Wilhelm Dancă

Sigmund Freud spune că nu putem să-i iubim. E imposibil. De aceea, e bine să nu avem dușmani.

Plutarh (46-127) susține în „Despre utilitatea dușmanilor” că e bine să avem din când în când câte un dușman sau doi. De ce? Pentru că dușmanii ne fac să creștem în virtute.

Vechiul Testament laudă eroii care îi îndepărtează pe dușmani. Da, și-i laudă pentru că se încred în Dumnezeu. Dar nimeni din vechime nu îndeamnă la iubirea dușmanilor.

Isus a făcut lucrul acesta. Spune să-i iubim pe dușmani și, mai mult, să facem bine celor care ne urăsc. Cum se poate așa ceva? Nu avem de-a face cu un oximoron? Cum să iubim ura?

Am arătat câteva căi de iubire a dușmanilor. Mai întâi să nu ne fie teamă de dușmani. Apoi să facem deosebire între omul care a greșit și greșeala lui față de noi. În fine să moderăm răzbunarea din noi împărtășind unui prieten sau duhovnicului ofensa dușmanului. În final am pledat pentru învingerea răului prin bine. Minimal ar trebui să căutăm să nu fim dușmanii nimănui.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am meditat Fericirile din Evanghelia după Luca (6.17-20-26).

În prima parte am citit Fericirile de la Luca privind în oglindă Fericirile de la Matei (5,1-12). Am subliniat câteva diferențe și asemănări.

Apoi am arătat că dorința de fericire sau de bine este naturală. Se găsește în fiecare om. Afirmația îi aparține lui Aristotel. Uneori mijloacele pentru a ajunge la fericire nu sunt oneste. De aceea, unii confundă vizibilitatea, puterea sau lauda semenilor cu fericirea.

În continuare am subliniat că omul fericit din Biblie are rădăcinile plantate în „fluviul” ce se numește Dumnezeu. Sau, cum spune sfântul Augustin, omul fericit biblic are rădăcinile în cer.

Fericirea evanghelică este un adjectiv, nu un substantiv. Este o condiție de viață sau un mod de a fi care se traduce prin focusarea totală a existenței pe încrederea în Dumnezeu. Fericirea înseamnă acceptarea unei absențe materiale sau umane pentru a-i face mai mult loc lui Dumnezeu. De aceea, bogații, cei care râd, cei sătui și cei ce caută laude nu au timp de Dumnezeu. Sunt plini de ei înșiși. În schimb, sunt fericiți cei săraci, cei flămânzi, cei care plâng, cei persecutați în măsura în care singura lor mângâiere e Dumnezeu.

Am adus la zi fericirile evanghelice cu ajutorul Fericitului Vladimir Ghika. Am găsit la el patru fericiri. „1). Fericiți cei care caută pentru că au și găsit deja. 2). Fericiți care răspândesc bucuria care izvorăște din adevăr. 3). Fericiți care răspândesc bucuria care izvorăște din bucuria proprie. 4). Fericiți cei care îl iubesc pe Dumnezeu, că aceia nu se vor gândi dacă sunt fericiți sau nu.”

În fine, la Sfântul Luca ucenicul fericit este și profet. De aceea, el e chemat să vorbească celor plini de ei înșiși despre viața centrată pe încrederea în Dumnezeu. În concluzie am spus că, astăzi, avem mare nevoie de acest fel de profeție. Două sunt motivele principale. Primul, în Biserică bântuie molima naricisismului ecleziastic. Al doilea, în societate bate vântul narcisismului ideologic inspirat de curentul „cancel culture”.

Detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi, în cuvântul de zidire sufletească, am interpretat trei expresii care vizează condiția noastră de ucenici ai lui Isus. Toate trei au fost luate din Evanghelia duminicii: Luca 5, 1-11.

Prima – „înaintează în larg”, a doua – „la cuvântul tău” și a treia – „vei fi pescar de oameni”. Am dezvoltat trei învățături. Mai întâi să încercăm să valorificăm eșecul și să facem din el o ocazie de schimbare în bine. Apoi să cultivăm familiaritatea cu Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu pentru a hrăni în noi încrederea în Isus. În fine să devenim disponibili și să participăm la răspândirea Împărăției lui Dumnezeu asumându-ne limitele existențiale, spirituale și profesionale.

Atenție! Începutul îi aparține lui Isus. El ne invită la dialog. El se întâlnește cu noi. Ucenicul, păstrând vie memoria acestei întâlniri, devine capabil să întâlnească și să salveze cu adevărat alți oameni. Acesta ar fi unul dintre sensurile „pescuirii minunate”. Trecerea sfântului Petru de la pescuirea peștilor la pescuirea oamenilor e model și invitație pentru noi de a participa activ la răspândirea Împărăției. Și aș mai adăuga ceva, și anume participarea activă la salvarea oamenilor din naufragiul vieții.

Detalii în articolul de mai jos.

În sărbătoarea „Întâmpinarea Domnului” se celebrează Ziua Mondială a Vieții Consacrate. Am arătat la omilie că datorăm foarte mult persoanelor consacrate. Am explicat cine sunt „consacrații”. În primul rând toți cei botezați. Apoi călugării, călugărițele, preoții și episcopii care trăiesc forme speciale de consacrare. Deși au avut un rol deosebit în evoluția socială, culturală, politică, spirituală și morală a omenirii, astăzi sunt în criză. Se închid seminarii, mănăstiri, institute de viață consacrată.

Pornind de la Luca 2, 22-40, Evanghelia sărbătorii, am sugerat câteva direcții de primenire a vieții religioase. Mai întâi am privit la bătrânul Simeon. De la dânsul putem învăța să trăim cu Duhul Sfânt asupra noastră. De asemenea, să fim cu brațele libere, ca să-L putem primi pe Isus, Mesia. Și, nu în ultimul rând, să avem tonalitatea justă și cuvântul potrivit în dialogul cu semenii. Dar și cu Dumnezeu.

Apoi am privit la profetesa Ana. „Era acolo”, notează Luca. Lucrul acesta înseamnă disponibilitate, răbdare, perseverență în a aștepta întâlnirea cu Isus. Și încă ceva. Dacă a trăit ca văduvă mulți ani doar pentru Domnul, înțelegem că Mesia a fost „prioritar” în viața ei. Așadar, reperele vieții consacrate sunt Duh Sfânt, brațe libere, tonalitate justă, răbdare și dăruire completă Domnului.

Între aceste coordonate se trăiește viața consacrată. De ce nu se întâmplă mereu lucrul acesta? Sunt cauze exterioare (=diavolul) și cauze interioare (=propria libertate needucată).

Detalii în articolul postat mai jos.

Patria conștiinței este unul dintre cele trei locuri importante ale dramei mântuirii oamenilor. Primul este sinagoga din Nazaret în care Isus a fost respins. Vezi Evanghelia duminicii de astăzi luată de la Luca 4, 2-30. Al doilea este Ierusalimul, care s-a revoltat împotriva lui Isus și L-a răstignit. Al treilea este conștiința fiecărui om.

Într-adevăr, în patria conștiinței se duce bătălia pentru adevăr, pentru un om mai bun. Este cea mai importantă luptă aici pe pământ. De ce? Pentru că fără îmbrățișarea adevărului, nu există salt de calitate în viața nimănui. Dacă vorbim de Isus, Crucea este simbolul mărturisirii adevărului până la capăt.

Profeții din vechime, cei din vremea lui Isus, precum și cei de astăzi sunt martori ai adevărului în iubire. Pe urmele lor profeții contemporani mărturisesc adevărul în familie, printre prieteni, în fața instituțiilor sau despre guvernanți. Știu ce înseamnă lucrul acesta. Sunt gata să înfrunte ostilitatea sau respingerea acelora care aud bunavestire a adevărului în iubire.

În Evanghelia duminicii am citit că Isus a fost respins de nazarineni. Atât de tare s-au mâniat pe El că au voit să-L ucidă aruncându-L într-o prăpastie la marginea Nazaretului.

În 2019 am ajuns și eu la Nazaret. Am văzut sinagoga în care Isus a rostit celebrul discurs care a trezit și entuziasm, și mânie. Am văzut și prăpastia unde urma să fie aruncat Domnul. Acolo există o cruce de pe vremea cruciaților. Am cerut unui pelerin să-mi facă o fotografie la locul respectiv. Un preot italian care m-a văzut a spus să nu stau acolo pentru că e periculos. Da, așa e, e periculos să îmbrățișezi crucea, deși părintele se referea la altceva.

E periculos să îmbrățișezi crucea, adevărul și binele în vremuri tulburi, cum sunt vremurile noastre. De ce? Pentru că oamenii nu vor să fie deranjați în ideile și comoditățile lor. Cine spune în mod curajos care este Calea, sau Adevărul, sau Viața riscă să devină obiect de mânie. Lucrul acesta l-a făcut și Isus. A riscat. Dar, și astăzi, mărturia Domnului despre adevăr umple viața noastră de frumusețe și de sens.

Deci, și în patria conștiinței, și în viața de zi cu zi merită să iubim Crucea și Adevărul. Chiar dacă e riscant. Altfel nu devenim mai buni.

Detalii în articolul postat mai jos.