Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Sfânta Treime dezvoltă capacitatea de uimire și încrederea

Dragi prieteni,

Înainte de a asculta predica vă invit să citiți mărturisirea de credință a sfântului Augustin în Sfânta Treime așa cum apare în tratatul său Despre Treime. Merită să o medităm.

«Toți interpreții catolici ai cărților sacre ale Vechiului Testament și ale Noului Testament care au scris înaintea mea despre Treimea lui Dumnezeu și pe care am putut să-i citesc lucrul acesta voiau să-l învețe potrivit Scripturilor: Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt cu egalitatea lor absolută având aceeași unică substanță (natură, fire, ființă) manifestă unitatea divină și, de aceea, nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu, deși Tatăl l-a născut pe Fiul și, deci, Fiul nu este acela care este Tată; Fiul a fost născut de Tatăl, deci nu este Tată acela care este Fiu; iar Spiritul Sfânt nu este nici Tată nici Fiu, ci doar Spiritul Tatălui și al Fiului, egal și el cu Tatăl și cu Fiul, aparținând împreună cu ei la unitatea Treimii. Totuși nu Treimea însăși se născu din fecioara Maria, fu răstignită și înmormântată sub Ponțiu Pilat, învie a treia zi și se înălță la cer, ci doar Fiul. Astfel nu Treimea însăși coborî sub chip de porumbel asupra lui Isus în ziua botezului său sau în ziua de Rusalii, după înălțarea Domnului, se așeză deasupra capului fiecărui Apostol, cu zgomotul care cobora din cer ca vâjâitul unui vânt năprasnic și prin deosebite unele de altele limbi de foc, ci doar Spiritul Sfânt. În fine, nu Treimea însăși pronunță din cer cuvintele: Tu ești Fiul meu, când Isus a fost botezat de Ioan sau pe munte când erau cu el cei trei discipoli, sau când a răsunat glasul care zicea: L-am preamărit și încă îl voi preamări, ci era doar glasul Tatălui care se adresa Fiului, deși Tatăl, Fiul și Sfântul Spirit lucrează în mod inseparabil, după cum de nedespărțit sunt în însăși ființa lor. Aceasta este credința mea, pentru că aceasta este credința catolică».

Din Augustin, De Trinitate 1, 5, 7, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 11 iunie 2017
Omul în rugăciune darul lui Dumnezeu pentru lume

Dragi prieteni,

Pentru a integra conținutul predicii din duminica de astăzi, 28 mai 2017, vă invit să citiți câteva reflecții ale sfântului Augustin despre rugăciunea lui Isus pentru discipolii săi și pentru cei care vor crede în el, așa cum putem citi în Evangheia după Ioan, 17, 20.

«1. Domnul Isus, când era aproape Pătimirea sa, s-a rugat pentru discipolii săi pe care i-a chemat și apostoli. A luat ultima cină împreună cu ei; în timpul cinei trădătorul său fusese demascat printr-o bucată de pâine și a vorbit mult cu ei după ce acesta din urmă a ieșit, iar mai înainte de asta s-a rugat pentru dânșii. La apostoli i-a adăugat și pe cei care vor crede în el și, cu fața spre Tatăl, a spus: nu mă rog numai pentru ei – pentru discipolii care atunci erau împreună cu el – ci și pentru cei care vor crede în mine prin cuvântul lor (In 17, 20). În ceea ce a spus a voit să fie cuprinși toți ai săi, nu doar cei care erau atunci în trup, ci și cei care vor veni mai târziu. Într-adevăr, toți cei care au crezut în el mai târziu au crezut neîndoielnic datorită cuvântului apostolilor și vor crede în continuare până când va veni. Oare nu spusese că voi veți da mărturie pentru că de la început sunteți cu mine? (In 15, 27). Și prin ei Evanghelia a fost răspândită, chiar mai înainte de a fi scrisă; cu siguranță, oricine crede în Christos, crede în Evanghelie. Prin urmare nu trebuie să înțelegem că cei ce vor crede în el prin cuvântul apostolilor au fost doar cei ce i-au ascultat pe apostoli în timpul vieții lor, ci și noi care ne-am născut mult timp mai târziu și care prin cuvântul lor am crezut în Christos. Într-adevăr, apostolii care au trăit atunci cu el au predicat altora ceea ce au auzit de la dânsul. Astfel cuvântul lor a ajuns peste tot unde este Biserica sa și va ajunge la cei ce vor veni sau la toți cei care în orice loc s-ar afla în viitor vor crede în el.

5. Așadar, dacă trebuie să credem că Domnul Isus cu această rugăciune s-a rugat pentru toți ai săi – pentru toți cei care în această viață, care este un zbucium pentru om pe pământ (Iob 7, 1), sau erau pe atunci, sau vor fi în viitor – trebuie să înțelegem expresia prin cuvântul lor în sensul cuvântului însuși al credinței pe care au predicat-o în lume și trebuie să credem că s-a spus „cuvântul lor” pentru că a fost predicat de ei pentru prima dată și în mod special. Într-adevăr, era predicat de ei pe pământ când Paul a primit cuvântul lor prin revelația lui Isus Christos (Gal 1,12). Și de aceea el a prezentat Evanghelia sa împreună cu ei pentru a nu risca să alerge sau să fi alergat în zadar (Gal 2, 2) și le-a dat mâna dreaptă a comuniunii (Gal 2, 9), pentru că au găsit în Evanghelia sa, chiar dacă nu provenea de la ei, același cuvânt pe care deja îl predicau și pe care erau întemeiați. Iar despre acest cuvânt al învierii lui Christos același apostol spune: atât eu, cât și ei, noi predicăm astfel, iar voi astfel ați crezut (1 Cor 15, 11); și mai spune: cuvântul credinței pe care îl predicăm. Într-adevăr, dacă îl mărturisești cu gura ta pe Domnul Isus și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morți, vei fi mântuit (Rom 10, 8-9). Iar în Faptele Apostolilor se citește că, în Christos, Dumnezeu a stabilit credința pentru toți, înviindu-l din morți (cf. Fap 17, 31). Acest cuvânt al credinței a fost numit „cuvântul lor”, pentru că a fost predicat în principal și pentru prima dată de apostolii care au trăit împreună cu el. Lucrul acesta nu înseamnă că nu este cuvântul lui Dumnezeu, adică doar pentru faptul că a fost numit „cuvântul lor”, deoarece același apostol spune că tesalonicenii l-au primit de la el nu ca pe cuvântul oamenilor, ci ca pe ceea ce este cu adevărat – a zis – cuvântul lui Dumnezeu (1 Tes 2, 13). Așadar, iată motivul pentru care este cuvântul lui Dumnezeu, și anume pentru că Dumnezeu l-a dăruit, deși a fost numit „cuvântul lor” fiindcă Dumnezeu le-a încredințat lor (cuvântul) spre a fi predicat în primul rând și în mod special. Prin urmare și acel tâlhar în credința sa avea cuvântul lor, care a fost numit „cuvântul lor” pentru că, întrucât trebuia să fie predicat, ținea în primul rând și înainte de toate de misiunea lor. Deoarece văduvele grecilor au murmurat în legătură cu servitul la mese, înainte ca Paul să fi crezut în Christos, apostolii, care au trăit mereu împreună cu Domnul, au răspuns: nu este un lucru bun ca noi să lăsăm cuvântul lui Dumnezeu și să servim la mese (Fap 6, 2). Atunci au luat decizia să hirotonească diaconi, pentru a nu fi împiedicați în misiunea lor de a predica cuvântul. De aceea pe bună dreptate a fost numit „cuvântul lor” cuvântul care este cuvântul credinței prin care toți au crezut în Christos, oriunde l-au auzit sau îl vor auzi și vor crede. Așadar Răscumpărătorul nostru s-a rugat în acea rugăciune pentru toți cei pe care i-a răscumpărat, fie că erau vii în trupul lor atunci, fie că trebuiau să vină în viitor, când, rugându-se pentru apostolii care erau atunci împreună cu el i-a adăugat și pe cei care vor crede în el prin cuvântul lor. Ce anume spune mai departe, după ce i-a adăugat și pe cei care vor veni, se va face vorbire în altă parte.»

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Discursul CIX, nr. 1; 5, traducere Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 28 mai 2017
Mângâietori în Sfântul Duh Mângâietorul

Înainte de a asculta predica despre modul în care putem să devenim mângâietori în Sfântul Duh Mângâietorul vă invit să citiți câteva considerații aparținând sfântului Augustin la evanghelia după Ioan 14, 15-17.

«3). Când Ioan Botezătorul a spus: Dumnezeu nu dă Spiritul cu măsură (In 3, 34), vorbea despre însuși Fiul lui Dumnezeu, căruia Spiritul nu i-a fost dat cu măsură, pentru că într-nsul locuiește toată plinătatea dumnezeirii (Col 2, 9). Într-adevăr, omul Christos Isus este Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni (1 Tim 2, 5), dar nu fără Harul Duhului Sfânt, pentru că Isus însuși a spus că s-a împlinit acea profeție despre el: Spiritul Domnului este asupra mea; pentru că m-a uns, m-a trimis să duc vestea cea bună la săraci (Lc 4, 18). Așadar, Unicul născut este egal cu Tatăl nu prin Har, ci prin natură; dacă omul a fost elevat la unitatea persoanei Unicului născut, (lucrul acesta) depinde de Har, nu de natură, după cum se spune în Evanghelie: între timp, copilul creștea și se întărea, plin de înțelepciune, iar Harul lui Dumnezeu era în el (Lc 2, 40). În schimb la alții Duhul este dăruit cu măsură și, o dată dăruit, se mai dăruiește până când se împlinește pentru fiecare măsura dreaptă, potrivit gradului său de perfecțiune. De aceea Apostolul atrage atenția: să nu vă considerați mai mult decât trebuie să vă considerați, ci fiecare să aibă despre sine o apreciere corectă, fiecare după măsura credinței pe care i-a dat-o Dumnezeu (Rom 12, 3). Iar Spiritul însuși nu se împarte, ci darurile se împart prin mijlocirea Duhului: există diferite daruri, dar este același Duh (1 Cor 12, 4). În ceea ce spune: îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor (In 14, 16) arată că este el însuși Mângâietorul. „Mângâietor”, într-adevăr, în latină se spune „avocat” și s-a spus despre Christos: avem un avocat (apărător) la Tatăl, Isus Christos cel drept (1 In 2, 1). Pe de altă parte spune că lumea nu poate să primească pe Spiritul Sfânt (In 14, 17), așa după cum s-a spus: înțelepciunea cărnii este dușmana lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate (Rom 8, 7), ca și cum ar zice: nedreptatea nu poate să fie dreaptă. În locul acesta „lumea” îi desemnează pe aceia care iubesc lumea și o iubesc cu o iubire care nu vine de la Tatăl. De aceea iubirea acestei lumi pe care încercăm să o diminuăm și să o stingem în noi este contrară iubirii lui Dumnezeu, care a fost revărsată în inimile noastre prin mijlocirea Duhului Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5, 5). Așadar, lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede, nu-l cunoaște (In 14, 17). Iubirea lumii, într-adevăr, nu are ochi invizibili, iar Spiritul Sfânt nu poate fi văzut decât cu acei ochi invizibili.

5). Spune Domnul: voi îl veți cunoaște, pentru că va rămâne la voi și va fi în voi (In 14, 17). Duhul va fi în ei astfel încât va rămâne în ei. Nu va rămâne în ei astfel încât să existe cu ei; într-adevăr, trebuie mai întâi să fie cu ei ca să rămână cu ei. Dar, ca să nu păstreze doar această propoziție: va rămâne la voi a fost spusă în sensul în care un oaspete rămâne la cineva, a explicat sensul afirmației sale: va rămâne la voi, apoi a adăugat: va fi în voi. Așadar, se vede în mod invizibil și, dacă nu ar fi în noi, cunoașterea sa nu ar putea să fie în noi. În felul acesta, într-adevăr, noi vedem în noi conștiința noastră; putem să vedem chipul altcuiva și nu-l putem vedea pe al nostru; în schimb vedem conștiința noastră și nu vedem conștiința altuia. Dar conștiința nu există decât în noi; Spiritul Sfânt, însă, poate să fie și fără noi: într-adevăr, ne este dăruit, pentru ca să fie și în noi. Dar dacă nu este în noi, de noi nu poate fi văzut și cunoscut așa cum trebuie văzut și cunoscut.»

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia lui Ioan 14, 15-17, Discurs LXXIV, 3-5, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 21 mai 2017
Cablarea la Isus Calea Adevărul și Viața

Dumnezeu nu are nevoie de nepoți și de strănepoți, ci de fii. Pentru a deveni fii adevărați ai lui Dumnezeu și frați între noi, ar trebui să ne cablăm existența la Isus care a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14, 6). Înainte de a (re)asculta predica din duminica a V-a a Paștelui, vă propun să citiți câteva reflecții ale sfântului Toma de Aquino, dar și ale altor părinți ai Bisericii despre textul citat mai sus. «Toma i-a zis: „Doamne, nu știm unde te duci. Cum am putea ști calea?” Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl; de pe acum îl cunoașteți și l-ați văzut”. CHRISOSTOM: Dacă iudeii care voiau să se despartă de Christos îl întrebau unde se duce, cu atât mai mult discipolii care nu voiau să se despartă de dânsul erau doritori să fie informați și-l întrebau cu mare iubire și teamă; de aceea se spune: Toma i-a zis: Doamne, nu știm unde te duci și cum putem ști calea? AUGUSTIN: Domnul le spusese lor că știau ambele lucruri, în timp ce ei spuneau că nu aveau nici o idee. Dar Domnul nu minte; de aceea ei știau și nu știau că știu. Prin urmare îi convinge că știau. De aceea adaugă: Isus îi spune: Eu sunt calea, adevărul și viața. AUGUSTIN: Ca și cum ar fi voit să spună: încotro vrei să mergi, eu sunt calea; unde vrei să mergi, eu sunt adevărul; unde vrei să rămâi; eu sunt viața. Fiecare om descoperă adevărul și viața, dar nu toți găsesc calea. Chiar și filosofii acestei lumi au văzut că Dumnezeu este viața eternă și adevărul cognoscibil. Cuvântul lui Dumnezeu, care la Tatăl este adevărul și viața, asumându-l pe om, a devenit calea. Mergi prin intermediul omului și vei ajunge până la Dumnezeu. E mai bine să șchiopătezi pe cale decât să alergi în afara drumului. ILARIU: Într-adevăr, acela care este calea nu vă conduce pe o cale greșită și de neparcurs; nici cine este adevărul nu vă înșală cu eroarea; nici cine este viața nu vă părăsește în întunericul morții. TEOFILACT: Când practici viața activă, Christos devine pentru tine calea; când perseverezi în viața contemplativă, devine pentru tine adevărul. Iar pentru cel activ și cel contemplativ există o viață unificată, căci noi va trebui să acționăm și să contemplăm în vederea lumii care va veni. AUGUSTIN: Cunoșteau calea, deoarece cunoșteau pe acela care este calea. Dar ce nevoie era să adauge adevărul și viața, în timp ce rămânea de știut unde se ducea? Pentru că el se ducea și conducea la adevăr și la viață. Se ducea deci la sine însuși prin sine însuși. Dar, oh, Doamne, cumva te-ai părăsit pe tine însuși ca să vii la noi? Știu că ai luat chipul servitorului și ai venit în trup rămânând unde erai, iar prin asta te-ai întors fără să părăsești locul în care ai venit. De aceea, dacă prin asta ai venit și te-ai întors, atunci ai devenit calea prin care nu doar că noi venim la tine, dar și tu vii și te întorci la tine. Dar când ai ajuns la viața care ești tu însuți, ai condus însuși trupul tău de la moarte la viață. Astfel, în timp ce trupul a trecut de la moarte la viață, Christos a venit la viață. Și deoarece Cuvântul este viața, Christos a venit la sine însuși; pentru că Christos este ambele lucruri într-o singură persoană, Cuvântul-trup. Prin trup Dumnezeu a venit la oameni, adevărul la mincinoși; într-adevăr Dumnezeu este adevărat, pe când „fiecare om este mincinos”. Astfel, când s-a îndepărtat de oameni și și-a ridicat trupul acolo unde nimeni nu minte, Christos însuși, pentru faptul că este Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup (1, 14), prin sine însuși, sau prin trupul său, s-a întors la adevărul care este el însuși; și a păstrat acest adevăr, chiar dacă (era) între mincinoși, până la moarte. Iată, eu însumi, dacă vă fac să înțelegeți ceea ce vă spun, într-un anumit sens vin la voi, chiar dacă nu mă părăsesc pe mine însumi. Și când încetez să vorbesc, revin la mine însumi dar rămân cu voi, dacă vă amintiți ceea ce v-am spus. Dacă imaginea pe care Dumnezeu a creat-o poate să facă lucrul acesta, cu cât mai mult poate să o facă Imaginea pe care Dumnezeu a născut-o? Astfel, se duce, prin sine însuși, la sine însuși și la Tatăl, iar noi mergem, prin el însuși, la el însuși și la Tatăl. CHRISOSTOM: Într-adevăr, dacă zice că eu sunt Domnul care vă conduc la Tatăl, neîndoielnic veți ajunge la el; într-adevăr nu se poate merge pe o altă cale. Dar, pe când mai înainte (6, 44) spusese că „Nimeni nu poate veni la mine dacă nu este atras de Tatăl care m-a trimis”, acum, spunând nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine, se face egal cu acela care l-a născut. Și în ce sens spusese (v. 4) că „unde mă duc eu, voi știți calea” îl arată adăugând: Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl, ca și cum ar spune că dacă veți cunoaște substanța (natura) și demnitatea mea, o veți cunoaște și pe aceea a Tatălui. Într-adevăr știau lucrul acesta, dar nu cum trebuie; însă mai târziu, când va veni Spiritul, el va plămădi în ei o cunoaștere perfectă, de aceea adaugă că de pe acum îl cunoașteți, referindu-se la cunoașterea spirituală, și l-ați văzut, adică prin mine, arătând că cine îl vede pe el îl vede pe Tatăl. Dar acum l-au văzut pe el nu în substanța (natura) sa pură, ci în trupul cu care era îmbrăcat. BEDA: Dar trebuie să ne întrebăm în ce fel Domnul spune acum: Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl, când mai înainte spusese: unde mă duc eu voi știți calea (v. 4). Așadar lasă de înțeles că unii dintre ei știau și alții nu știau calea, printre care era și Toma. ILARIU: Sau într-un alt fel. De vreme ce calea la Tatăl est prin Fiul, trebuie să ne întrebăm dacă lucrul acesta are loc prin învățătura sa sau prin credința în natura sa. Căutăm să înțelegem asta din următoarele lucruri. Într-adevăr continuă: Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl. Desigur în misterul corpului asumat care confirmă natura divinității paterne a păstrat ordinea următoare: a deosebit timpul vederii de timpul cunoașterii, căci acela care spune că trebuie să fie cunoscut, spusese deja (despre el) că și fusese văzut, astfel încât, prin această revelație, pot să aibă cunoașterea naturii divine pe care o văzuseră deja în el.»

Din Toma de Aquino, Catena aurea. Glossa continua super Evangelia, vol. 7. Vangelo secondo Giovanni, capitoli 9-21, trad. Roberto Coggi, Edizioni Studio Domenicano, pp. 231-235. Traducere în limba română de Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 14 mai 2017
Păstorul cel bun și imperialismul religios

Pentru a aprofunda sau a vă familiariza cu tematica predicii din Duminica Bunului Păstor, rostită astăzi (7 mai 2017) în catedrala sf. Iosif din București, vă invit să citiți câteva fragmente din „Omilia” rostită de Card. Angelo Amato cu ocazia beatificării episcopului martir Anton Durcovici (Iași, 17 mai 2014) pe care l-a caracterizat drept un „păstor bun și luminos”. Într-adevăr, a fost o imagine (de la verbul latin imitor, imitari, a imita) a lui Isus Bunul Păstor, fiindcă și-a dat viața ca noi să avem viață din belșug.

«(1). (…) În timpul barbariei inumane în care s-a cufundat Europa în secolul trecut, Biserica a fost ținta unor violente persecuții de-a lungul întregului continent, în nord ca și în sud, în orient ca și în occident. Cele mai sângeroase au fost regimurile totalitare cu ideologiile lor bazate pe ură, oprimare și moarte. Europa a devenit un spațiu infernal pentru milioane de persoane care și-au pierdut rudele, bunurile, propria demnitate și, de multe ori, chir și propria viață. Și Biserica Catolică din România a fost persecutată. Fiii săi s-au opus forței brute a tiraniei doar cu armele nevinovăției și statorniciei lor în credință. Ei au suportat tot felul de chinuri învingând monstrul răului prin iertare și răspunzând la ură cu iubire. Aceasta este și strălucitoarea aureolă a Fericitului nostru care se adaugă celorlalți episcopi, preoți și laici români pe care Biserica i-a ridicat la cinstea altarelor. Monseniorul Anton Durcovici, episcop de Iași, a urcat asemenea lui Isus Calvarul pentru a fi răstignit și pentru a fi primit de către Cel Înviat în bucuria veșnică a Ierusalimului ceresc. Plin de admirație față de acest excepțional episcop, papa Francisc îl numește în scrisoarea sa apostolică „păstor plin de zel, apostol al adorației euharistice și mărturisitor eroic al comuniunii cu Scaunul lui Petru”.

(2). (…) Fericitul nostru nu avea dușmani, nu era implicat în politică, considerându-i pe toți drept frați. Și cuvântul său era în mod esențial evanghelic. Martorii afirmă că el trăia și vorbea in persona Christi (în persoana însăși a lui Cristos). De asemenea, își aducea foarte bine aminte de cuvântul lui Isus: „Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta și pe voi” (In 15,20). (…) Tocmai de aceea, când a venit clipa încercării s-a dovedit a fi puternic și curajos. Istovit după mai mult de doi ani de interogatorii și torturi, condamnat fără a fi judecat la închisoare la Sighet, episcopul și-a păstrat spiritul senin și răbdător. Era susținut de cuvintele sfântului apostol Paul care au fost citite la Liturghia de astăzi: „Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuția, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? […] Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit” (Rom 8,35.37). În ciuda chinurilor și a umilirilor, el se ruga și cerea rugăciuni pentru statornicia sa. Unica sa vină era aceea de a fi catolic și în comuniune cu papa. Nereușind să mai mănânce, își dăruia mâncarea celorlalți colegi de celulă. Așa cum ne relatează părintele iezuit Otto Farrenkopf, și el prizonier la Sighet, episcopul Durcovici era pe deplin conștient că a fost aruncat în cunoscuta celulă a morții pentru a-și sfârși acolo singur viața.

(3). Odată cu dispariția sa dinaintea privirii oamenilor, eroicul nostru episcop a intrat în lumina veșnică a corurilor de îngeri și sfinți, lăsând o amintire de neșters în sufletul Bisericii Catolice din România, care îl cinstește ca pe un păstor bun și luminos. (…). Biserica, asemenea unei mame bune și milostive, nu a permis ca praful uitării să se aștearnă pe amintirea episcopului nostru și îl înalță astăzi la cinstea altarelor pentru a-l face să strălucească drept sare a pământului și lumină a lumii. Plini de bucurie, putem și noi repeta cuvintele Apocalipsului: „Acum au venit mântuirea și puterea, împărăția Dumnezeului nostru și puterea Unsului său, pentru că a fost aruncat afară acuzatorul fraților noștri” (Ap 12,10).

(4.) Povățuiți de Mântuitorul Isus, care ne învață să ne iubim dușmanii și să ne rugăm pentru cei care ne persecută, atitudinea noastră astăzi nu este cea a răzbunării, ci aceea a iertării. Ne-o cere însuși Fericitul nostru martir, care la 14 aprilie 1948, cu ocazia începutului slujirii sale episcopale la Iași, spunea: „Ascultați deci, iubiții mei fii sufletești, cu inima primitoare cuvintele și sprijiniți-mi străduințele mele slabe cu rugăciunile voastre din toate zilele: iar voi, Preacucernicilor frați preoți, dați-mi fără preget colaborarea voastră; astfel încât în ziua marii judecăți să putem da seamă, cu toții fără frică, înaintea Mielului dumnezeiesc (…) Doamne Isuse Cristoase, pe tine te aleg astăzi drept scut neînvins al turmei încredințate păstoririi mele. Păzește-ne, Doamne; călăuzește-ne spre fericirea ta, ca sa se împlinească pentru noi cuvântul dumnezeiesc! „Fericit poporul, al cărui Dumnezeu este Domnul” (Ps 143,15).»

Din Omilia cardinalului Angelo Amato, SDB, de la Sfânta Liturghie și beatificarea lui Anton Durcovici, episcop, martir (1888-1951), Iași, 17 mai 2014.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 7 mai 2017