Wilhelm Dancă

Fidelitatea este o virtute rară, astăzi. Dar, pentru creștini, fidelitatea este un mod de a fi sau ar trebui să fie așa. Fidelitatea nu e doar respectarea poruncilor divine, ci are legătură cu iubirea. E legată atât de iubirea de sine, de iubirea de alții și de Dumnezeu. Pentru a trăi fidelitatea, creștinii se inspiră din fidelitatea lui Christos. Ei știu că Domnul nu-i părăsește niciodată pe ucenicii săi.

Am pornit de la Evanghelia după Marcu 10, 2-26, varianta lungă. Mai întâi am descris contextul social de astăzi, care e contrar fidelității. Nu există prea multe figuri publice care să invite la fidelitate. Totuși, am găsit câteva, pe care le-am propus ca exemple de urmat.

Apoi am vorbit despre fidelitatea față de sine, care se traduce prin autenticitate. Avem destule exemple de oameni infideli față de valorile lor. De obicei, sunt sonori, gălăgioși în spațiul public. Oamenii autentici sunt umili, retrași, de aceea trebuie căutați. De asemenea, am aprofundat fidelitatea față de alții, care se mai numește verosimilitate. Omul fidel aproapelui este un om de cuvânt sau de bună credință.

Am atins problema fidelității față de Dumnezeu, care este bun cu toate făpturile. Prin bunătate față de alții rămânem fideli lui Dumnezeu, Bunătatea infinită. Fidelitatea ca bunătate face ca omul să crească în asemănarea cu Dumnezeu.

În fine, am vorbit despre fidelitatea soților în familie. În cazul acesta, fidelitatea nu înseamnă doar asumarea contractului de căsătorie. Ar fi o atitudine rece, exterioară, superficială, inumană. Fidelitatea dintre soți este o formă de iubire, adică de iubire conjugală. Din această iubire izvorăsc alte forme de iubire în familie. De exemplu, grija părintească față de copiii, respectul copiiilor față de părinți, solidaritatea între frați și surori.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Identitatea creștină este o temă foarte sensibilă, astăzi. Însă nu doar azi, ci mai mereu. Am avut ocazia să medităm la aceste lucruri, pentru că despre asta a fost vorba în Evanghelia Duminicii. Mai exact, Marcu 9, 38-42;45,47-48.

Am pornit de la faptul că peisajul religios din București și din alte orașe mari ale țării se colorează. Devine din ce în ce tot mai diversificat. Trăim într-o lume pluralistă din punct de vedere religios. Ne place sau ne place, aceasta este situația de fapt.

Observăm că în fața pluralismului creștinii reacționează diferit. Unii cred că toate religiile sunt la fel de bune, de aceea aleg din „mall-ul” religiilor una care le convine. Cel puțin pentru o vreme, apoi o schimbă. Sau o uită. Alții le refuză pe toate și aleg să trăiască fără nicio religie. Sunt așa numiții „fără religie”, iar numărul lor în România este în creștere. Răspunsul la pluralismul și la indiferentismul religios e fundamentalismul. Sau, dacă vreți, integrismul, intoleranța. De fapt, fundamentalismul este o patologie a gândirii spirituale. Intolerantul confundă experiența religioasă particulară cu universalitatea darului bunătății divine. De asemenea, radicalismul religios este o patologie identitară.

Există trei feluri de identități religioase. Prima e identitatea „zid”. Adepții acesteia gândesc și trăiesc identitatea „noi” prin excluderea celorlați. Nu contează cum sau cine sunt. Suntem doar noi prin noi. Alții nu există sau nu se vor mântui decât dacă devin ca noi. Identitatea „oglindă” se găsește la cei care cultivă relații cu aproapele, însă doar cu cei care le confirmă opțiunile religioase. Când îi contrazic devin dușmani. Nu ajung la identitatea „deschisă” ci la identiatea „zid”. Identitatea deschisă o au cei care văd semințe de bine și de adevăr la ceilalți. Asta înseamnă să fim toleranți față de cei care vestesc și trăiesc binele, chiar dacă nu sunt creștini. Sau, nu fac parte din „tabăra” noastră. Domnul Christos în Evanghelia de astăzi îi invită pe ucenici să fie și toleranți, și intoleranți. Toleranți, deci cu o identitate deschisă, față de cei care vestesc adevărurile de credință, chiar dacă nu fac parte din Biserica invizibilă. Intoleranți față de cei care îi seduc pe „cei mici”, din toate punctele de vedere. De asemena, intoleranți față de cei care se seduc pe ei înșiși.

Sunt trei locuri existențiale în care discipolul se poate înșela pe sine. Acestea sunt simbolizate de mână, picior și ochi. Mâna înseamnă faptele sau acțiunile omului. Se fac ele în numele Domnului? Piciorul semnifică stilul de viață. Oare pentru ucenici numele lui Isus, prezența Sa, e criteriu de alegeri fundamentale? Ochiul simbolizează dorințele, poftele. În cazul de față este vizată dorința de avere. Oare averea discipolilor este obținută prin nedreptatea față de muncitori? Sau prin exploatarea celor care lucrează pentru ei? Ucenicul lui Isus este viu dacă trăiește în prezența Domnului. De aceea, să ne întrebăm: oare începem ziua, activitățile obișnuite, munca, proiectele de viață în numele Domnului? Dacă nu, oare de ce?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Copilăria spirituală sau evanghelică a fost subiectul meditației la Evanghelia Duminicii. Este vorba de Marcu 9, 30-37. În modernitate s-a vorbit mult despre copilăria spirituală. Unii au confundat-o cu naivitatea sau gingășia copilului ca atare. Alții au văzut în ea caracteristica vieții creștine împlinite. De exemplu, la Romano Guardini, copilăria evanghelică începe la botez și se trăiește toată viața. Da, pentru că toată viața suntem copiii lui Dumnezeu. Pentru a înțelege această modalitate de a fi, să ne amintim că a fi copil înseamnă să depinzi de părinți. Copilăria înseamnă relație de dependență. Totodată, copilăria comportă și spontaneitatea de a fi disponibil. Pentru ce sau la ce? Să fii disponibil să o iei de la capăt, dacă ai greșit. Să fii disponibil să-i ajuți pe alții. Și altele asemenea.

Am subliniat trei aspecte ale copilăriei evanghelice.

Primul, conștiința paternității divine. Am pornit de la copilăria spirituală din viața Sfintei Tereza a Pruncului Isus. Pentru Tereza Martin copilăria are două trăsături importante. Una este umilința sau smerenia și alta este conștiința paternității divine din care izvorăște sentimentul de dependență. Domnul spune: „cine mă primește pe mine (…) îl primește pe acela care m-a trimis” (v. 37). Adică, pe Dumnezeu Tatăl. Conștiința paternității divine și a dependenței de Tatăl trebuie împrospătată.

Al doilea, cuvintele lui Isus sunt mângâietoare și încurajatoare pentru părinți. Dar și pentru tinerii care se pregătesc la căsătorie. De ce? Domnul spune: „cine primește un copilaș în numele meu pe mine mă primește” (v. 37). În cazul acestea părinții seamănă cu Sfântul Iosif și Mama lui Isus. Trebuie să aibă aceleași sentimente și comportamente față de copiii lor.

Al treilea, astăzi avem în societate o mentalitate anti-copil. Acest spirit se vede în gândirea adolescentină care domină alegerile de viață din spațiul public. Care anume? Sunt unii care revendică doar drepturi, dar nu-și asumă responsabilități. Ruptura dintre viața ca un drept și viața ca un dar duce la apariția multor rele. Printre acestea, diferite forme de gelozie, invidie, conflicte și războaie.

Oare e momentul să trecem de la mentalitatea adolescentină la copilăria evanghelică? Răspunsul îl dă fiecare în inima lui. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi la creștinul ca un alt Christos pornind de la Marcu 8, 27-35. Finalul acestei Evanghelii se termină cu îndemnul de a-L urma pe Christos. În latină s-a spus că este vorba despre „sequela Christi”. Și tot, în latină, pentru a cuprinde și alte aspecte, s-a spus „imitatio Christi”. Adică, „Imitațiunea lui Christos”, cum a tradus în limba română Andrei Brezianu. Cartea se găsește la editura ARCB din 1992 încoace.

M-am oprit la cele două condiții pregătitoare ale urmării sau imitării lui Christos. Prima este „renunțarea la sine”. Am folosit deosebirea dintre șef și model propusă de Max Scheler. Șeful își impune voința. Modelul întruchipează o valoare și, ca atare, atrage pe alții. Renunțarea la sine a ucenicului înseamnă să devină model, adică să-i atragă pe alții. A doua este „să-și ia crucea”. În cazul de față Crucea este și semn de apartenență la Dumnezeu, la Christos. Noi suntem pecetluiți cu Sfânta Cruce încă de la botez. Trăim la umbra ei, de aceea, pentru noi, înseamnă că aparținem Sfintei Treimi. Urmarea sau imitarea lui Christos nu se reduce la respectarea unui cod legislativ sau a unor reguli morale. Imitarea lui Christos înseamnă comuniune de destin cu Mântuitorul. Cu alte cuvinte, urmarea lui Christos înseamnă asimilarea Persoanei, a sentimentelor și a faptelor Sale. Evident, imitațiunea lui Christos are accente personale. Fiecare creștin le pune potrivit vârstei, charismei, vocației și stării sale de viață.

Să încercăm să nu-l copiem pe Christos, să nu-l maimuțărim, ci să-l imităm. Sau, să asimilăm Persoana Lui în viața noastră. Să încercăm să ne solidarizăm mistic cu Christos, trăind iubirea sa întreagă. Să ne asumăm iubirea Lui de Dumnezeu și de oameni. Așadar, să fim imitatorii lui Dumnezeu, să umblăm în iubire, să fim ofrandă plăcută lui Dumnezeu-Iubire. Vezi Efeseni 5, 1-2.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

„Effata” este un cuvânt aramaic. A rămas în liturgia creștină baptismală. Isus îl rostește cu ocazia vindecării unui surdo-mut păgân, adică nu iudeu. Evenimentul este descris de Marcu 7, 31-37. Simbolistica miracolului este foarte bogată. O semnificație importantă pentru noi astăzi este deschiderea spre diversitatea culturală, religioasă. Am comentat această vindecare miraculoasă și am spus că suntem chemați să-i ducem pe alții la Isus. De ce? Pentru a asculta cuvântul iubirii și a se relaționa la Dumnezeu și la semeni printr-un comportament bazat pe iubire.

Totuși, pentru a spune altora „Effata” sau „Deschide-te!” sunt necesare alte două acțiuni. Prima, să privim cerul, așa cum a făcut Isus. Asta înseamnă rugăciune, viață sacramentală, familiaritate cu Dumnezeu. A doua, să suspinăm/tresărim în fața răului. Să nu fim cinici! Să fim sensibili la durerea lumii! „Effata” înseamnă, astăzi, asumarea misiunii profetice.

Putem fi profeți în trei feluri. Primul, la nivel de individ. Aici trebuie să renunțăm la comportamentul narcisist și să vedem suferința aproapelui. Al doilea, la nivel de familie. În familii există conflicte între generații. Ele se vindecă prin limbajul iubirii. Al treilea, la nivel de Biserică. Aici trebuie echilibrată balanța între instituție și carismă.

În concluzie, dacă vrem să fim „profeți” ai iubirii divine, trebuie să trăim o viață împreună cu Dumnezeu și cu alții.

Detalii în articolul postat mai jos.