și înălțată spre ființa care poseda ceea ce o completează, adică frumusețe, bogăție etc. La gânditorii creștini erosul urmează drumul invers, de la plin spre ceea ce nu este împlinit, de sus în jos, nu înălțare ci coborâre, de aceea se numește agape, iubire jertfită în favoarea celui nevoiaș.

Perspective diferite găsim în cele două lumi în privința valorilor fondatoare. De exemplu, renunțarea la sine, simplitatea, nevinovăția la creștini, pe de o parte, iar pe de alta, frumusețea fizică, autosuficiența, promovarea sinelui la filosofii greci.

De asemenea, istoria este interpretată în moduri diverse: la greci este mișcare ciclică, la iudeo-creștini este rectilinie și are un sens. Am atins și problema nemuririi sufletului la greci, mai întâi, apoi nemurirea omului întreg, trup și suflet, din creștinism.

Referitor la etapele întâlnirii dintre credință și rațiune, filosofie și teologie, am început cu enumerarea câtorva teme teologice creștine care au avut nevoie de limbajul filosofic pentru a fi explicate. De exemplu, misterul unității celor trei persoane în sfânta Treime, misterul întrupării, raportul libertate și har, credință și rațiune.

Am trecut la prezentarea Școlii din Alexandria, acolo unde s-a propus pentru prima dată dialogul dintre filosofie și teologie. Mai întâi am vorbit despre Filon din Alexandria, apoi am trecut la Clement din Alexandria și Origen. Filon a introdus metoda alegorizantă pentru a citi Scriptura și a explicat multe concepte teologice biblice cu ajutorul filosofiei platoniciene. Clement a susținut cu tărie că principiul filosofiei creștine este credința, gnoza autentică, și raportul ei cu știința este unul armonios.

În fine, Origen îl explică pe Dumnezeu în cheie platoniciană subliniind simplitatea și spiritualitatea ființei divine. De aceea este de neînțeles sau de necuprins prin categoriile de înțelegerea ale ființelor corporale, cum sunt oamenii. Mai multe detalii în articolul postat mai jos. Urmează cursul 4. Pe curând!

  • 24 octombrie 2020