Wilhelm Dancă

Am meditat astăzi tema acceptării milostivirii divine. Acest subiect este foarte important în contextul pregătirii pentru Paște. Este vorba despre mărturisirea păcateleor și primirea iertării divine în libertate. Adică, în responsabilitate. Am spus că, astăzi, în multe locuri, scaunul de spovadă a devenit magazie de instrumente de curățenie în biserică. Găsești acolo mopuri, găleți, detergent, mături etc.

Am pornit de la Evanghelia după Ioan 8, 1-11. Am identificat patru caracteristici ale mentalității creștine despre păcat.

Mai întâi, păcatul este o realitate. Este ceva rău. Nu trebuie redus păcatul la elemente psihologice sau sociologice.

Apoi, păcatul e o realitate universală. Toți oamenii sunt păcătoși. Sensul general al păcatului este trădărea iubirii. Oricare ar fi această iubire, de Dumnezeu, de oameni, de vocație, păcatul trădează o iubire.

Altă caracteristică e legată de leacurile pentru vindecarea stării de păcat. Voribm despre „caritas in veritate”, expresia provine de la Sfântul Paul, scrisoarea către Efeseni 5. A fost preluată de Papa Benedict în enciclica cu același nume din 2009. Pe scurt, „caritas” sau milostivirea face ca adevărul să nu derapeze în științism sau legalism. Adevărul ajută milostivirea să nu se transforme în sentimentalism sau slăbiciune.

În fine, omul păcătos se vindecă dacă se lasă privit de privirea lui Isus Christos. Privirea vindecă, mântuiește, spune Simone Weil. Astăzi fiecare dintre noi e invitat să primească iertarea lui Christos în mod responsibil. Adică în mod liber, fără frică, fără presiune, violență. Astfel omul își recuperează deschiderea lui fundamentală spre Dumnezeu, spre eternitate.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi, 30 martie 2025, parabola „Fiul risipitor” din Evanghelia după Luca 15. Parabola se mai numește „Întoarcerea fiului rătăcitor”, un aspect subliniat de mulți artiști.

Am spus în prima parte că plecarea fiului mai mic într-o țară îndepărată a viciat toate lucrurile. Tatăl nu mai a fost tată autentic, nici fratele, frate, nici casa, casă. Întoarcerea lui acasă a vindecat realitatea suferindă de tată, de fiu, de frate și de casă. Dar ce anume a dus la revenirea fiului rătăcitor? Am răspuns în volumul VI din seria Mysterium Christi împreună cu poetul Rilke arătând că razele iubirii milostive au trezit în sufletul fiului nostalgia casei.

În partea a doua am subliniat un alt aspect, și anume experiența nimicului. Fiul nu mai primește nimic de la nimeni. Trăiește sărăcia radicală, și materială, și relațională. Astfel se ivește gândul revenirii acasă, dar nu ca fiu, ci ca servitor. Iubirea milostivă a tatălui îi schimbă planul, căci i se redă, prin iertare, demnitatea de fiu. Am dat un exemplu de experiență a nimicului, astăzi, vorbind despre „otrava” din rețelele de socializare. Acestea, în loc să ne unească, ne învrăjbesc, instigă la ură și violență. Am sugerat să facem post o zi pe săptămână renunțând la televizor, telefon, internet. Dacă vom fi liberi față de lumea online, atunci vom putea aprecia părțile ei bune și vom lăsa deoparte părțile ei rele. De asemenea, vom putea deveni creatori de produse digitale, nu doar consumatori. Mai exact, vestitori ai Evangheliei păcii și iubirii în lumea internetului.

În concluzie, experiența pascală a iubirii milostive sub forma iertării vindecă omul imitator sau fotocopie. Mai mult, îl provoacă să-și asume demnitatea sa originală și să fie tată autentic, fiu adevărat și frate bun. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În a treia duminică din Postul Mare am vorbit despre convertire. Pe scurt, convertirea înseamnă schimbarea direcției de viață, de mentalitate. Pentru creștini, convertirea se traduce printr-o mai mare apropiere de Domnul și de oameni. Am vorbit despre două feluri de convertire, una imediată și alta lentă sau de lungă durată. Sfântul Paul exemplifică convertirea imediată, la fel Sfântul Augustin. Convertirea lungă presupune asumarea conștiințiinței de sine. De aceea, Sfântul Ignațiu a scris „Exerciții spirituale pentru a se controla pe sine”.

În lumina Evangheliei, Luca 13, 1-9, am identificat două obstacole în calea convertirii. Primul, „cultul virtualului” sau „cultul non-realității”, care are idoli precum televizorul, tik-tok, instagram etc. Omul este scos din realitatea vieții lui concrete și „pus” să rezolve problemele altora. Ce ciudățenie! Al doilea obstacol, este „cultul distracției”, care astăzi a devenit o adevărată industrie. Omul este momit prin multe „produse mediatice” ca să iasă din sine și să trăiască în altă parte sau în altă lume. Am dat ca exemplul situația din spitalele din România. Aici bolnavii cred că medicii români nu sunt profesioniști. De aceea, ei caută să ajungă în altă parte, în altă lume. Desigur, cei care au posibilități materiale. Dar, de fapt, vindecarea este o lucrare comună, și a medicului și a bolnavului. Fiecare are misiunea lui. Nu poate vindeca doar medicul, sau doar bolnavul. Am spus că la fel stau lucrurile în lucrarea de mântuire, unde intervine și Dumnezeu, și omul. Am apelat la un argument al Sfântului Augustin. El spune: „Cine te-a creat pe tine fără tine, nu te mântuiește pe tine fără tine!”.

În concluzie, mântuirea este individuală și locală, adică aici și acum. Convertirea se vede la nivelul vieții de zi cu zi. Dacă este în desfășurare, evident. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Transfigurarea în slava Domnului, împreună cu Isus pe Tabor, este mijlocită de binele onest. În termeni evanghelici, binele onest este binele gratuit, binele făcut din dragoste pură. Astăzi am vorbit despre trei feluri de bine care se intersectează în viața noastră. Și anume, despre binele procurat prin plăcere, binele util și binele onest. Cel din urmă fel de bine aduce armonie și pace în inima omului și lumină pe chipul său.

În a doua duminică din Postul Mare se meditează evenimentul Schimbării la Față a lui Isus pe Tabor. De aceea am pornit de la Evanghelia după Luca 9, 28-36. Am găsit aici alte câteva motivații pentru a alege binele onest sau gratuit. Am spus că Transfigurarea Domnului pe Tabor a avut două funcții. Mai întăi să-i încurajeze pe ucenici să rămână cu Domnul chiar și în momentul răstignirii. Din păcate nu s-a întâmplat lucrul acesta. Dar reținem că schimbarea la Față a Domnului a fost o anticipare a Învierii. Apoi, să-l consoleze pe Mântuitorul prin prezența lui Moise și Ilie. Domnul avea nevoie de această mângâiere ca om. Acești doi profeți au avut o soartă similiară cu cea a lui Isus. Prin viața lor ei arată că, în mântuirea lumii, în primul rând contează nu contribuția omului, ci dragostea lui Dumnezeu.

Am remarcat că Transfigurarea a revelat identitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu. Din condiția de Fiu a izvorât dragostea față de Tatăl și, mai ales, încrederea în voința lui de mântuire a lumii. Contemplând atitudiunea lui Isus de Fiu, am făcut deosebire între speranță și optimism. Speranța este lucrătoare, vie, dacă se bazează pe binele primit, nu pe binele făcut. Binele onest sau gratuit, binele făcut de dragul Binelui, se bazează pe speranță. Binele util este susținut de optimism, care este un act de voință. În schimb, binele-plăcere răspunde pulsiunilor noastre biologice și are un profund caracter personal. Uneori omul exagerează și caută doar binele-plăcere sau doar binele util.

Sfântul Paul spune în 2 Corinteni 3, 18 că, acum, noi vedem în oglindă slava Domnului. De aceea, schimbarea noastră în chipul de slavă al Domnului nu este un act de voință personală, ci rodul speranței.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Prima duminică din Postul Mare este dedicată ispitirilor Domnului în pustiu. Am meditat Evanghelia după Luca 4, 1-13. În introducere am spus ce este ispita și care este scopul tentațiilor în viața lui Isus și a ucenicilor. Pe scurt, ispita este răul mascat în bine, de aceea este atractiv. Scopul tentației este creșterea ucenicului în credința față de Domnul. De asemenea, am indicat mijloacele prin care Domnul Isus a învins ispita diavolului, și anume postul și rugăciunea.

Am luat pe rând cele trei tentații din Evanghelia după Luca și le-am actualizat. Prima se referă la ispita puterii economice. Dacă bunăstarea devine scop în sine, atunci este o tentație diavolească. Dacă este pusă în slujba celorlalți, atunci este un lucru care sporește umanitatea celui care o produce.

A doua atinge tema exercitării puterii direct sau indirect. Dacă cineva deține o funcție și își caută interesele proprii, atunci cade în ispita puterii. Puterea este lăsată pentru a promova binele comun, nu interesele personale. Se poate exercita puterea egolatră și prin constituirea de grupuri de interese. Acestea pot fi politice, financiare, religioase etc. Astfel se exercită puterea indirect în scop personal sau restrâns, dar tot împotriva binelui comun. Și atunci este o mare ispită. E lucrarea diavolului. Modul indirect de a exercita puterea a fost o tentație pentru Biserică de-a lungul istoriei. Nu a ieșit niciodată bine din înțelegerile sale vizibile sau invizibile cu puterea politică sau economică. Adică, a ieșit rău, șifonată, mai puțin credibilă.

A treia tentație este legată de puterea religioasă. Se instrumentalizează credința pentru a-l forța pe Dumnezeu să facă minuni. Este o mare ispită. Dumnezeu trebuie iubit pentru că este Dumnezeu, nu pentru că face minuni. Prin biruința asupra acestei tentații devenim responsabili de darul vieții. Lucrăm împreună cu Domnul pentru binele aproapelui.

În concluzie, o credință neispitită nu mântuiește. Tentația este o provocare la adresa fidelității ucenicului față de Domnul. Cu cât este mai încercat, cu atât devine mai înțelept. Mai mult, prin post și rugăciune, crește în discipolul lui Isus curajul de a-L urma și de a fi mai mult asemenea Lui.

Detalii în articolul postat mai jos.