Wilhelm Dancă

Adventul a început. În prima duminică a acestui timp de pregătire pentru Crăciun am comentat Marcu 13, 33-37. Este vorba despre o parabolă potrivit căreia un om pleacă într-o călătorie. Însă nu înainte de încredința servitorilor săi casa și puterea de a gestiona treburile. Îi recomandă insistent portarului și, prin el, tuturor servitorilor să fie vigilenți. M-am oprit la trei cuvinte cheie: casa, autoritatea și portarul. Ele cuprind tema principală pe care ucenicii ar trebui să o dezvolte în Advent. Este ceva similar tehnicii din muzica de jazz, dar în registru spiritual.

Casa este un cuvânt care definește și construcția, și comunitatea, familia care trăiește într-o casă. Accentul trebuie pus pe relațiile dintre persoanele din casă. Ele duc la împlinirea destinului persoanelor. Însă, cu o condiție, și anume, dacă trăiesc în orizontul celei de-a doua veniri a Domnului.

„Advent” înseamnă venire. În celebrările noastre nu este vorba atât despre prima sau a doua venire, cât despre intervalul de timp dintre cele două veniri. Acest timp intermediar ne este dat pentru dezvoltarea „identității” de ucenic. Ea se cultivă prin exercițiul autorității responsabile. Domnul care „pleacă într-o călătorie” le dă putere de „creștere” tuturor disicipolilor. Cum se exercită această putere? Prin alegerea responsabilă a binelui. De aceea, toți suntem responsabili de soarta casei. Da, toți responsabili, fie că este vorba despre familie, fie că se discută despre Biserică. Toți suntem împreună răspunzători de ceea ce există în Biserică. Sau, în familii.

Funcția de portar definește cel mai bine misiunea ucenicului în timpul intermediar. Portarul are privirea bună, îi protejează pe cei care sunt în casă. Portarul poate vedea clar, limpede, chiar și în întuneric. Trăim un timp de mari provocări la adresa Bisericii, a familiei. Suntem făcuți pentru Dumnezeu și pentru comuniunea cu El, cu semenii. De aceea, să nu stingem în noi dorul de „țara spirituală” în care ne-am născut. Sau, să nu sufocăm în noi dorința de a fi/trăi în casa Domnului.

Advent binecuvântat!

Bisericile în zilele noastre se golesc. Creștinii par să fie triști și descurajați. Sunt multe cauze care au dus la acest fenomen. M-am oprit la una dintre ele. Și anume, iubirea nu mai este iubită. De fapt, am pornit de la parabola invitaților la nuntă din Matei 22, 1-14.

Mesajul principal a fost că Isus ne invită la speranță și responsabilitate. Am descoperit în parabolă trei vești, una bună și două surprinzătoate. Vestea bună e că toți oamenii sunt chemați la nuntă. Adică, să participe la unirea lui Dumnezeu Tatăl cu omenirea în Isus Christos. Prima veste surpriză e că nu toți oamenii primesc invitația. A doua veste surpriză se referă la „haina de nuntă”. Haina în cazul de față este spiritul sărbătorii. Oricum haina trădează starea interioară a omului.

Am vorbit puțin și de Sfânta Tereza de Avila. Ea spune că aripile care îl ridică pe om la Dumnezeu sunt două: teama și iubirea. Frica de Domnul este începutul înțelepciunii. Dar, pe măsură ce crește iubirea, teama se micșorează. În cele din urmă rămâne doar iubirea.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Viața este darul lui Dumnezeu. Sau, viața ne-a fost dată cu titlu de împrumut. De asemenea, se poate spune că, aici și acum, viața e binele nostru suprem. Dar cum îl administrăm? Oare suntem stăpânii vieții sau slujitorii ei respectuoși, fertili?

Tema „viața cu titlul de împrumut” am descoperit-o în parabola „viticultorilor ucigași”. Vezi Matei 21, 33-43. De fapt, am identificat în parabolă trei nivelui de lectură.

Primul nivel are de-a face cu farizeii și cărturarii din vremea lui Isus. Mai exact, cu arhierii și responsabilii religioși care abuzau de funcția lor. Se considerau stăpânii absoluți ai poporului. Astfel se substituiau lui Dumnezeu. Din cauza acestui abuz, „via Domnului” nu a rodit. Iar în cele din urmă a fost dată altui popor.

Al doilea nivel vizează păstorii Bisericii de ieri și de azi. Din cauza abuzurilor de putere, bisericile au rămas goale. Se întâmplă lucrul acesta în Occident, astăzi, și nu numai. Se va spune, da, -a întâmplat și în trecut în alte zone ale lumii. Nu este suficient. Cum răspundem la această atenționare a lui Isus?

Al treilea nivel se referă la fiecare creștin în parte. Dacă se comportă ca stăpân absolut al propriei vieți, devine steril. De ce? Pentru că alunecă în autoreferențialitate, individualism, egoism. Aceste derapaje îndepărtează omul de fluxul iubirii și al vieții.

Pentru a reduce aceste abuzuri am identificat două remedii la Sfântul Paul. Este vorba despre Scrisoarea către Filipeni 4, 6-9. Apostolul îndeamnă pe ucenicii din Filippi să se roage și să practice ceea ce au văzut la el. Rugăciunea menține credinciosul în contact cu Dumnezeul cel Viu. Iar ceea ce filipenii au văzut la Sfântul Paul era credința lui molipsitoare.

Cum facem să nu fim acuzați de „abuz în serviciu” în raport cu Dumnezeu? Cum facem să primim viața ca dar și să aducem roade?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Discernământul sau înțelepciunea sau priceperea a fost tema meditației din 30 iulie 2023. Am început cu prezentarea celor trei parabole din Matei 13, 44-52. Este vorba despre un agricultor, un negustor și un pescar. Fiecare are discernământ, adică face diferența între bine și rău.

Pornind de aici, Domnul Isus îi invită pe discipoli să asume spiritul discernământului. Acesta este necesar pentru a face parte din împărăția sa. Dar cum să exercităm discernământul astăzi? Suntem invadați de falsuri, produse contrafăcute, magazine online care vând tot felul de iluzii. Trăim într-o lume confuză, fără criterii sau cu multe non valori. Dincolo de ascultarea Cuvântului, participarea la sacramente și rugăciunea personală, mai este ceva.

Trebuie să coborâm cu picioarele în viața reală. Să mergem din nou la piață și să cumpărăm de la ”oameni”, nu de la aparate sau de pe internet. Să începem în familie să practicăm lucrul acesta. Părinții să-i ducă pe copii la piață și să-i învețe arta negocierii. Sau arta evaluării raportului dintre calitate și preț în fața oamenilor vii. Astfel câștigă binele, și în viața cumpărătorului, și în viața vânzătorului.

În planul vieții creștine binele este Christos. El trebuie să aibă întâietatea în toate. L-am dat ca exemplu pe Sfântul Benedict care îl punea pe Christos pe primul plan al existenței. Și-i îndemna pe călugării săi să facă la fel.

Mai multe detalii despre arta guvernării de sine prin discernământ, dar și a societății, în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi, o frumoasă zi de toamnă, despre condiția rugăciunii bune.

Am luat ca fundal imagistic parabola fariseului și a vameșului din Evanghelia după Luca 18, 9-14. Punctul de pornire a fost exemplul unui general de armată cu care m-am rugat în genunchi în catedrala catolică din Iași. Am fost plăcut surprins de rugăciunea generalului. Se întâmpla lucrul acesta în săptămânile premergătoare vizitei Papei Francisc în România. Am desprins o concluzie din acest gest, și anume că prin rugăciune oamenii care suferă sau sunt sensibili la suferința altora devin solidari. Pregătesc întâlnirea lor cu Dumnezeu de care mărturisesc că depind în totalitate. Nu toți contemporanii noștri recunosc relația vitală cu divinitatea. Printre ei se află și creștini.

Am arătat apoi că există o diferență între rugăciunea fariseului și rugăciunea vameșului. Rugăciunea celui dintâi este pătrunsă de orgoliu, de pretenții. Rugăciunea celui de-al doilea este făcută în spirit de căință și de smerenie. Astfel am dezvoltat provocările maladiei de care suferim toți, și anume mândria. Am subliniat câteva simptome ale orgoliului.

Primul simptom este izolarea de ceilalți. Fariseul din parabolă stătea singur, în picioare, și se ruga în sine. Nu avea nevoie de nimeni. Vameșul era la intrare, printre ceilalți oameni și se ruga la Dumnezeu.

Al doilea este spiritul de competiție. Diavolii spun că în lumea lor „a fi” înseamnă „a fi în competiție”. Ființa diavolului este plămădită din mândrie. Vă invit să citiți C.S. Lewis, „Sfaturile unui diavol bătrân către un diavol mai tânăr”. Fariseul se compară cu alții, numai ca să fie apreciat egoul său. Vameșul smerit nu etalează calitățile sau păcatele sale în fața altora. Tot ceea ce are de spus despre sine îi spune lui Dumnezeu.

Al treilea simptom este spiritul de auto-suficiență. Acesta poate fi promovat de lumea științifică, politică sau artistică, mass media. Am pledat pentru vestirea lui Christos la oamenii care desfășoară aceste activități. De ce? Pentru că împlinirea omului este în lumea spirituală. Apoi, între lumea științifică, politică, artistică sau mediatică și lumea spirituală nu există incompatibiliate. Sau, nu ar trebui să existe. Spiritualul împlinește umanul, în toate ipostazele sale.

Am concluzionat invitând la asumarea spiritului de rugăciune din poezia „Rugăciune” de M. Eminescu. Printre altele, poetul spune: „Noi, ce din mila sfântului / Umbră facem pământului, / Rugămu-ne îndurărilor, / Luceafărului mărilor; / Ascultă a noastre plângeri, / Regină peste îngeri, / Din neguri te arată, / Lumină dulce clară, / O, maică prea curată / Și pururea fecioară, / Marie! Am subliniat că trebuie să venim la Domnul cu „plângeri”, nu cu pretenții, precum fariseul. Apoi, să transformăm rugăciunea noastră în rugăciune smerită sau „dulce clară”. Da, pentru că rugăciunea „dulce”, mult aduce! Încercați și vă veți convinge!

Detalii găsiți mai jos.