Wilhelm Dancă

Astăzi, 30 august 2026, la catedrala „Sfântul Iosif” din București, am meditat la Evanghelia după Matei 16, 21-27. M-am oprit la următorul verset: „tu nu te gândești la ceea ce vrea Dumnezeu, ci la ceea ce vor oamenii” (Matei 16, 23).

În introducere am arătat deosebirea dintre gândurile oamenilor și gândurile lui Dumnezeu.

Apoi, am vorbit despre cei trei pași spre asumarea modului divin de a trăi ca oameni.

Primul, a-și pierde viața pentru Isus, fiindcă astfel omul o va afla (vezi Matei 16, 25).

Al doilea, a transmite celorlalți din familie, școală, Biserică, adevărurile tari, așa cum a făcut Isus în raport cu Petru, căruia i-a spus că e „Satana”. De ce? Pentru că, în privința legăturii dintre Cruce și Dumnezeu, Petru gândea, în momentul acela, așa cum gândesc oamenii.

Al treilea, a revizui coerența participării noastre la sacramente și a vedea dacă nu cumva l-am evacuat pe Christos răstignit din rugăciunile și celebrările noastre.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În 2002, când a apărut pentru prima dată această carte, ecoul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, prima lui vizită apostolică într-o țară majoritar ortodoxă, se auzea destul de clar și tare în inimile conaționalilor noștri. Tot atunci, la începutul celui de-al doilea mileniu, volumul Mircea Eliade: Definitio sacri, pe care l-am publicat pentru prima dată în 1998, la editura „Ars longa” din Iași, era deja un bestseller. Datorită acestei lucrări, am fost invitat de multe școli și universități din țară să țin conferințe, să particip la dezbateri, să dau interviuri în mass media și să vorbesc despre religie și sacru sau despre credință și rațiune. La nivelul acelor ani, reperele mele principale în domeniul fenomenologiei religiei erau lucrările de istoria religiilor ale lui Mircea Eliade și opera antropologică a lui Ioan Paul al II-lea.

Fiind inspirat de admirația culturală ce se respira în anii 2000, atât față de Sfântul Părinte,  cât și față de savantul român, ale cărui opere se publicau în limba română și ocupau primele rafturi ale librăriilor, m-am gândit să pun numele lor pe coperta unei cărți în care intenționam să adun articolele și studiile mele despre operele lor, dar și despre lucrările altor autori importanți din domeniul antropologiei sacrului. Titlul la care m-am gândit atunci a fost Fascinația sacrului: De la Mircea Eliade la Ioan Paul al II-lea.

La începutul anului în curs, am fost provocat de Dr. Piotr Kosmala, directorul muzeului „Ioan Paul al II-lea” din Varșovia, care și-a manifestat dorința de a citi cartea despre Mircea Eliade și Ioan Paul al II-lea, fiind preocupat de a descoperi posibila influență a savantului român asupra gândirii religioase a pontifului polonez.

Stimulat de dorința lui P. Kosmala, am decis să public o nouă ediție a volumului din 2002. În raport cu varianta precedentă, ediția a doua se îmbogățește cu un text inedit, „Primatul spiritualului la Mircea Eliade și Ioan Paul al II-lea”, în care analizez similitudinile și diferențele de abordare a antropologiei sacrului la acești doi gânditori. În afară de capitolul final, am introdus corecturile propuse de Pr. Prof. Dr. Ștefan Lupu, care a avut răbdarea de a citi textul și de a îndrepta erorile de redactare. Îi mulțumesc din suflet părintelui Ștefan Lupu, care este și directorul editurii Sapientia, și părintelui Dr. Petru Ciobanu, care s-a ocupat de tehnoredactarea cărții într-un format nou.

Răspunsul scurt este următorul: Cei care au fost creștini și în timpul comunismului, evident, dacă au trăit în acel timp.

Răspunsul lung dezvoltă întrebările lui Isus din Evanghelia după Matei 16, 13-23. Aici este vorba despre faptul că Domnul Christos se află împreună cu ucenicii în ținuturile Cezareii lui Filip, un teritoriu cananean, deci păgân. Le pune două întrebări.

Prima: „Cine spune lumea că sunt Eu?” A doua: „Cine spuneți voi că sunt Eu?” Prima întrebare este legată de contextul păgân. Lumea care trăia în vecinătatea lui Israel avea diferite opinii în legătură cu Christos, care nu erau complet greșite. De ce? Pentru că profeții indicați, Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia, îl prevestiseră pe Mesia. Dar erau imagini aproximative despre Domnul Christos. Lucrurile stau la fel și astăzi, mai mult sau mai puțin. Lumea prezintă multe imagini și simboluri aproximative, altele distorsionate, false, chiar caricaturi despre Isus Christos.

A doua întrebare îi interpelează direct pe ucenici. În numele lor răspunde Petru, mărturisind: „Tu ești Christos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!”. Această mărturisire vine de sus, adică este revelată, nu este lucrarea omului. De aceea Domnul Christos spune că pe această piatră, adică pe această mărturisire de credință despre identitatea Lui va construi Biserica sa. De ce afirmă lucrul acesta? Pentru că vrea ca acest patrimoniu de credință să fie transmis în integralitatea sa generațiilor viitoare. Înțelegem astfel că misiunea principală a Bisericii este să învețe lumea cine este cu adevărat Christos, nu facerea de bine sau operele de caritate, care nu trebuie excluse. Pe scurt, Biserica nu este un ONG. Membrii Bisericii primesc învățătura de la „Petru” din zilele noastre și se închină Dumnezeului cel viu, revelat și întrupat în Isus Christos.

Pornind de la aceste două întrebări, am formulat o a treia, și anume: Cine spune lumea că sunt creștini, astăzi, în România? Nu mă refer la lumea întreagă, pentru că am ținut cont de experiența Bisericii Catolice din timpul comunismului. Atunci a fost pusă sub presiune ideologică, persecutată, și a cristalizat prin multă suferință și moarte în închisori identitatea creștină. Aceasta se poate articula în trei realități spirituale. Mai întâi, participarea clericilor și laicilor la sfânta liturghie, pe cât posibil, în fiecare zi. Apoi, cinstirea Maicii Domnului prin rugăciunea Rozariului, pe cât posibil, în fiecare zi. În fine, păstrarea legăturii cu Sfântul Părinte, Papa de la Roma, care învață lumea cine este cu adevărat Isus din Nazaret, adică Fiul lui Dumnezeu cel viu.

Mai multe detalii găsiți în articolul postat mai jos.

Prieteni, Astăzi, la Sinaia, am meditat Evanghelia după Matei 15, 21-28. Aici este vorba despre întâlnirea lui Isus cu femeia cananeeancă, care îi cere Domnului să-i vindece fiica stăpânită de diavol. Am dezvoltat trei tablouri ale dialogului dintre păgâni și Domnul Christos.

În primul tablou este femeia cananeeancă, o femeie păgână, dar doritoare de adevăr, iubire, absolut. Credința ei că Isus îi poate mântui fiica este pătrunsă de iubire, statornicie și smerenie. Femeia cananeeancă simbolizează Biserica din toate timpurile, care provine din păgânismul pozitiv.

În al doilea tablou se găsește fiica femeii cananeence, care este indiferentă, rece sau distantă față de Christos. Ea reprezintă păgânismul negativ din Canaan, structurat, în principal, de două rituri, jertfele omenești și orgiile sacre.

Al treilea tablou a fost despre noul păgânism din Europa, care în secolul XX a fost devastată de doi balauri ideologici, nazismul și marxismul. Aceste „erori culturale” au încercat să devină un fel de religie și au idolatrizat rasa, națiunea, Statul, partidul, distrugând demnitatea omului și chemarea lui la transcendență.

În fața noului păgânism, care ocupă vidul lăsat de idolii drogurilor, plăcerilor, banilor, puterii cu orice preț, am recomandat două atitudini. Mai întâi să revizuim capacitatea Bisericii (preoți, familii, laici și persoane consacrate) de a transmite Evanghelia, astăzi. Apoi, să punem accentul în educația tinerilor pe respectul față de celălalt, fiindcă păgânul vechi sau nou crede că se poate mântui de unul singur.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Prieteni,

Astăzi am participat la hramul comunității catolice din Predeal, Preasfânta Fecioară Maria ridicată cu trupul și sufletul la cer. Am ținut cuvântul de învățătură. Am desprins câteva mesaje importante din viața și „moartea”/”adormirea” Sfintei Fecioare.

Mai întâi am vorbit despre rolul de punte pe care îl are Maica Domnului, în sensul că-i unește pe catolicii și ortodocșii din Uniunea Europeană. De fapt, sărbătoarea Înălțarea la cer sau Adormirea Maicii Domnului este sărbătoare legală și religioasă în 21 de țări din UE, printre care România, Grecia, Cipru, dar și Italia, Austria, Germania, Franța și Malta.

Apoi, am arătat că, datorită credinței sale absolute, Sfânta Fecioară Maria, a rămas strâns unită cu Fiul ei, și în viața pământească, și în viața eternă. Din credința neștirbită a Maicii Domnului izvorăște statutul ei de Noua Evă, care dă viață omului nou născut din har. De aceea, este ocrotitoare, protectoare și mediatoare.

În fine, am spus că Sfânta Fecioară l-a preamărit pe Dumnezeu pentru lucrurile minunate pe care El le-a înfăptuit în viața ei. Dar și Dumnezeu a preamărit-o, pentru că a făcut-o părtașă la vederea Persoanelor Sfintei Treimi cu trupul și sufletul.

Învățăm din exemplul de credință absolută a Sfintei Fecioare un lucru important, și anume cine îi face loc lui Dumnezeu în această viață și Dumnezeu îi va face loc alături de El în viața viitoare.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.