Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Zâmbiți! Nu vă fie teamă! Dați gratuit Împărăția!

Dragi prieteni,

Ieri 25 iunie 2017, creștinii catolici l-au amintit pe sfântul Wilhelm, abate de Montevergine (Italia). Înainte de a asculta predica din această duminică, vă invit să citiți câteva gânduri despre viața lui.

Sfântul Wilhelm s-a născut în anul 1085, la Vercelli. După ce a intrat în viața monastică, a fondat mai multe mănăstiri potrivit regulei benedictine: „ora et labora, et legge!” („roagă-te și muncește, și citește!”). Prima mănăstire a întemeiat-o pe Muntele Virgin („Monte Vergine”, în provincia Avellino, Italia), adică neatins de mâna omului, de aceea mai este cunoscut cu numele de Sfântul Wilhelm de pe Muntelevirgin. În multele sale peregrinări s-a întâmplat o dată ca un lup să-i mănânce măgărușul care îi căra bagajele. Tradiția spune că sfântul Wilhelm i-a poruncit lupului să facă ceea ce făcea mai înainte măgărușul, adică să-i poarte bagajele. Iconografia îl reprezintă cu o carte în mâini și un lup la picioare care stă gata să asculte cererea stăpânului. Mesajul este acesta: sfântul Wilhelm a avut un rol civilizator, de altfel ca toți benedictinii în Europa, îmblânzind „lupii” de multe feluri, fie cei din oameni, fie cei din societate sau cei din natură.

Redau mai jos câteva fragmente dintr-o biografie a sfântului Wilhelm scrisă de Cipriano Carini.

« … după ce a rămas orfan de părinți din fragedă copilărie, deși era doar un copil, a ascultat de conștiința sa care îl chema cu putere să-și dedice viața lumii spirituale; într-adevăr, la vârsta de 15 ani, simțindu-se atras de viața contemplativă, a primit haina călugărească într-o mănăstire din orașul său. Pe lângă atracția spre lumea spirituală, simțea o puternică dorință să viziteze locurile de cult, sanctuarele mai importante ale lumii: Sfântul Iacob de la Compostella, Roma, Ierusalim.

În vremea respectivă era normal să-ți dedici o bună parte din viață pelerinajelor, de aceea și Wilhelm, în floarea tinereții sale despre care știm foarte puține lucruri, s-a lăsat prins de dorința de a putea vizita marile sanctuare, ținta pelerinajelor multor creștini. Astfel a pornit la drum în prima sa călătorie spre Sanctuarul Sfântului Iacob de Compostella, oprindu-se peste tot unde găsea o biserică sau un loc de rugăciune. Pelerinajul s-a terminat cu bine, în ciuda tuturor pericolelor care existau în vremea aceea și s-a întors cu bine, sănătos, în orașul său. Dar considerând viața ca un „pelerinaj” continuu pe pământ, pentru a nu se lega de lucrurile trecătoare, a început o nouă călătorie câțiva ani mai târziu, și de data aceasta spre Țara Sfântă. S-a gândit să coboare de-a lungul peninsulei italice pentru a se îmbarca la Brindisi și de acolo spre Orient. De data aceasta lucrurile nu au mers bine, deși a avut experiențe pline de entuziasm spiritual la Melfi, unde s-a oprit câtva timp, și mai târziu, pe Muntele Serico, lângă Atella, unde a trăit ca eremit; totuși, a întâmpinat multe greutăți din partea oamenilor din regiunile și orașele pe care le-a traversat. Printre altele, când era la Atella, prin mijlocirea Maicii Domnului, a făcut un miracol, redând vederea unui orb; acea minune a făcut să se răspândească faima lui de sfințenie printre oamenii de acolo și ca să scape de mulțimea credincioșilor care îi cereau rugăciunea și mijlocirea pentru a-i vindeca de multele lor boli a hotărât să pornească din nou la drum.

A făcut o scurtă vizită la Sfântul Ioan de Matera, care trăia într-un schit întemeiat de el la Ginosa și a început cu dânsul o prietenie ce va dura toată viața. Sfântul Ioan a încercat să-l oprească din drumul său spre Țara Sfântă, dar nu a fost ascultat; au reușit să-l convingă să nu meargă mai departe câțiva hoți de drumul mare care, ca să-i ia toate lucrurile sale, gândind că are la dânsul foarte mulți bani, l-au bătut rău de tot, lângă Oria, un sat mic la jumătatea distanței dintre Brindisi și Taranto. Acea nenorocire a fost pentru Wilhelm un semn al lui Dumnezeu care l-a oprit din pelerinajul său spre Țara Sfântă și îi cerea să rămână în Italia. De aceea, după ce a mai rămas puțin cu Sfântul Ioan de Matera și a trecut prin Lucania, ajungând la Irpinia a auzit un glas interior care îl chema să se oprească pe muntele „virgin”. Asta se întâmpla prin anul 1114.»

Din Cipriano Carini, San Guglielmo da Vercelli e Montevergine, Editrice Velar, Gorle (Bergamo), 2010, pp. 6-8, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 26 iunie 2017
Inima lui Isus și Sfânta indiferență

Dragi prieteni,

Astăzi, 23 iunie 2017, la liturghia de la 12.15, în sărbătoarea Prea Sfintei Inimi a lui Isus au fost puțini credincioși la biserică. Catedrala era aproape goală, iar microfonul de la pupitru nu a funcționat bine. Am văzut câțiva credincioși pitiți în dreptul difuzoarelor. Tocmai de aceea vă ofer posibilitatea de a (re)asculta predica pe care am ținut-o despre Inima lui Isus și spiritualitatea omului modern. Am restrâns profilul acestei spiritualități la trei coordonate: sfânta indiferență, religiozitatea existențială și iubirea Bisericii. Pentru o evaluare a atitudinii noastre față de cultul Inimii lui Isus, vă invit să citiți câteva îndemnuri formulate de papa Pius al XII-lea, actuale chiar și pentru noi.

«Dar, în timp ce Biserica a avut mereu o mare stimă față de cultul Inimii Prea Sfinte a lui Isus, motiv pentru care a favorizat în toate felurile înființarea și răspândirea acestuia în mijlocul poporului creștin, uneori chiar trebuind să-l apere în mod deschis contra acuzațiilor de naturalism și de sentimentalism, trebuie să deplângem faptul că acest cult nu se bucură de o egală cinstire și stimă, fie în timpurile trecute, fie în zilele noastre, la anumiți creștini și, uneori, la unii care mărturisesc că sunt însuflețiți de zel sincer pentru interesele religiei catolice și pentru propria sfințire.

„Dacă tu ai cunoaște darul lui Dumnezeu” (In 4, 10). Iată, venerabili frați, îndemnul părintesc pe care noi cei chemați printr-o dispoziție divină să fim păzitori și împărțitori ai tezaurului de credință și de evlavie pe care dumnezeiescul Răscumpărător l-a încredințat Bisericii sale simțim că trebuie să-l adresăm tuturor acestor fii ai noștri, lor care, în ciuda faptului că devoțiunea către Inima Prea Sfântă a lui Isus, biruind erorile și indiferența oamenilor, a pătruns în Corpul Mistic al Mântuitorului, încă mai au prejudecăți în această privință și consideră chiar că nu ar corespunde așa cum trebuie, sau chiar ar fi periculos, la cele mai urgente necesități spirituale pe care le are acum Biserica și omenirea.

Unii, într-adevăr, confundând și considerând ca fiind egal caracterul primordial al acestui cult cu diferitele forme de devoțiune pe care Biserica le aprobă și le favorizează, dar nu le prescrie, sunt de părere că ar fi ceva superfluu și fiecare poate să-l practice sau nu, după cum îi vine mai bine; alții, apoi, consideră că acest cult ar fi ceva împovărător și fără nici un avantaj sau cu un avantaj modest în special pentru militanții Împărăției lui Dumnezeu, aceia care sunt preocupați în mod special să-și consacre cele mai bune energii spirituale, cele mai bune mijloace și cel mai bun timp al lor pentru apărarea și răspândirea adevărului catolic, pentru răspândirea doctrinei sociale creștine și pentru dezvoltarea acelor practici și lucrări ale religiei pe care le consideră mult mai necesare în vremurile noastre; în sfârșit sunt alții care, în loc să recunoască în acest cult un mijloc foarte eficace pentru lucrarea de reînnoire și de progres a moravurilor creștine, atât la nivel individual cât și familial, văd aici o formă de devoțiune pătrunsă mai curând de sentiment decât de nobile gânduri și afecte și, de aceea, mai potrivită pentru sexul feminin decât pentru persoanele culte.

Sunt și alții care, considerând acest cult ca fiind prea legat de actele de penitență, de reparație și de acele virtuți pe care le califică mai curând „pasive”, pentru că sunt lipsite de vizibile roade exterioare, îl consideră mai puțin potrivit pentru revigorarea spiritualității moderne căreia îi revine datoria de acționa deschis și curajos pentru triumful credinței catolice și pentru apărarea susținută a moravurilor creștine în mijlocul unei societăți contaminate de indiferentism religios, fără nici o preocupare în a face deosebire între adevăr și fals la nivel de gândire și de acțiune, și devotate principiilor materialismului ateu și laicismului.

Venerabili frați, cum să nu vedem contrastul strident între asemenea opinii și afirmațiile publice de apreciere pentru cultul Inimii Prea Sfinte a lui Isus profesate de predecesorii noștri de pe această catedră de adevăr? Cum să spunem că este inutilă sau mai puțin adaptată pentru vremurile noastre acea formă de evlavie pe care înaintașul nostru de veșnică pomenire Leon al XIII-lea nu a ezitat să o definească drept „practică religioasă vrednică de cea mai mare laudă” și în care spunea că se găsește remediul pentru acele rele individuale și sociale ce și astăzi, neîndoielnic într-o măsură mai vastă și mai acută, chinuie omenirea? „Această devoțiune pe care o recomandăm tuturor, spunea el, le va fi de folos tuturor”. În plus adăuga aceste avertismente și îndemnuri care se potrivesc bine la cultul față de Inima Prea Sfântă a lui Isus: „În fața amenințărilor unor nenorociri grave care stau de multă vreme să vină peste noi este urgent să se recurgă, pentru a le înlătura, la ajutorul doar al aceluia care are puterea de a le îndepărta. Și cine altul poate să fie acesta dacă nu Isus Christos, unicul născut al lui Dumnezeu? Fiindcă nu există sub cer un alt nume dat oamenilor de la care se poate aștepta mântuirea”. „Așadar la el trebuie să alergăm, căci el este calea, adevărul și viața”.

Nu mai puțin vrednic de laudă și de folos pentru a promova evlavia creștină considera că este acest cult și cel mai apropiat predecesor al nostru de fericită amintire Pius al XI-lea, care în enciclica Miserentissimus Redemptor afirma: „Oare nu este cuprins într-o astfel de formă de devoțiune rezumatul întregii religii catolice și, deci, norma vieții cele mai desăvârșite, constituind calea cea mai rapidă pentru a ajunge la cunoașterea profundă a lui Christos Domnul și mijlocul cel mai eficace pentru a determina sufletele să-l iubească mai intens și să-l imite mai fidel?”.

Dar și nouă, cu siguranță nu mai puțin decât înaintașilor noștri, acest adevăr sublim ni s-a părut a fi evident și demn de aprobare. Atunci când am început pontificatul nostru, văzând fericita și triumfătoarea dezvoltare a Cultului Inimii Prea Sfinte a lui Isus în mijlocul poporului creștin, am simțit că ni se umple sufletul de bucurie și ne-am bucurat de nenumărate roade de mântuire care au izvorât din acest cult pentru toată Biserica. Aceste sentimente ale noastre am voit să le manifestăm deja în prima noastră scrisoare enciclică (Summi Pontificatus, 1939). Aceste roade, în anii lungi ai pontificatului nostru – plini de nenorociri și de neliniști, dar și de mângâieri de nedescris – nu au scăzut nici în privința numărului, nici a calității, nici a frumuseții, ci mai curând au crescut. Într-adevăr au fost începute în mod fericit diferite lucrări pentru a favoriza mai marea dezvoltare a acestui cult: asociații de cultură, de evlavie și de binefacere; publicații cu caracter istoric, ascetic și mistic cu privire la acest scop; practici religioase de reparație; și mai ales credem că merită să fie menționate manifestările de înflăcărată evlavie promovate de Asociația „Apostolatul Rugăciunii” al cărei zel stă la baza faptului că familii, institute și uneori chiar națiuni întregi s-au consacrat Inimii Prea Sfinte a lui Isus; pentru toate aceste manifestări de cult nu de puțin ori, fie prin scrisori, fie prin discursuri, sau folosindu-ne de radio mesaje ne-am exprimat complăcerea noastră părintească.»

Din Pius XII, scrisoarea enciclică Haurietis aquas (Veți scoate apă), 15 mai 1956, I. Traducere Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 23 iunie 2017
Misionarii dau gratis mila lui Christos

Dragi prieteni,

Am întâlnit câțiva misionari anul acesta, cu ocazia Rusaliilor, când am fost la Sololo, în Kenya. Dar și la Maikona, în a două zi de Rusalii. M-au impresionat profund. Atât cei mai în vârstă cât și cei mai tineri, misionarii care lucrează în teritoriile de primă evanghelizare mi s-au părut oameni speciali. Oameni plini de Dumnezeu, dar și de alți oameni pe care îi poartă în minte, în inimă! Experiența mea în cele două misiuni încredințate preoților din arhidieceza de București (Sololo) și celor din dieceza de Iași (Maikona) a fost scurtă, dură, obositoare, solicitantă, dar s-a meritat. Am fost răsplătit cu multe mângieri spirituale și m-am îmbogățit cu bucuria misionarilor și a băștinașilor din triburile Borana și Gabra care știu să trăiască cu intensitate lucrurile esențiale ale vieții. La orizontul predicii din duminica de astăzi, a XI-a de peste an, pe care o prezint mai jos, se află această experiență. Înainte de a o asculta, vă invit, ca de obiecei, să meditați câteva explicații patristice ale Cuvântului lui Dumnezeu dintr-o sinteză făcută de Sfântul Toma de Aquino.

«Chrisostom: Dar bunătatea lui Christos nu se oprește aici, ci manifestă o altă grijă față de ei întinzând asupra lor sânul milostivirii; de aceea (se spune) ceea ce urmează: Văzând mulțimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele. Remigiu: În felul acesta Christos manifestă în sine misiunea de păstorul cel bun și nu pe aceea de mercenar. Faptul că i-a fost milă reiese din cuvintele: căci erau istovite și părăsite, ca niște oi care nu au păstor; istovite de diavoli, pentru că erau lovite de diferite infirmități și boli. Raban: (Glossa): Sau istovite de diferite erori, și fără putere, adică lâncede, incapabile să se ridice; și deși aveau păstori, parcă nu ar fi avut. Chrisostom: Aceasta era acuzația adusă mai marilor iudeilor, că fiind păstori se comportau ca lupii; de fapt nu doar că nu corectau mulțimile, dar împiedicau și creșterea lor. În timp ce aceia se uimeau și ziceau: Nu s-a mai văzut ceva asemănător în Israel, aceștia spuneau contrarul: că alungă demonii cu ajutorul principelui demonilor. Remigiu: Din momentul în care Fiul lui Dumnezeu și-a îndreptat privirea spre pământ pentru a auzi glasul celor legați în lanțuri, îndată secerișul mare a început să crească. Mulțimile neamului omenesc nu s-ar fi apropiat de credință dacă autorul mântuirii umane nu ar fi privit din cer spre pământ. De aceea (se spune) ceea ce urmează: Secerișul este mare, însă lucrătorii sunt puțini. Glossa: Seceriș sunt numiți oamenii care pot fi adunați de predicatori și despărțiți de grupul celor pierduți, după cum grâul despărțit de pleavă este pus în grânare. Ieronim: Secerișul mare indică multitudinea popoarelor, iar lucrătorii puțini penuria de învățători. Remigiu: Într-adevăr numărul apostolilor era mic în comparație cu un semănat atât de abundent. Domnul îi îndeamnă pe predicatorii săi, adică pe apostoli și pe urmașii lor să ceară în fiecare zi creșterea numărului lor, de aceea adaugă: Rugați-l deci pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul lui. Chrisostom: Domnul se manifestă în mod ascuns; el este, de fapt, stăpânul secerișului. Dacă i-a trimis pe apostoli să secere ceea ce nu au semănat este clar că nu i-a trimis să secere lucrurile altuia, ci acelea pe care el le-a semănat prin profeți. Dar apostolii fiind doisprezece, a spus: Rugați-l deci pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul lui; totuși nu a adăugat pe nimeni la numărul lor, pentru că i-a înmulțit pe cei doisprezece fără să mărească numărul lor, ci dăruindi-le o putere mai mare. Remigiu: Sau a mărit numărul lor fie când i-a desemnat pe ceilalți șaptezeci și doi, fie când au fost constituiți mai mulți predicatori la coborârea Spiritului Sfânt asupra credincioșilor. Chrisostom: Arată apoi că acesta e un mare dar, adică acela care are virtutea de a predica așa cum se cuvine, de aceea spune că trebuie să ne rugăm pentru acesta. Amintește apoi, aici, cuvintele lui Ioan despre arie și vânturătoare, pleavă și grâu. Ilariu: În sens mistic mântuirea fiind oferită neamurilor, toate orașele și satele sunt luminate de puterea și de intrarea lui Christos și scapă de toate infirmitățile oboselii celei vechi. Domnul are milă de poporul său chinuit de violența duhului necurat și bolnav sub greutatea legii; îi dăruiește privegherea Spiritului Sfânt după ce l-a găsit fără păstor. Rodul acestui dar era mult mai abundent, iar abundența a depășit necesitățile tuturor acelora care erau însetați; într-adevăr, cu cât lua cineva din el, cu atât sporea mai mult. Și, deoarece, este nevoie de un mare număr de lucrători pentru a-l împărți, ne poruncește să-l rugăm pe Domnul secerișului să trimită un mare număr de slujitori ai darului Spiritului Sfânt. Prin rugăciune, acest dar este revărsat de Dumnezeu asupra noastră.»

« … și spune: Chemându-i pe cei doisprezece discipoli. Remgiu (Aimon): Într-adevăr, evanghelistul a spus mai înainte că Domnul i-a îndemnat pe discipoli să-l roage pe Domnul secerișului să trimită lucrători în secerișul său; și ceea ce a cerut, se pare că aici el îl face. Într-adevăr, doisprezece este un număr perfect: se naște din șase, care are perfecțiunea întrucât este format din părțile sale, care sunt unul, doi și trei; dar, doisprezece se naște din dublul lui șase. Glossa: Această dublare pare să țină de cele două precepte ale iubirii sau de cele două testamente. Raban (Beda): Apoi numărul doisprezece, care este format din trei și din patru, îi desemnează (pe discipoli) ca predicatori ai Sfintei Treimi în cele patru părți ale lumii. (Raban): Acest număr apoi este indicat de multele figuri ale Vechiului Testament. De cei doisprezece fii ai lui Iacob, de cei doisprezece conducători ai fiilor lui Israel, de cele douăsprezece izvoare de apă de la Elim, de cele douăsprezece pietre de pe pectoralul lui Aron, de cele douăsprezece pâini ale punerii înainte, de cei doisprezece exploratori trimiși de Moise, de cele douăsprezece pietre luate din Iordan, de cei doisprezece boi care susțineau bazinul de bronz. Și în Noul Testament, de cele douăsprezece stele din coroana miresei, de cele douăsprezece temelii ale Ierusalimului, pe care Ioan le-a văzut, și de cele douăsprezece porți.»

Din S. Tommaso d’Aquino, Catena aurea. Glossa continua super Evangelia, vol. 1. Vangelo secondo Matteo, cap. 9, 36-38; 10, 1, ESD, Bologna 2006, pp. 757-761. Traducere Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 18 iunie 2017
Sfânta Treime dezvoltă capacitatea de uimire și încrederea

Dragi prieteni,

Înainte de a asculta predica vă invit să citiți mărturisirea de credință a sfântului Augustin în Sfânta Treime așa cum apare în tratatul său Despre Treime. Merită să o medităm.

«Toți interpreții catolici ai cărților sacre ale Vechiului Testament și ale Noului Testament care au scris înaintea mea despre Treimea lui Dumnezeu și pe care am putut să-i citesc lucrul acesta voiau să-l învețe potrivit Scripturilor: Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt cu egalitatea lor absolută având aceeași unică substanță (natură, fire, ființă) manifestă unitatea divină și, de aceea, nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu, deși Tatăl l-a născut pe Fiul și, deci, Fiul nu este acela care este Tată; Fiul a fost născut de Tatăl, deci nu este Tată acela care este Fiu; iar Spiritul Sfânt nu este nici Tată nici Fiu, ci doar Spiritul Tatălui și al Fiului, egal și el cu Tatăl și cu Fiul, aparținând împreună cu ei la unitatea Treimii. Totuși nu Treimea însăși se născu din fecioara Maria, fu răstignită și înmormântată sub Ponțiu Pilat, învie a treia zi și se înălță la cer, ci doar Fiul. Astfel nu Treimea însăși coborî sub chip de porumbel asupra lui Isus în ziua botezului său sau în ziua de Rusalii, după înălțarea Domnului, se așeză deasupra capului fiecărui Apostol, cu zgomotul care cobora din cer ca vâjâitul unui vânt năprasnic și prin deosebite unele de altele limbi de foc, ci doar Spiritul Sfânt. În fine, nu Treimea însăși pronunță din cer cuvintele: Tu ești Fiul meu, când Isus a fost botezat de Ioan sau pe munte când erau cu el cei trei discipoli, sau când a răsunat glasul care zicea: L-am preamărit și încă îl voi preamări, ci era doar glasul Tatălui care se adresa Fiului, deși Tatăl, Fiul și Sfântul Spirit lucrează în mod inseparabil, după cum de nedespărțit sunt în însăși ființa lor. Aceasta este credința mea, pentru că aceasta este credința catolică».

Din Augustin, De Trinitate 1, 5, 7, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 11 iunie 2017
Omul în rugăciune darul lui Dumnezeu pentru lume

Dragi prieteni,

Pentru a integra conținutul predicii din duminica de astăzi, 28 mai 2017, vă invit să citiți câteva reflecții ale sfântului Augustin despre rugăciunea lui Isus pentru discipolii săi și pentru cei care vor crede în el, așa cum putem citi în Evangheia după Ioan, 17, 20.

«1. Domnul Isus, când era aproape Pătimirea sa, s-a rugat pentru discipolii săi pe care i-a chemat și apostoli. A luat ultima cină împreună cu ei; în timpul cinei trădătorul său fusese demascat printr-o bucată de pâine și a vorbit mult cu ei după ce acesta din urmă a ieșit, iar mai înainte de asta s-a rugat pentru dânșii. La apostoli i-a adăugat și pe cei care vor crede în el și, cu fața spre Tatăl, a spus: nu mă rog numai pentru ei – pentru discipolii care atunci erau împreună cu el – ci și pentru cei care vor crede în mine prin cuvântul lor (In 17, 20). În ceea ce a spus a voit să fie cuprinși toți ai săi, nu doar cei care erau atunci în trup, ci și cei care vor veni mai târziu. Într-adevăr, toți cei care au crezut în el mai târziu au crezut neîndoielnic datorită cuvântului apostolilor și vor crede în continuare până când va veni. Oare nu spusese că voi veți da mărturie pentru că de la început sunteți cu mine? (In 15, 27). Și prin ei Evanghelia a fost răspândită, chiar mai înainte de a fi scrisă; cu siguranță, oricine crede în Christos, crede în Evanghelie. Prin urmare nu trebuie să înțelegem că cei ce vor crede în el prin cuvântul apostolilor au fost doar cei ce i-au ascultat pe apostoli în timpul vieții lor, ci și noi care ne-am născut mult timp mai târziu și care prin cuvântul lor am crezut în Christos. Într-adevăr, apostolii care au trăit atunci cu el au predicat altora ceea ce au auzit de la dânsul. Astfel cuvântul lor a ajuns peste tot unde este Biserica sa și va ajunge la cei ce vor veni sau la toți cei care în orice loc s-ar afla în viitor vor crede în el.

5. Așadar, dacă trebuie să credem că Domnul Isus cu această rugăciune s-a rugat pentru toți ai săi – pentru toți cei care în această viață, care este un zbucium pentru om pe pământ (Iob 7, 1), sau erau pe atunci, sau vor fi în viitor – trebuie să înțelegem expresia prin cuvântul lor în sensul cuvântului însuși al credinței pe care au predicat-o în lume și trebuie să credem că s-a spus „cuvântul lor” pentru că a fost predicat de ei pentru prima dată și în mod special. Într-adevăr, era predicat de ei pe pământ când Paul a primit cuvântul lor prin revelația lui Isus Christos (Gal 1,12). Și de aceea el a prezentat Evanghelia sa împreună cu ei pentru a nu risca să alerge sau să fi alergat în zadar (Gal 2, 2) și le-a dat mâna dreaptă a comuniunii (Gal 2, 9), pentru că au găsit în Evanghelia sa, chiar dacă nu provenea de la ei, același cuvânt pe care deja îl predicau și pe care erau întemeiați. Iar despre acest cuvânt al învierii lui Christos același apostol spune: atât eu, cât și ei, noi predicăm astfel, iar voi astfel ați crezut (1 Cor 15, 11); și mai spune: cuvântul credinței pe care îl predicăm. Într-adevăr, dacă îl mărturisești cu gura ta pe Domnul Isus și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morți, vei fi mântuit (Rom 10, 8-9). Iar în Faptele Apostolilor se citește că, în Christos, Dumnezeu a stabilit credința pentru toți, înviindu-l din morți (cf. Fap 17, 31). Acest cuvânt al credinței a fost numit „cuvântul lor”, pentru că a fost predicat în principal și pentru prima dată de apostolii care au trăit împreună cu el. Lucrul acesta nu înseamnă că nu este cuvântul lui Dumnezeu, adică doar pentru faptul că a fost numit „cuvântul lor”, deoarece același apostol spune că tesalonicenii l-au primit de la el nu ca pe cuvântul oamenilor, ci ca pe ceea ce este cu adevărat – a zis – cuvântul lui Dumnezeu (1 Tes 2, 13). Așadar, iată motivul pentru care este cuvântul lui Dumnezeu, și anume pentru că Dumnezeu l-a dăruit, deși a fost numit „cuvântul lor” fiindcă Dumnezeu le-a încredințat lor (cuvântul) spre a fi predicat în primul rând și în mod special. Prin urmare și acel tâlhar în credința sa avea cuvântul lor, care a fost numit „cuvântul lor” pentru că, întrucât trebuia să fie predicat, ținea în primul rând și înainte de toate de misiunea lor. Deoarece văduvele grecilor au murmurat în legătură cu servitul la mese, înainte ca Paul să fi crezut în Christos, apostolii, care au trăit mereu împreună cu Domnul, au răspuns: nu este un lucru bun ca noi să lăsăm cuvântul lui Dumnezeu și să servim la mese (Fap 6, 2). Atunci au luat decizia să hirotonească diaconi, pentru a nu fi împiedicați în misiunea lor de a predica cuvântul. De aceea pe bună dreptate a fost numit „cuvântul lor” cuvântul care este cuvântul credinței prin care toți au crezut în Christos, oriunde l-au auzit sau îl vor auzi și vor crede. Așadar Răscumpărătorul nostru s-a rugat în acea rugăciune pentru toți cei pe care i-a răscumpărat, fie că erau vii în trupul lor atunci, fie că trebuiau să vină în viitor, când, rugându-se pentru apostolii care erau atunci împreună cu el i-a adăugat și pe cei care vor crede în el prin cuvântul lor. Ce anume spune mai departe, după ce i-a adăugat și pe cei care vor veni, se va face vorbire în altă parte.»

Din Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Discursul CIX, nr. 1; 5, traducere Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 28 mai 2017