Wilhelm Dancă

Am ajuns la concluzia că în bisericile noastre sunt mulți necredincioși pornind de la propria experiență pastorală. Vorbesc despre acest lucru în introducerea meditației. Dar răspunsul la întrebarea din titlu îl dezvolt meditând la Evanghelia după Luca 6, 39-45. Aici Domnul Isus prezintă trei parabole.

Prima se referă la orbul care conduce pe un alt orb. Ambii ajung în groapă. A doua critică ipocrizia discipolilor. Ei văd paiul din ochiul aproapelui și nu dau atenție bârnei din ochiul lor. A treia este despre pomul bun care face roade bune. Evident, pomul rău face doar frunze, nu roade. Aceste trei parabole se pot rezuma la invitația de a ne gandi la noi înșine.

De obicei Evanghelia ne invită să ne gândim la alții. Acum este vorba de „a fi egoiști și de a ne gândi la noi înșine!” Ce înseamnă lucrul acesta? Mai întâi, cum spune prima parabolă, să căutăm să ne luminăm. Să judecăm drept și să facem diferența dintre fals și adevăr, dintre rău și bine. Concluzia provizorie este să acordăm atenție formării rațiunii drepte. Apoi, să nu fim ipocriți! Să coborâm în inimă și să o vindecăm. Cum? Cu ajutorul discernământului, care să facă de pază la intrarea în inimă. De ce? Pentru ca să nu intre în ea gândurile urâte sau rele. Prin urmare să promovăm inima curată, să o vindecăm de răul care o amenință. În fine, să adoptăm un stil de viață care să fie marcat de fapte, de roade. Morala care stă la baza acestui mod de a fi creștin este un răspuns la Evanghelie. Nu este o morală autonomă, ci relațională, adică legată de valorile evanghelice.

În concluzie am spus că ucenicul se confuntă cu două forme de iubire. Pe de o parte, altruismul pretențios și posesiv, iar pe de alta egoismul respectuos și altruist. Dacă ar trebui să alegeți, dumneavoastră ce ați prefera? Altruismul posesiv sau egoismul respectuos și altruist? Detalii în articolul postat mai jos.

Biserici goale se văd peste tot în Europa, deci și în România. Numărul credincioșilor practicanți este în scădere. Statisticile arată că „spiritul secolului XXI” e ruptura dintre cei botezați și instituția Bisericii. Cum s-a ajuns în această situație? Pornind de la Evanghelia după Luca 6, 17.20-26 am arătat că ucenicul lui Isus unește două lumi. Adică, lumea materială și cea spirituală, lumea prezentă și cea viitoare. Din păcate mulți au alunecat în abisul vieții într-o singură dimensiune, fie doar spirituală, fie doar materială. Discipolul lui Isus trăiește ca ființă umană la granița dintre lumea prezentă și cea viitoare. El știe să țină în echilibru cele două lumi. Am punctat trei aspecte.

Mai întâi omul poate trăi armonios la nivelul naturii umane, dacă ține cont de limitele sale creaturale. Aristotel este de părere că fiecare om tinde spre fericire. Dar omul trăiește fericit, dacă face alegeri bune. Sau, dacă se respectă pe sine pornind de la condiția sa naturală. Orice exces forțează natura umană și se întoarce împotriva omului. Ca să înțeleagă acest lucru, omul are nevoie de ajutor. De aceea, se propune educația umanistă sau formarea omului.

Apoi am arătat că omul din Vechiul Testament ajunge la fericire, dacă are credință în Dumnezeu și respectă poruncile divine. Aici este vorba despre „codul libertății”, adică să nu ucizi, să nu comiți adulter, să nu minți, să nu furi etc. Omul iudeu unește lumea prezentă și cea viitoare pe baza unui eveniment istoric. Adică, pornind de la rolul fundamental al eliberării din Egipt.

În fine, ucenicul lui Isus, ajunge la aceleași obiective, viața împlinită, în virtutea relației de încredere în Domnul „fericirilor”. Deci fundamentul este relațional, personal. Am dat ca exemplu doi sfinți promotori ai unității lumilor prezente și viitoare. Este vorba despre Sfântul Benedict – „ora et labora!”, „roagă-te și muncește!”. De asemenea, am vorbit despre Sfântul Toma, care unește natura și supranatura, de aici principiul „et, et” sau „și, și”. Această lecție de destin uman împlinit se deosebește de derivele modernității care pun accentul pe cantitate, avere, putere, distracție. Evident, separând radical lumea de aici și cea de dincolo.

În concluzie, bisericile sunt goale pentru că mulți ucenici trăiesc astăzi într-o singură dimensiune. Pentru mântuire, împlinire ca om, ucenic, trebuie unite cele două dimensiuni ale existenței. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi la situația de criză prin care trece Biserica din zilele noastre. Unii spun că a ajuns la fundul prăpastiei, alții că este aproape de colapsul total. Am pornit de la Evanghelia duminicii, Luca 5, 1-11. Aici se vorbește despre pescuirea minunată și chemarea lui Petru, Ioan și Iacob. Am comentat trei verste.

Primul: „Toată noaptea ne-am trudit și nu am prins nimic” (v. 5). Petru își asumă eșecul, nu-l măsluiește. Astfel trece de la deziluzie la speranță. De ce? Pentru că își pune încrederea în Cuvântul Domnului. Bazat pe acest Cuvânt pescuiește abundent chiar când nu se pescuiește. Petru ne invită să ne asumăm insuccesul, pentru că numai așa devine izvor de rodnicie. Avem multe eșecuri la nivel de Biserică, de familie, școală, societate. Să le acceptăm și să căutăm alt drum de evanghelizare. E clar, drumul vechi nu mai rodește.

Al doilea verset: „Îndepărtează-te de la mine, căci sunt un om păcătos” (v. 8). În cazul acesta păcătoșenia nu are o conotație morală, ci existențială. Omul este o făptură limitată în raport cu Dumnezeu, Creatorul. Totuși, are un dar sau o carismă unică. Trebuie să o descoperim și să o punem în slujba celorlalți.

Al treilea verset: „Lăsând toate, l-au urmat pe Isus” (v. 11). De fapt, nu le-au lăsat, căci ucenicii au rămas mai departe la munca lor și cu familia lor. Numai că urmându-L pe Isus relația lor cu munca, cu familia, cu prietenii s-a schimbat. Oare ce ar trebui să „lăsăm” sau să „schimbăm”? Dacă vom avea o credință bazată pe întâlnirea personală cu Isus, viața noastră se va schimba.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În sărbătoarea „Întâmpinarea Domnului” am meditat Evanghelia după Luca 2, 22-40. Aici se spune că Pruncul Isus a fost prezentat la templul din Ierusalim 40 de zile după nașterea sa. Am descris pe scurt elementele și semnificația ritualului. Am subliniat trei aspecte existențial-creștine: așteparea, apatenența și libertatea.

Așteptarea nu mai este o calitate de viață în lumea în care trăim. Toți se grăbesc. Unde? Nu se știe, dar se vede că oamenii nu mai au răbdare. Nu știu sau nu pot să aștetpte. Aici se vede și o lipsă de credință, în sensul că viața omului nu este asumată ca dar de la Dumnezeu. Mai exact, nu este trăită potrivit firescului ei în copilărie, tinerețe, maturitate, bătrânețe. Vedem tineri care vor să pară că sunt maturi și bătrâni care vor să fi tratați ca niște tineri. Familia sfântă și cei doi profeți prezenți la templul din Ierusalim exprimă naturalețea și frumusețea vârstelor vieții.

Apartenența este parte din ritualul de oferire a copilului lui Dumnezeu. Pentru cei care cred, și atunci, și astăzi, orice copil este darul lui Dumnezeu. Dacă este oferit Domnului, intră într-o comunitate care crede în Domnul. Apartenența la societatea celor care cred se cultivă prin rituri, rugăciuni, dialoguri. Oferirea Pruncului Isus lui Dumnezeu înseamnă introducerea Lui în comuniunea de destin a poporului evreu. Acest gest marchează începutul construirii identității lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu și fiu al Mariei.

Libertatea e manifestată și de părinții lui Isus, și de profeții prezenți la templu, adică Simeon și Ana. Aceștia nu și-l însușesc pe Isus, îl lasă liber, îl oferă lumii, lui Dumnezeu, în mod liber. Am arătat că există o legătură strânsă între libertate și credința în Dumnezeu. Am îndemnat părinții să-și „ofere” copiii lui Dumnezeu, prin exemplu, adică să-i aducă la biserică. Am vorbit despre timpul în care părinții se roagă împreună cu copiii. Dar, am spus că vine și timpul în care părinții se roagă pentru copii. Să fie pregătiți și pentru rugăciunea împreună cu cei mici, și pentru rugăciunea pentru copii.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În Duminica Bibliei am comentat Evanghelia după Luca 1, 1-4 și 4, 14-21. Am subliniat că această Duminică ne invită să devenim vestitori ai Cuvântului întrupat. Modelul vestirii este în evanghelia dumincii. Aici am identificat trei componente ale răspândirii Cuvântului.

Mai întâi, am pornit de la faptul că Isus a primit cartea profetului Isaia în sinagoga din Nazaret. Acolo a citit un fragment din Isaia despre anul jubiliar și a spus că această Scriptură s-a împlinit. Evident, pentru acei ascultători din Nazaret. Ei au rămas șocați. Ceva mai târziu îl vor respinge și nu vor accepta predica Domnului. Totuși, de aici am desprins component profetică a vestirii. Adică, răspândirea Cuvântului prin vorbire și trăire să fie făcută cu determinare și curaj.

Apoi, Isus a început să vestească Evanghelia începând din Galileea. Această regiune era văzută cu ochi critici de iudei. Aici trăiau popoare cu mentalități, religii și culturi diferite. Ele se influențau reciproc și în bine, și în rău. De aceea, galileenii nu erau considerați ca repere pentru religiozitatea sau moralitatea iudaică. Oricum locul unde Isus își începe activatea îi surprinde pe ucenici. De ce? Era un gest clar de opoziție față de politica, religia și economia de la Ierusalim care deveniseră insuportabile. Ele erau rigide și forțau supunerea sacrificând demnitatea umană.

În fine, Isus le vestește celor săraci, captivi, oprimați eliberarea. Am desprins de aici că a crede în Isus Christos înseamnă să devii un om liber. Sau, credința nu înseamnă consolare sau emoție interioară, ci eliberare la propriu de orice formă de asuprire. Oare avem curajul să-L acceptăm pe Isus, Cuvântul întrupat, și să vestim Evanghelia la fel ca El? Adică profetic, pornind de jos și promovând eliberarea omului de orice formă de asuprire politică, economică sau religioasă?

Detalii în articolul postat mai jos.