Wilhelm Dancă

Am meditat astăzi, o frumoasă zi de toamnă, despre condiția rugăciunii bune.

Am luat ca fundal imagistic parabola fariseului și a vameșului din Evanghelia după Luca 18, 9-14. Punctul de pornire a fost exemplul unui general de armată cu care m-am rugat în genunchi în catedrala catolică din Iași. Am fost plăcut surprins de rugăciunea generalului. Se întâmpla lucrul acesta în săptămânile premergătoare vizitei Papei Francisc în România. Am desprins o concluzie din acest gest, și anume că prin rugăciune oamenii care suferă sau sunt sensibili la suferința altora devin solidari. Pregătesc întâlnirea lor cu Dumnezeu de care mărturisesc că depind în totalitate. Nu toți contemporanii noștri recunosc relația vitală cu divinitatea. Printre ei se află și creștini.

Am arătat apoi că există o diferență între rugăciunea fariseului și rugăciunea vameșului. Rugăciunea celui dintâi este pătrunsă de orgoliu, de pretenții. Rugăciunea celui de-al doilea este făcută în spirit de căință și de smerenie. Astfel am dezvoltat provocările maladiei de care suferim toți, și anume mândria. Am subliniat câteva simptome ale orgoliului.

Primul simptom este izolarea de ceilalți. Fariseul din parabolă stătea singur, în picioare, și se ruga în sine. Nu avea nevoie de nimeni. Vameșul era la intrare, printre ceilalți oameni și se ruga la Dumnezeu.

Al doilea este spiritul de competiție. Diavolii spun că în lumea lor „a fi” înseamnă „a fi în competiție”. Ființa diavolului este plămădită din mândrie. Vă invit să citiți C.S. Lewis, „Sfaturile unui diavol bătrân către un diavol mai tânăr”. Fariseul se compară cu alții, numai ca să fie apreciat egoul său. Vameșul smerit nu etalează calitățile sau păcatele sale în fața altora. Tot ceea ce are de spus despre sine îi spune lui Dumnezeu.

Al treilea simptom este spiritul de auto-suficiență. Acesta poate fi promovat de lumea științifică, politică sau artistică, mass media. Am pledat pentru vestirea lui Christos la oamenii care desfășoară aceste activități. De ce? Pentru că împlinirea omului este în lumea spirituală. Apoi, între lumea științifică, politică, artistică sau mediatică și lumea spirituală nu există incompatibiliate. Sau, nu ar trebui să existe. Spiritualul împlinește umanul, în toate ipostazele sale.

Am concluzionat invitând la asumarea spiritului de rugăciune din poezia „Rugăciune” de M. Eminescu. Printre altele, poetul spune: „Noi, ce din mila sfântului / Umbră facem pământului, / Rugămu-ne îndurărilor, / Luceafărului mărilor; / Ascultă a noastre plângeri, / Regină peste îngeri, / Din neguri te arată, / Lumină dulce clară, / O, maică prea curată / Și pururea fecioară, / Marie! Am subliniat că trebuie să venim la Domnul cu „plângeri”, nu cu pretenții, precum fariseul. Apoi, să transformăm rugăciunea noastră în rugăciune smerită sau „dulce clară”. Da, pentru că rugăciunea „dulce”, mult aduce! Încercați și vă veți convinge!

Detalii găsiți mai jos.

Salutare!

Dragi prieteni,

În Biserică a intrat prea mult spirit mundan. A spus lucrul acesta și Papa Benedict al XVI-lea, și Papa Francisc, și în multe rânduri. De aceea am vorbit la omilie despre curajul de a nu fi relevant în ochii lumii de azi. Dar acest curaj nu este la îndemâna oricui. Înseamnă să mergi pe un drum contra curentului dominant. Spiritualitatea tăcerii procesului de creștere a seminței și umilința grăuntelui de muștar din Evanghelia Duminicii (Mc 4, 26-35) sunt temeiuri evanghelice pentru a îndrăzni mai mult.

Am dezvoltat două puncte importante.

Mai întâi am subliniat legătura dintre tăcerea lui Dumnezeu și tăcerea omului. Fiecare dintre noi poate să devină un vitraliu al lui Dumnezeu dacă face liniște în sine. Dumnezeu, care este liniște, nu poate intra decât acolo unde este liniște.

Apoi am invitat la imitarea lui Dumnezeu Semănătorul vieții în cosmos. Am trecut la imitarea lui Christos Semăntorul Cuvântului. În final am vorbit despre lumina și curajul pe care ni-l inspiră sfântul Anton de Padova, un adevărat semănător de „mâna a doua”. De ce de „mâna a doua”? Pentru că prima mână este sau îi aparține lui Christos.

În concluzie am arătat că, dacă principiul catalizator al alegerilor noastre este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci nu vom fi relevanți în ochii lumii de azi. Dar vom rămâne substanțiali în ochii lui Dumnezeu. De aceea, între modelul creștinului de acord cu spiritul lumii și modelul celui care urmează spiritul divin să-l preferăm pe acesta din urmă. Curaj! Sus inimile!

Mai multe detalii în articolul postat aici.

Parabola zâzaniei sau neghinei (Mt 13, 24-30) pe care am ascultat-o astăzi, 19 iulie 2020, este în strânsă legătură cu parabola semănătorului de duminica trecută (Mt 13, 1-23). Prin această succesiune liturgică suntem invitați să fim mai atenți la bunul mers al comunității din care facem parte. În cazul de față, „bunul mers” înseamnă să semănăm în relațiile cu alții nu zâzanie, discordie ci grâul armoniei sau al vieții. Zâzania sau neghina este o plantă toxică. Dacă semințele ei sunt măcinate împreună cu cele de grâu făina care se obține dăunează grav sănătății.

Este important pentru calitatea pâinii cea de toate zilele ca înainte de seceriș neghina să nu fie culeasă împreună cu grâul. Omul poate să o facă. Dar combinele, mașinile agricole din zilele noastre care recoltează grâul pot să despartă grâul de zâzanie?

Parabola are mai multe nivele de lectură. Primul nivel vizează relațiile dintre membrii unei comunități, mici sau mari. Destinatarii principali sunt ucenicii lui Isus. Ei sunt chemați să cultive sentimente pozitive de unitate și armonie față de cei din jur, apropiați sau îndepărtați. Dacă se confruntă cu elemente negative de discordie sau zâzanie, să nu devină complici ai răului, ci să aibă curajul de privi sursa relelor, procesele din care decurg și, apoi, să participe la efortul lui Isus de a le combate prin răbdare și exemplu bun.

Al doilea nivel are de-a face cu inima noastră, care este locul în care se dă lupta cu răul ce provine din afara noastră sau din interiorul nostru. Răul extern poate proveni de la oamenii răi ca atare, care au plăcerea de a face rău altora. Plăcere diabolică! Sau, care doresc să se răzbune pe alții din invidie, lașitate, mândrie, ori răutate. Există asemenea oameni printre noi, alături de noi, puțini sau mulți, nu știu, dar există. Din păcate.

Răul interior are cauze profunde. Poate să provină din alegerea noastră moralmente rea sau din străfunduri de structuri ale păcatului social în care ne-am născut. Fără să ne dăm seama! Suntem (a)trași pe calea răului de forța unui tăvălug care depășește nivelul nostru de conștiință activă. Devenim subiecți ai răului. Kyrie, eleison!

Parabola zâzaniei/ neghinei are menirea de ne invita pe un drum spiritual de vindecare a (re)surselor vieții. Ucenicii lui Isus înțeleg prin această „poveste edificatoare” (parabola) că răul fundamental nu provine de la alții, cel puțin într-un prim moment. Apoi, că rezistența la răul din noi și/sau din afară noastră înseamnă răbdare și discernământ.

Răbdarea este specifică „servitorilor” din parabolă care, după ce au semănat, merg să vadă cum cresc plantele. Chiar dacă printre spicele de grâu apar și cele de zâzanie, nu-și pierd calmul, pacea interioară. Știu că sunt simpli servitori, iar stăpânul secerișului este altcineva.

Discernământul presupune un timp suficient de lung în care se maturizează deciziile responsabile. Prin puterea lui, omul desparte grâul de zâzanie. Trăim vremuri marcate de indolență față de rău, viteză în acțiune, care diluează diferența dintre bine și rău, superficialitate în alegerile majore de viață. Cum să ieșim din aceste fundături?

Am propus răspunsuri și explicații în omilia de mai jos. Dacă vă interesează, dați click pe imaginea atașată și veți putea asculta omilia în format audio. Săptămână bună tuturor!