Wilhelm Dancă

Am meditat astăzi despre fariseism. Este vorba despre un cancer social, întâlnit deseori în istoria omenirii. Se întâlnește la nivel politic, profesional, relațional. Dar se găsește și în istoria Bisericii și a comunităților creștine, de toate confesiunile. Repet: de toate confesiunile! Fariseismul stă la baza multor tensiuni sociale, certuri religioase, dezbinări familiale și între prieteni, războaie mici sau mari! Am pornit de la Evanghelia după Marcu 7, 1-8.14-15.21-23.

Am arătat mai întâi că Domnul Isus nu a venit să desființeze Legea și Profeții, tradițiile, ci să le ducă la împlinire. Fariseii din timpul său, de frica diluării identitatare a iudaismului, au pus accentul pe tradiții, pe morală cazuistică și pe cult. Mântuitorul le reproșează că au pus pe același plan Legea (legământul de iubire dintre Dumnezeu și popor) și prescripțiile morale și rituale. Oamenii nu puteau respecta toate aceste tradiții și prescripții. De fapt, mulți renunțau și la prescripțiile farisaice, și la Legea divină. De asemenea, Domnul Isus îi atenționează pe farizei că le-au dat oamenilor ocazia să creadă că se pot mântui singuri. Cum? Prin respectarea practicilor religioase. Sau a tradițiilor iudaice. Astfel iudeii au ajuns să ignore iubirea lui Dumnezeu pe care se întemeiază mântuirea.

Apoi m-am oprit la câteva cazuri de ispită a fariseismului în istoria Bisericii. Am evocat conciliul de la Ierusalim, despre care vorbesc Faptele Apostolilor. Atunci Biserica a înțeles să renunțe la închiderea identitară în iudaism și să se deschidă celolalte culturi, religii și popoare. Din păcate teama de diversitate, de dialogul cu alte culturi și religii, i-au făcut pe creștinii din toate timpurile să se comporte farisaic. Sunt multe exemple de acest gen în istoria Bisericii. Astăzi observăm că practicile religioase din Biserică sunt infectate de fariseism. Dovada? Tot mai puțini tineri vin la Biserică. Ei îl miros imediat pe acela care confundă exteriorul cu interiorul, detaliul cu esențialul. Tinerii sunt barometrul tradițiilor și practicilor religioase afectate de fariseism. Să-i ascultăm din când în când! Să dialogăm cu ei! Avem ce învăța, dacă vrem să simțim „prospețimea” Duhului Sfânt.

În concluzie am făcut o aplicație concretă a Evangheliei pornind de la o meditație a Sfântului John Henry Newman. Am vorbit despre virtutea îmbrăcării decent și cu respect față de cei din jur. Din nou, să nu fim farisei! Să unim interiorul cu exteriorul, inima cu practicile și tradițiile religioase! Pentru mai multe detalii, deschideți articolul de mai jos.

O anumită cultură din zilele noastre abuzează de trupul uman. Susține ideea că omul poate să facă orice cu trupul său. Dar, de fapt, ajunge să-l instrumentalizeze și, în cele din urmă, să-l trateze cu dispreț sau indiferență.

Am meditat astăzi la aceste lucruri pornind de la Evanghelia după Ioan 6, 60-69. Aici Domnul Isus vorbește despre prezența sa reală, cu trupul și sângele Său, în Euharistie. Într-adevăr, dacă Domnul a luat trup omenesc și s-a jertfit pentru noi în trupul Său, dăruirea de sine este demnitatea fiecărui trup uman. Pentru a ajunge la această convingere, trebuie să facem „saltul credinței”, cum spune Kierkegaard. Adică, să trecem de la credința-ritual la credința întâlnire personală cu Isus, Sfântul lui Dumnezeu.

În Evanghelia de mai sus vedem cum Sfântul Petru face acest pas. De aceea, în altă parte, Domnul Christos i-a spus că este piatră și pe această piatră va zidi Biserica Sa.

Comunitatea din Cafarnaum nu a reușit să facă pasul spre credință, la fel și mulți dintre ucenicii care l-au părăsit. Aceștia au spus că Domnul are un cuvânt „greu” despre Euharistie. Cum să accepți că în pâinea consacrată este Trupul Domnului? Cum să primești adevărul că în vinul consacrat este Sângele Domnului? Cum să fii de acord cu așa ceva? Într-adevăr, este greu. Dar să facem deosebire între opinie și credință. În privința Euharistiei se cere credință, nu păreri personale, imaginație sau înțelepciune omenească. Iar credința înseamnă să iei drept adevărate cele spuse ție de cineva care are „autoritate”. Domnul Isus are autoritate pentru că este Fiul lui Dumnezeu sau Sfântul lui Dumnezeu. De asemenea, Domnul Isus are autoritate dacă este prietenul nostru și-l putem „tutui”. Așa a făcut Petru în dialogul final din Evanghelia de azi.

Cum să facem pasul de la credința-ritual la credința-legătură personală cu Isus? Prin saltul credinței, care este un răspuns liber la atracția Tatălui. Dacă îl facem, atunci primim o revelație extraordinară cu privire la Trupul Domnului și la demnitatea trupului nostru. Într-un anumit fel și trupul uman are „autoritatea” proprie; ea este revelată de Domnul în Sfânta Euharistie. Această „autoritate”/demnitate constă în a dărui trupul nostru spre binele celorlalți. De aceea, trupul nu trebuie abuzat, manipulat sau folosit în scopuri josnice. Demnitatea trupului se dezvoltă prin participarea frecventă și conștientă la Euharistie. Cine se hrănește cu Trupul Domnului devine tot mai asemenea Lui.

Am încheiat cu o imagine de la Sfânta Liturghie. În timpul consacrării pâinii și vinului, preotul se apleacă asupra lor. Apoi spune „în persoana lui Christos”: „Luați și mâncați, luați și beți! Acesta este Trupul meu, acesta este Sângele meu!” Dacă ne aducem aminte de această imagine, am putea să fim mai atenți cu trupul nostru. Vom înțelege că nu trebuie abuzat, instrumentalizat, manipulat sau abandonat în spitale sau la marginea drumurilor. Trupul are o demnitate specifică și unică. Să o prețuim!

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Ieri, 18 august 2024, am meditat la prezența reală a Domnului Christos în Euharistie. Am comentat textul din Ioan 6, 51-59. M-am oprit la versetul următor: „Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci”. Este vorba despre o ofertă a iubirii Domnului. El nu constrânge pe nimeni. Tot la fel trebuie să fie și răspunsul omului: liber, autentic, plin de iubire.

Am subliniat mai întâi că este nevoie de credință pentru a simți prezența reală a lui Isus Christos în Euharistie. Apoi am comentat legătura ucenicului cu Sfânta Liturghie. De fapt, în cadrul celebrării euharistice are loc întâlnirea discipolilor cu Isus euharisticul. Din păcate, astăzi, mulți dintre aceștia se comportă cu indiferență sau superficial față de Euharistie. Unii văd în participarea la Liturghie o obligație grea, o povară. Alții, când sunt la Liturghie, au gândul în altă parte și ratează întâlnirea completă, trup și suflet, cu Domnul. Sper să nu ajungem printre aceia care consideră că participarea la Sfânta Liturghie este o „datorie” care poate fi neglijată. Legătura cu Euharistia este semn de viață creștină autentică. Fiind semn al iubirii lui Dumnezeu Tatăl, răspunsul omului ar trebuie să fie conștient și asumat. Știm că Euharistia face Biserica. Știm că Euharistia întârește simțământul de apartenență la Christos, Capul Bisericii. Suntem mereu pătrunși de aceste adevăruri existențiale?

Am dat câteva exemple invitând audiența la mai multă atenție față de Domnul prezent real în Euharistie. Printre altele, am spus că ochii care nu se văd se uită. Se întâmplă același lucru dacă nu ne întâlnim cu Domnul care vine la noi în timpul Sfintei Liturghii. Am vorbit și despre Fericitul Carol Acutis, un adolescent foarte devotat prezenței reale a Domnului în Euharistie. Titlul meditației mele se inspiră dintr-o spusă a Fericitului Carol. El obișnuia să i se adreseze lui Isus, după primirea împărtășaniei, într-un mod original. De exemplu, îi spunea Domnului: „Isuse, bine ai venit la mine! Simte-Te ca la tine acasă!”.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat la acest lucru cu ocazia hramului mănăstirii carmelitane de la Ciofliceni. Această sărbătoare a fost celebrată sâmbătă, 20 iulie, a.c. Am predicat despre Sfânta Fecioară de pe Muntele Carmel. Am explicat Evanghelia după Ioan 19, 25-27. Aici sunt celebrele cuvinte rostite de Isus Răstignit. Adresându-se mamei spune: „Femeie, iată-l pe fiul tău!” Îndreptându-se spre discipolul iubit, zice: „Iat-o pe mama ta!” Înainte de a comenta aceste cuvinte am spus că mănăstirea carmelitană de la Ciofliceni are un mesaj deosebit. Și anume, este semnul concret al vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România. Vizita a avut loc în 1999. Au trecut 25 de ani de atunci. Ioan Paul al II-lea i-a inspirat pe carmelitanii din Italia să vină în România. De aceea, în altar se vede Sfântul Ioan Paul al II-lea cu mănăstirea în mâinile sale.

Revenind la Evanghelia sărbătorii am subliniat trei elemente. Primul, cuvintele lui Isus Răstignit au valoare testamentară pentru ucenicii lui din toate timpurile. Al doilea, aceste cuvinte din Ioan 19, 25-27 au valoare juridică. Astfel, Maria e mama adoptivă a ucenicilor lui Isus. Iar „Ioan” din toate vremurile e fiul adoptiv al mamei lui Isus. Al treilea, Ioan a luat-o pe Maria într-ale sale, adică a avut o legătură personală, de familie, cu Mama lui Isus. Apoi am aprofundat ce înseamnă „ucenicul iubit”. Acest titlu este valabil pentru toți cei care pun capul pe pieptul lui Isus și o au pe Maria drept mamă. (Origen). În concluzie l-am dat ca exemplu pe Sfântul Ioan Paul al II-lea. A fost un papă marian/carmelitan, care a purtat scapularul încă din tinerețe. Acesta l-a salvat în 13 mai 1981, când a avut loc atentatul în Piața Sfântul Petru.

Detalii găsiți mai jos.

Dumnezeu iubește lumea, dar lumea nu-L iubește pe Dumnezeu. Istoria omenirii este marcată de răzvrătire și neascultare. Vezi cartea profetului Ezechiel 2, 2-5. Darurile divine nu sunt acceptate. Într-un anumit fel omul vrea să „moară” singur decât să trăiască cu Dumnezeu. Această dramă a omenirii este sintetizată de vizita pe care o face Isus la Nazaret. În timpul vizitei compatrioții Lui nu primesc vestea cea bună. Nu cred în Domnul Isus. De aceea, acolo nu a făcut multe minuni. Evenimentul este redat de Marcu 6, 1-6.

Atitudinea de respingere a nazarinenilor comportă două momente.

Mai întâi ei se uimesc de înțelepciunea Lui. Ei cred că un om „de-al lor” nu poate să vestească lucruri atât de înălțătoare. Nu are cum, spun ei. Aici se vede obtuzitatea spirituală a nazarinenilor. De asemenea, se manifestă mediocritatea privirii lor existențiale, care e plină de interese mărunte.

Apoi, nu pot accepta că Dumnezeu se folosește de persoane obișnuite sau de lucruri simple pentru a ne vorbi. Dar acesta este „stilul” lui Dumnezeu, stil care nu corespunde cu cel al omului. S-ar putea să ne găsim și noi în asemenea situații. Adică, nu acceptăm haina modestă a lucrurilor mărețe pe care Domnul Isus ni le transmite. Sau, acordăm mai multă atenție învelișului unei cutii decât conținutului ei. În termeni teologici, nu acceptăm faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. Sau, că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și participă la destinul nostru, afară de păcat. Sfânta Tereza de Avila a tradus acest adevăr în cuvinte simple. Ea spune că „Dumnezeu este prezent chiar și printre tigăi”. Da, dacă înțelgem „stilul” lui Dumnezeu care iubește lucrurile mici.

În concluzie, să trecem de la necredință la credință, acceptând „stilul” lui Dumnezeu de a fi cu/printre noi. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.