Wilhelm Dancă

În 16 mai a.c. am sărbătorit pe Fericitul Vladimir Ghika. La celebrarea din catedrala „Sfântul Iosif” nu au fost mulți credincioși. Poate nu au fost anunțați. Sau nu au avut timă să vină la biserică. Am vorbit despre cum am putea să-i fim asemenea lui Vladimir Ghika. Am spus că nu putem să fim asemenea lui ca „prinț, preot, teolog, diplomat, protonotar apostolic”. Și nici ca „martir” pentru cauza credinței. Însă putem să pășim pe urmele lui cultivând în noi simțul prezenței lui Dumnezeu.

Vladimir Ghika considera că Providența se adresează omului în trei locuri speciale.

Primul, necazurile, de orice fel. Ele revelează un mesaj al lui Dumnezeu pentru noi. Să ne străduim să-l receptăm. Să nu ne plângem sau să nu acuzăm pe alții din jur. Pornind de aici Monseniorul Ghika a vorbit despre „liturgia (necesităților) aproapelui”.

Al doilea, lucrarea de refacere a unității creștine. A crezut în ea. A fost convins că se poate realiza. Dar, cu o condiție: dacă ucenicii despărțiți se roagă la Dumnezeu Unul de dragul lui Dumnezeu. Unitatea nu se face dacă discipolii se bat în piept că Dumnezeul lor e mai tare și mai mare.

Al treilea, rugăciunea, ca dialog cu Dumnezeu. Acest dialog devine autentic/puternic dacă ajungem să-l „tutuim” pe Dumnezeu. Asta înseamnă să-l vedem pe Domnul ca pe un adevărat prieten al nostru. „Amintirea de Dumnezeu și uitarea de sine … una o atrage pe cealaltă”. Vladimir Ghika obișnuia să încredințeze aceste cuvinte fiilor săi spirituali.

În concluzie, ar trebui să devenim prietenii lui Vladimir Ghika. Da, mai întâi ca să-l putem „tutui” și să-l apropiem de noi. Apoi ca să vedem mai ușor/bine cum putem să devenim prietenii lui Dumnezeu. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În 17 mai 2024 am aniversat 10 ani de la beatificarea fericitului Anton Durcovici. Totodată, am celebrat și 136 de ani de la nașterea lui. În cuvântul de zidire sufletească am atins câteva aspecte biografice. Asta a fost la începutul predicii. Apoi, am vorbit despre moștenirea spirituală pe care ne-o lasă episcopul martir Anton Durcovici. Am subliniat trei lucruri.

Primul, Anton Durcovici a fost un om al rugăciunii. Toți studenții lui dau mărturie că era formidabil când se ruga. Nu-și puteau da seama dacă mai suflă sau nu. Rămânea în exatz, imbolizat, ore întregi, contemplând realitățile divine. Al doilea, Anton Durcovici a fost un pionier al evanghelizării în modernitate. A înțeles că, fără creștini laici formați, Biserica nu rezistă la provocările ateismului instituționalizat. Sau, fără laici educați, Biserica sucombă în fața tăvălugului materialismului și individualismului. De aceea, a ințiat „Cursuri de religie pentru intelectuali”. A cultivat în ei dorința naturală de a cunoaște Adevărul. Al treilea, Anton Durcovici a fost un „mistic cu ochi deschiși”. I-a invitat pe creștinii laici să-și iubească patria. Dar, nu lăsându-L deoparte pe Dumnezeu, ci în relație cu Dumnezeu.

Repeta deseori: Nimic fără Dumnezeu! Sau: Toate cu Dumnezeu! Să-i pășim pe urme! Să nu neglijăm moștenirea lui spirituală! Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Ioan Paul II a fost pentru mine un model pastoral. Încă de când l-am întâlnit personal pentru prima dată în 1992. Începând de atunci mulți ani l-am privit cu admirație și curiozitate. Am încercat să-i pășesc pe urme. De exemplu, m-am ocupat de pastorația „inteligenței” umane la viitorii preoți sau la creștinii laici. După ce a fost canonizat, Ioan Paul II a devenit un model de sfințenie. De aceea, vă invit să-l cunoaștem pornind de la interiorul vieții sale. Am adresat această invitație într-un cadru liturgic sâmbăta trecută, 18 mai 2024, la catedrala „Sfântul Iosif” din București. În acea zi am sărbătorit și eu ziua mea de naștere. Recunoștință și gratitudine nemărginită față de părinții mei!

Consider că am o chemare specială să-l cunosc mai bine pe Ioan Paul II. Am primit-o când am văzut lumina zilei. M-am născut în aceeași zi în care s-a născut Karol Woytyla, viitorul papă Ioan Paul II. Această coincidență divină mă obligă.

Văzut din interiorul lui, Ioan Paul II este înainte de toate un „fiu al Poloniei”. Și ce fiu! A primit din familie, din încercările vieții, din credința Poloniei determinarea de a-și zidi casa pe stânca numită Christos.

Apoi, Karol Woytyla a păstrat mereu legătura cu creștinii laici pe care i-a întâlnit în Polonia. Și nu numai cei din Polonia. A cultivat o relație specială cu familiile, fie ca vicar parohial, profesor de filosofie, fie ca episcop. A cunoscut lumea și Biserica pornind de jos, de la realitate. Astfel a rămas un intelectual catolic de orientare aristotelico-tomistă.

În fine, Ioan Paul II a avut o credință de granit. I-a invitat pe toți oamenii să se încreadă în Christos, pentru că El este Adevărul. A fost convins că Adevărul eliberează omul de orice formă de sclavie. Mai mult, Adevărul face să cadă zidurile suspiciunilor și ale minciunii. A promovat o „revoluție” a conștiințelor în orizontul libertății întrupate în familie, cultură, tradiții. Pentru Ioan Paul II libertatea este deschisă spre bine. De aceea, a vestit în lumea întreagă că a fi liber înseamnă a opta pentru valori.

Mai multe detalii despre Ioan Paul II văzut din interiorul vieții sale găsiți mai jos.

În sărbătoarea Rusaliilor am spus că în Biserica de astăzi Duhul Sfânt este Marele Necunoscut. Încă mai este, deși s-au făcut mulți pași pentru o mai bună cunoaștere a rolului Duhului în viața ucenicilor. Nu-l putem cunoaște pe Duhul Sfânt în sine, ci lucrarea Lui în noi, în lume. Maica Domnului este un exemplu al rodirii extraordinare prin Duhul Sfânt. Rodul lucrării Duhului în ea a fost Christos. Aleluia! Creștinii sunt chemați să rodească la fel, adică să-L dea lumii pe Christos. Dar, pentru a fi rodnici spiritual, consider că sunt necesari câțiva pași importanți.

Primul, să-l găzduim pe Duhul Sfânt care coboară peste toți ucenicii. Fără excepție. Nu există o revărsare selectivă. Asta înseamnă că în Biserică are prioritate comunitatea. De asemenea, că toți suntem responsabili de soarta Bisericii. Carismele preoților sau ale episcopilor sunt goale/ineficiente fără coresponsabilitatea comunității.

Al doilea, să ieșim din „Cenacolul” nostru în lume. Să învingem frica de cei care ne sunt împotrivă. Să nu ne fie teamă! Așa ne îndeamnă Sfântul Ioan Paul al II-lea. Cu alte cuvinte, nu trebuie să „urcăm” pe munte, fugind de lume, ci să coborâm printre oameni. În evenimentele din viețile lor „geme” Duhul Sfânt. Să descoperim glasul Spiritului în suferințele și aspirațiile profunde ale oamenilor.

Al treilea, să vestim printre oameni Adevărul. Mai exact, să trăim și să mărturisim Duhul adevărului. Adevărul revelat în Isus Christos este că Dumnezeu e iubire.

În concluzie, să acordăm mai multă atenție Duhului Sfânt. Să-l invocăm! Să-l activăm, cum spune William Shakespeare. Fără Duhul Sfânt, nimic nu rodește în viața noastră creștină. Mai multe detalii găsiți în articolul postat mai jos.

Christos e Adevărul care redă omului libertatea. Adevărul lui Christos e fidelitatea față de Tatăl până la moarte. De asemenea, Adevărul e legătura de iubire dintre Tatăl și Fiul, adică Duhul Sfânt. Cine cunoaște acest Adevăr trece de la teamă la iubire. Sau, de la moarte la viață, de la păcat la har, ori de la dezbinare la unitate. Iar unitatea este slava comunității și a membrilor ei. Oare mai strălucește această slavă pe fața noastră? Să fim sinceri, nu prea.

Am meditat aceste lucruri pornind de la Evanghelia după Ioan 17, 11-19. Am spus că intervalul dintre Înălțare și Rusalii este o imagine a creștinului pelerin pe pământ. Suntem într-o continuă lucrare de cunoaștere a Adevărului în care ne-a consfințit Christos. Însă de multe ori cădem sau rătăcim drumul către Adevăr. Trădăm Adevărul. Sau, pierdem încrederea în El. Faptele Apostolilor (1, 15-26) vorbesc despre înlocuirea lui Iuda sau refacerea unității comunității apostolice. Petru subliniază trăsătura fundamentală a ucenicului care poate să refacă unitatea. Și anume, să fie „martor al învierii”. Această calitate se mai traduce cu „simțul lui Christos”. Dar cum se manifestă un martor al învierii? Am subliniat trei trăsături.

Prima, să fie fidel față de esențial. În cazul de față esențialul esențialelor este „Dumnezeu e Iubire”. Această realitate trebuie să aibă mereu prioritate în alegerile de viață ale ucenicului. A doua, să fie smerit sau blând în momentele de fericire. De ce? Pentru că la Iubirea cu care iubește Domnul se ajunge numai prin Cruce. Nu există iubire fără durere, sacrificiu. Trecerea prin suferință smerește omul și-l învață ascultarea de Domnul. A treia, să fie plin de bucurie. Aici este vorba despre bucuria de a iubi sau de a fi iubit. Aceasta este superioară tuturor formelor de bucurie. În plus, este molipsitoare.

În concluzie, ucenicul reface sau susține unitatea dacă este părtaș la Iubirea trinitară. Sfânta Treime este modelul de viață al oricărei comunități. Unitatea ei se bazează pe Adevărul Iubirii trinitare. Să nu trădăm Adevărul! Să-L căutăm mereu! De ce? Pentru că Adevărul ne face liberi.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.