Wilhelm Dancă

Iubirea umană e fragilă, iubirea divină este eternă. Omul iubește imperfect, Dumnezeu iubește în mod desăvârșit. De aceea, Domnul este Dătător de Viață. Când iubirea umană întâlnește iubirea divină atunci se petrece o schimbare în om. Evident, o transformare în bine. Omul se vindecă de toate relele sale pământești. Totodată, se vindecă de răul său radical, care este moartea. Sau, mai bine zis, începe să pășească pe drumul Vieții adevărate.

Am dezvoltat aceste gânduri meditând Evanghelia după Marcu 5, 21-43. Aici este vorba despre două minuni de vindecare. Sunt una într-alta. Mai întâi Iair, conducătorul sinagogii îi cere lui Isus să-i vindece fiica. Apoi, în drum spre ea, vindecă pe femeia suferind de hemoragie.

În ambele cazuri este decisivă credința protagoniștilor. Iair crede în puterea supranaturală a lui Isus. Tot la fel, femeia bolnavă. În cazul fetiței readuse la viață, Domnul Isus subliniază rolul credinței părinților în raport cu copiii. Credința este un patrimoniu al familiei umane ca atare și nu trebuie să se piardă. Am spus că, având sensul de încredere, credința e un patrimoniu universal al cosmosului. Iubirea mișcă sori și stele, spune Dante. În cazul femeii vindecate de hemoragie avem o credință matură și, mai ales, curajoasă. Suntem invitați să recuperăm credința, comportament de viață, în relația dintre părinți și copii. De asemenea, să manifestăm credința în public, în mod curajos. Chiar dacă riscăm să fim luați în râs. Așa cum și Isus a fost ironizat astăzi în Evanghelie.

Ucenicul nu poate fi mai mare decât maestrul său. Ucenicul participă la destinul lui Isus. Dacă Domnul a fost luat în râs, și ucenicul va fi batjocorât. Avem aici un semn distinctiv al credinței mature, și anume, luarea în râs. Evident, de cei care nu o cunosc. Să nu ne fie teamă! Domnul Christos are ultimul cuvânt.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Dragi creștini, practicanți sau mai puțin practicanți! Astăzi am meditat la Marcu 4, 35-41 și am dezvoltat tema „furtunii”. Am spus că în viața oamenilor există multe feluri de furtuni. De la cele existențiale, emoționale, până la cele morale și spirituale. Cum ne comportăm în asemenea situații? Înainte de toate avem nevoie de calm și încredere. Am dat ca exemplu un film românesc din 1985, „Furtuna în Pacific”. Aceste virtuți naturale sunt necesare în momentele de încercare naturale. Dar în cazul celor spirituale? Atunci când intervin forțe supranaturale? Cum ar fi diavolul și „îngerii” săi?

Am pledat pentru lărgirea virtuților naturale spre lumea spirituală. Am răspuns în două etape.

Mai întâi m-am oprit la întrebarea de ce permite Dumnezeu să fim încercați. De ce e nevoie să trecem prin furtuni? De ce trebuie să suferim? De ce ne îmbolnăvim? De ce pierdem inopinat pe cineva drag din familie? De ce se rup relațiile din familie, din căsnicie? Există multe situații de viață care arată că niciun om nu este scutit de „furtuni”. Aflăm din Evanghelia după Marcu că Dumnezeu permite să fim încercați. Scopul furtunilor existențiale este spiritual, și anume să creștem în credință. Sau, suntem încercați ca să aducem mai multe roade spirituale. De aici se desprinde o învățătură importantă pentru creștini. Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu care îngăduie crucea. Dumnezeul creștinilor nu este un dumnezeu terapeutic. Cine dorește un astfel de dumnezeu trebuie să meargă în altă parte.

În al doilea rând am dezvoltat tema credinței pe care o cere Isus. Este vorba despre o credință în El ca Fiu al Dumnezeu. El e stăpân și peste elementele naturii, și peste ființele supranaturale, cum ar fi îngerii buni sau răi. Domnul Isus comandă diavolilor să iasă din oameni. Folosește același cuvânt pentru scoate pe diavoli și a potoli urgia naturii: „Taci!”. Cine se încrede în Isus care are putere asupra duhurilor rele trece pe țărmul celălalt. Adică, de la religia formalistă la credința/încredere în Domnul. Am dezvoltat puțin „teologia somnului” din această Evanghelie. Am făcut distincție între somnul „în papuci”, somnul celui angoasat și somnul celui iubit de alții. În cazul creștinilor, este vorba despre somnul provocat de iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Cine acceptă oferta de iubire a lui Dumnezeu Tatăl în Fiul său Unic, acela este calm și stăpân pe sine. Inclusiv în timp de furtună.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am vorbit duminica trecută despre Cuvântul lui Dumnezeu. L-am comparat cu sămânța aruncată de un semănător. Sugestia a venit de la evanghelistul Marcu (4, 26-34). El prezintă primele parabole ale lui Isus predicator al Împărăției. Ele se referă la sămânța aruncată de semănător și la sămânța mică din care crește pomul numit muștar. Am subliniat condițiile de posibilitate ale rodirii Cuvântului lui Dumnezeu în noi.

Am început cu încrederea, la care se referă și profetul Ezechiel din prima lectură a Duminicii a XI-a de peste an. Pe scurt, încrederea este fundamentală pentru a supraviețui în vremuri de criză. Evident, vorbim despre încrederea în promisiunea lui Dumnezeu că va fi cu noi. Mereu. Deci, și în timpul crizelor de orice fel.

Am continuat cu umilința sau smerenia. Aceasta e atitudinea semănătorului care „nu știe cum” răsare sămânța și cum crește. (Marcu 4, 27). Prin comportamentul său, semănătorul spune că în sămânță există o putere de viață care îl depășește. Umilitatea semănătorului este rudă apropiată cu încrederea în puterea lui Dumnezeu.

Din cele două virtuți izvorăște și răbdarea. E o virtute rară în zilele noastre. Oamnii vor o mulțime de lucruri instantaneu, pe loc, imediat. Din păcate nerăbdarea se lărgește și la lucrurile esențiale din viața unui om. De exemplu, iubirea, credința, speranța, fericirea, simțul supranaturalului.

În concluzie, fără umilitate, răbdare și încredree Cuvântul nu rodește. Nici în noi, nici în cei care ascultă vestirea Cuvântului. Toate aceste trei virtuți sunt importante, dar cea mai mare dintre ele este umilitatea.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Christos neascultător față de legi și tradiții! Ciudată coincidență! Astăzi în ziua alegerilor locale și europarlamentare Evanghelia duminicii îndeamnă la Nesupunere. Vai! O coincidență providențială! Auziți! Isus ne învață să nu respectăm legea. Oricare ar fi această lege, dacă are prioritate față de om! Dar El a spus că sâmbăta este făcută pentru om, nu omul pentru sâmbătă.

Am meditat la Evanghelia după Marcu 3, 20-35. Vedem aici că Isus se comportă ca unul „ieșit din fire”. Adică, nu mai era normal. Iar normal înseamna să fii ascultător față de legi, autorități civile și religioase, practici și obiceiuri. Acesta este motivul pentru care a venit la Cafarnaum delegația de cărturari de la Ierusalim. De asemenea, din același motiv au venit de la Nazaret la Cafarnaum rudele lui Isus. Printre rude era mama lui. Au voit să-L oprească. Însă Domnul Christos a mers mai departe. Știa că va plăti cu viața, dar nu a cedat. A spus că înainte de toate trebuie să fie respectate adevărul și dreptatea. În cazul de față, adevărul și dreptatea situației omului în nevoie.

Pornind de la Geneză 3, 9-15, am pus această întrebare: Adame, unde ești? Și m-am referit la relația cu Christos. Adame, ești în grupul cărturarilor, care-l judecă și condamnă pe Isus? Ești printre neamurile Lui, care-L îndeamnă să fie cuminte, aliniat, să respecte tradițiile și legile? Sau, ești printre cei care fac parte din familia Lui lărgită? Și anume, printre cei ce ascultă și pun în practică Cuvântul Domnului? Dar unii nu se regăsesc niciunde, pentru că au „păcate” împotriva Duhului Sfânt. Sunt complet rătăciți. Sunt ca niște oi pierdute, cum spune Psalmul 119, 176.

Da, cine se complace în autosuficiență sau confundă adevărul parțial cu adevărul absolut, acela păcătuiește împotriva Duhului Sfânt. Ajunge să se rătăcească departe de Christos. De asemenea, cine alege să se justifice cu minciuni, își ascunde defectele, fuge de Dumnezeu și, de fapt, fuge de sine, fuge de responsabilitate. Această ceață densă de autojusitficări împiedică pătrunderea Duhului iubirii care vindecă. Domnul Christos a murit pentru adevăr și dreptate. Tu ce faci? Te aliniezi? Te complaci în falsități și te ascunzi în fața lui Dumnezeu și a conștiinței?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În Duminica de astăzi am reluat meditațiile la Evanghelia după Marcu. Am interpretat fragmentul 2, 23-3,6 și am subliniat câteva lucruri legate de respectarea zilei de duminică.

Mai întâi am spus că față de omul biblic, omul contemporan trăiește în condiții diferite. Referitor la ziua de duminică, trebuie să prindă nu litera, ci spiritul voinței divine. Am aplicat lucrul acesta la alternanța muncă și odihnă. Dacă omul contemporan ar asculta de Domnul Isus, ar găsi soluții de respectare a zilei de duminică. El dă exemplu cum să ne odihnim făcând ceva bun, dătător de viață, și nu ceva rău sau dătător de moarte.

Apoi am subliniat importanța și sensul șabatului la evrei. De fapt, sensurile mântuitoare ale șabatului sunt trei. Primul se referă la eliberarea din sclavia egipteană. Mai precis, eliberarea de munca forțată sau de munca obligatorie. Al doilea este o invitație la odihnă săptămânală ca exercițiu de asemănare cu Dumnezeu. Știm din Biblie că, după ce a făcut lumea în șase zile, în cea de-a șaptea zi, Dumnezeu s-a odihnit. Al treilea are legătură doar cu Domnul. Șabatul este o formă de recunoștință și laudă la adresa lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a făcut.

În fine, am vorbit despre noutatea pe care o aduce Domnul Christos într-un context în care lumea ține cont doar de litera legii. Mântuitorul Isus formulează două principii de respectarea a zilei de duminică. Primul este primatul milostivirii în raport cu legea. Al doilea privește conștiința care, mereu, are prioritate în raport cu regula. Faptul că Domnul a săvârșit cele mai multe minuni de vindecare în zi de șabat dă de gândit. Ucenicii sunt invitați să-și înmoaie inima și să-și întindă brațul „paralizat” de egoism. Pentru ce? Ca să facă minuni de vindecare, asemenea lui Isus. Sau, să-l elibereze pe aproapele care suferă din cauza multor forme de sclavie.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.