Wilhelm Dancă

În prima duminică din Advent 2024 am făcut deosebire între diferitele veniri ale lui Mesia sau Christos. Prima a avut loc acum 2000 de ani, a treia va avea loc la sfârșitul lumii, iar a doua este zilnică în sacramentele Bisericii. Am subliniat că Mesia este unul singur, acela care a venit deja și va veni a doua oară la sfârșitul lumii. Dacă între timp se prezintă diferiți șarlatani cu titlul de Mesia să nu-i luăm în seamă. Au fost falși Mesia, sunt și vor mai fi. Atenție! Advent înseamnă „Dumnezeu vine”, „venire” sau „prezență”. Știm că Isus Christos a venit și vine zilnic în sfintele taine. Atunci pe cine așteptăm în Advent? Ținănd cont de descreștinarea societății și vieții, corect ar fi să-l căutăm pe Christos, nu să-l așteptăm. Unde să-l căutăm? Acolo unde l-am pierdut sau rătăcit.

Am meditat Evanghelia la Luca 21, 25-36 și am identificat un cod de comportment și câteva locuri de căutare.

Primul punct a fost despre „ridicați-vă capetele”. De ce? Ca să respirăm aer mai curat și să ne purificăm privirea. Apoi să privim jos, între lucrurile materiale, oare nu este acolo Christos? Dacă punem accentul pe „a avea” și nu pe „a fi”, Christos s-a rătăcit în această zonă. De asemenea, să verificăm caracterul catolic al carității noastre. Dacă am restrâns-o la un teritoriu, steag, națiune sau limbă, l-am pierdut pe Christos. Sus capetele, pentru a-l găsi pe Christos!

Al doilea a fost despre inimile îngreunate în „chefuri, beții și grijile vieții”. Este vorba despre acele distracții care consumă energiile spirituale ale omului. Christos este măsura activităților de divertisment. Cum așa? Dacă distracțiile ne îndepărtează de Dumnezeu și de Biserică, l-am pierdut pe Christos.

Al treilea punct a fost despre „priveghere și rugăciune”. Am spus că astăzi am pierdut gustul privegherii pentru că suntem invadați de „previziuni”. Acestea sunt de multe feluri, economice, financiare, sociologice, temporale etc. Previziunea erodează spiritul de priveghere, care este specific creștinului. Dacă previziunea are întâietate în viața noastră, l-am pierdut pe Christos. Rugăciunea este lucrarea prin care intrăm în prezența lui Dumnezeu. De aceea, în Advent se recomandă mai multă rugăciune pentru a-l găsi pe Christos și a trăi în prezența sa.

La sfârșitul liturghiei le-am recomandat credincioșilor să-l caute pe Christos în scaunul de spovadă, poate l-au pierdut acolo. Apoi, le-am încredințat o rugăciune specifică Adventului: „Maranatha!” – Vino, Doamne Isuse!

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

„Dați-mi 10 oameni dezlipiți de cele materiale și voi converti lumea!” Această vorbă a fost rostită de sfântul Filip Neri (1515-1595). Am aprofundat-o în contextul dialogului lui Isus cu cărturarii care făceau donații la templu. Vezi Marcu 12, 38-44. Cărturarii erau falși, se prefăceau că sunt generoși, dar inima lor nu era la Domnul. Contrapunctul îl reprezintă văduva săracă. Spre deosebire de cărturarii ipocriți, care dăruiau din ceea ce le prisosea, văduva a dat tot ce avea. Dărnicia totală a văduvei este imaginea iubirii complete față de Dumnezeu. Astfel, a-l iubi pe Dumnezeu cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată ființa înseamnă să nu măsurăm iubirea Domnului. Pentru a atinge acest ideal am considerat că sunt necesare trei condiții.

Prima, omul să caute să se dezlipească de cele materiale sau temporale. Să nu-i pese de ce spun unii și alții atunci când pune suflet în activitățile sale. Adică, să fie un profesionist foarte bun și să nu țină cont de critici. De asemenea, să nu pună preț pe reacțiile celor din jur când este vorba de a dăuri lui Dumnezeu iubirea sa. Să nu fie atent în mod exclusiv la imaginea sa printre colegi, prieteni, vecini și, de dragul acestei imagini, să sacrifice iubirea de Dumnezeu.

A doua, omul să dăruiască darurile sale cu bucurie. Nu din obligație, nu cu zgârcenie, nu din superstiție. Maica Tereza de Calcuta spune că cine dăruiește cu bucurie dăruiește de două ori. Dăruirea totală de sine lui Dumnezeu este cu adevărat „totală” când e făcută cu bucurie.

A treia, dăruirea pune accentul pe calitatea iubirii, nu pe cantitate. Iubirea lui Dumnezeu este totală, dacă nu este restrânsă sau cuantificată de nimic. Iubirea de Domnul devine ipocrită când se acordă mai multă atenție intereselor materiale sau egoiste.

Astăzi văduva săracă ne transmite un mesaj simplu, dar angajant. Iubirea de Dumnezeu să fie autentică, totală, cu bucurie, fără pata egoismului. Să nu umblăm cu jumătăți de măsură, căci nu-l înșelăm pe Dumnezeu, ci pe noi înșine. Soren Kierkegaard a vorbit despre autenticitate în relația cu Dumnezeu. Lucrul acesta este posibil dacă trăim în timpul prezent al lui Isus Christos. Sau, dacă devenim „contemporani” cu Isus. Astfel intrăm în timpul mântuirii care este un prezent continuu.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Sfințenia este accesibilă tuturor. Aceasta a fost ideea principală a meditației de ieri, 1 noiembrie 2024, sărbătoarea „Toți Sfinții”. Pentru a înțelege sfințenia „Tuturor Sfinților”, am făcut mai întâi un scurt istoric al sărbătorii.

Astfel, la început a fost vorba despre sărbătoarea „Tuturor Martirilor”. Sărbătoarea a început în secolul IV. Apoi, Papa Bonifaciu al IV-lea, la începutul secolului al VII-lea, a adunat toate osemintele martirilor din Roma și le-a îngropat sub templul Panteon. Era un templu păgân dedicat tuturor zeilor. Lucrul acesta era necesar pentru că popoarele migratoare profanaseră catacombele și mormintele martirilor din Roma. Papa Grigore al IV-lea în 835 a reconsacrat Panteonul ca loc al martirilor și a înființat sărbătoarea „Toți Sfinții”.

Am vorbit despre sensul cuvântului „sfânt”, care vine din latină, „sanctus”. Termenul desemnează persoanele care au legătură cu divinul sau cultul religios. De asemenea, este un titlu protocolar acordat administratorilor de rang înalt, regilor, împăraților. S-a păstrat până astăzi cu privire la preoți și episcopi, care sunt „Sfinția” sa sau „Prea Sfinția” sa. Într-un sens larg toți cei botezați sunt sfinți, pentru că sunt puși deoparte pentru Domnul. Au o legătură specială cu Sfânta Treime.

În partea a treia am vorbit despre lucrarea de sfințire. Am spus că are două componente, una morală și alta ontologică. Latura morală se referă la practica sfaturilor evanghelice – sărăcia, ascultarea și caritatea. Latura privind ființa creștinului este imitațiunea lui Christos. Cele două aspecte ale sfințirii se întâlnesc în practica iubirii milostive, a carității creștine. Aceasta este sinteza drumului de sfințire a fiecărui creștin.

În concluzie, a fi sfânt este un drum al lepădării de sine și de urmare a lui Christos. De aceea, există atâtea tipologii ale sfințeniei câți oameni sunt. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Bartimeu din Evanghelia după Marcu 10, 46-52 este un model de credință personalizată în Isus, Fiul lui David. Trăim vremuri în care au loc schimbări epocale. Migrația, turismul, circulația ideilor, a ofertelor religioase erodează credința tradițională sau moștenită. În acest context e nevoie de o credință personalizată. Aceasta are trei caracteristici: încredere în Isus, rugăciune perseverentă și dorință de a-L vedea pe Dumnezeu.

Bartimeu, orbul care vede, are o credință – încredere în Isus, Fiul lui David. Prin intermediul acesteia vede prezența lui Mesia în Isus. Lucrul acesta nu e văzut de cei care văd. De ce? Pentru că nu au credință sau încredere în Domnul.

Bartimeu, orbul care vede, se roagă în mod statornic. Cere să fie vindecat și să vadă. Chiar și atunci când mulțimile din jur îi spun să tacă. Perseverența în rugăciune este o formă puternică de manifestare a religiozității.

Bartimeu, orbul care vede, dorește să-L vadă cu ochii săi pe Domnul. Dorința lui Bartimeu este una naturală. De fapt, natura umană este deschisă spre supranatural și aici se împlinește. Pentru a revigora în noi dorința de a-L vedea pe Dumnezeu să fugim de simulacre, kitsch, superficial, idoli. Credința personalizată este caldă, umană și solidă. Ea inspiră alegerile și comportamentele fundamentale ale credinciosului. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Prieteni, deschizând linkul de mai jos puteți să ascultați o meditație la Evanghelia după Marcu 10, 3-45. Am vorbit despre idolul puterii, care corupe oamenii, mereu și peste tot. În biserică să nu fie ca în lumea civilă, totuși. În comunitățile creștine cine vrea să fie mare trebuie să fie slujitorul tuturor. Iubirea este cheia de înțelegere a puterii pentru a-i sluji pe alții.

Apoi am descris profilul discipolului. Acesta trăiește ca Isus, care nu a venit să fie slujit ci să slujească. Și încă ceva, ca să-și dea viața pentru alții. Sau, să trăiască și să moară pentru alții. Am sintetizat sensul Evangheliei de astăzi în expresia „viața pro” sau „existența pro”, adică din iubire, cu și pentru alții. Nu este ușor să trăiești o viață cu și pentru alții. Este ceva împotriva curentului individualist din societatea contemporană.

Să fim curajoși! Domnul Christos e prezent în credincioșii care trăiesc cu și pentru alții. Cu alte cuvinte, împotriva curentului dominant. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.