Wilhelm Dancă

În sărbătoarea Rusaliilor 2022 am început omilia comentând o capodoperă artistică din Bazilica benedictină din Vezelay, Burgundia (Franța). Este vorba despre o reprezentare a lui Isus înviat care se înalță la cer dansând. Avem o trimitere la dansul sacru din tradiția iudaică prilejuit de sărbătoarea corturilor în centrul căreia se află primirea darului Legii. Isus îl dăruiește pe Duhul Sfânt ucenicilor și deschide timpul în care se trăiește Legea Nouă.

Am comentat trei fragmente din Evanghelia după Ioan despre Isus care îl trimite pe Duhul Sfânt discipolilor.

În Ioan 7, 39 se vorbește despre darul apei vieții pe care îl vor primi cei care cred în El. Apa vieții este simbolul Duhului Sfânt. Acesta nu poate fi primit înainte de glorificarea lui Isus, care are loc pe Cruce.

Astfel în Ioan 19, 30, Isus răstignit spune că toate s-au împlinit, adică toate semnele prin care a dovedit divinitatea sa. Începând cu Nunta din Cana Galileii și terminând cu readucerea la viață a lui Lazăr. După ce a spus „s-a împlinit”, „plecându-și capul, și-a dat Duhul”.

În fine, legătura dintre Isus și Duhul Sfânt apare mai pregnant în prima seară a celei de-a opta zile, după Înviere. Isus vine în mijlocul ucenicilor și suflă asupra lor spunând: „Primiți pe Duhul Sfânt”. Sfântul Chiril, patriarh al Alexandrei (412-444), comentează Evanghelia după Ioan și spune că Isus îl trimite pe Duhul Sfânt, care este în același timp Duhul Tatălui și Duhul său. Cine îl primește devine una cu Tatăl și cu Fiul și cu Duhul Sfânt. Mai mult, primitorul de Duh Sfânt își schimbă natura umană, pentru că devine fiu al lui Dumnezeu. Participă la o lucrare bazată pe comuniune, relație, ceea ce face ca toți primitorii de Duh Sfânt să gândească la fel, să simtă la fel și să se sfințească la fel.

Astăzi asistăm la o formă de sărăcie spirituală, care se numește absența Duhului Sfânt din viața creștinilor. Ea se explică, printre altele, de agresiunea culturii dezbinării și de persecuția la adresa ucenicilor lui Isus. Cum să schimbăm această stare de de-spiritualizare a ucenicilor?

Primul pas ar fi să-l căutăm pe Duhul Sfânt din interiorul nostru, pentru că El este acolo, în sufletul nostru, chiar dacă nu suntem vrednici de prezența lui. Cine conștientizează „gemetele” sau „șoaptele” Duhului din interiorul lui riscă să danseze, evident, de bucurie. Vă rog să vă expuneți și să riscați să-l descoperiți pe Duhul Sfânt în interior, nu în exterior.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În ajunul Înălțării Domnului după calendarul bizantin postez omilia pe care am ținut-o la Timișoara săptămâna trecută. Am fost la biserica Sfânta Ecaterina în ziua de Înălțare după calendarul latin. Sper să servească acelora care se pregătesc pentru sărbătoarea de mâine.

Înregistrarea nu este foarte bună, dar cu puțin efort se înțelege ceea ce am spus.

Pe scurt, am atins următoarele puncte. Primul, sfârșitul prezenței lui Isus înviat în mijlocul ucenicilor coincide cu începutul misiunii lor de evanghelizare. Al doilea, lucrarea de vestire a Evangheliei este grea, de aceea discipolii cer ajutorul Duhului Sfânt. Începe novena Cenacolului. Al treilea, Înălțarea Domnului ne spune că în cer este casa noastră veșnică, nu aici pe pământ.

În concluzie am dezvoltat o propunere concretă pentru viața creștină din ziua Înălțării.

Detalii mai jos.

Sus inimile!

Christos s-a înălțat!

În centrul Evangheliei de astăzi (Ioan 14, 23-29) este promisiunea Duhul Sfânt. Domnul le spune discipolilor că va pleca din mijlocul lor și-l va trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietorul. Asistăm acum la despuierea maximă a Mântuitorului. El se retrage fizic din fața discipolilor. Fără Isus, ucenicii rămân descentrați. Înțeleg că nu trebuie să-l caute pe Isus în fața lor, ci în interiorul lor. Duhul Sfânt promis vine și le amintește discipolilor, și nouă astăzi, învățătura lui Isus.

De aceea, Duhul Sfânt conferă autoritatea de a propune și a interpreta cuvintele Domnului. Expresia „Duhul Sfânt și noi” din Faptele Apostolilor (15, 29) sintetizează autoritatea care le revine apostolilor, urmașilor lor și tuturor creștinilor. Este vorba despre o putere care vine de la Duhul Sfânt prezent în ucenici. Această formulare ridică cel puțin trei probleme.

Prima este legată de criza de autoritate din toate institutuțiile, inclusiv din Biserică. A doua se referă la faptul dacă avem nevoie de o autoritate care „e-ducă” sau „se-duce”. A treia vizează asumarea prezenței Duhului Sfânt în noi pentru a orienta alegerile de viață potrivit îndemnurilor sale. Cum putem răspunde la aceste provocări?

Propuneri de răspuns în articolul postat mai jos.

Cuvânt-înainte

Evanghelia după Marcu este cea mai scurtă evanghelie din Noul Testament. Titlul și rezumatul cărții le găsim în primul capitol. Titlul în versetul 1: „Începutul Evangheliei lui Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu” și rezumatul în versetele 14 și 11: „După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu și spunând: «S-a împlinit timpul și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Convertiți-vă și credeți în evanghelie»”.

Tema principală a Evangeliei

Tema principală a Evangheliei după Marcu este identitatea lui Isus, răspuns la întrebarea ,,Cine este Isus?” pe care o pun cele mai multe dintre personajele Evangheliei: discipolii, lumea, demonii, Irod, marele preot, Pilat și centurionul. La început, Isus dorește ca identitatea lui să rămână ascunsă, de aceea Marcu a lăsat faptele să vorbească. În a doua parte, după mărturisirea lui Petru (8, 29), Isus începe să-și descopere progresiv identitatea apelând la titlul de Fiul Omului sau Slujitorul lui Iahwe, care aduce mântuirea în lume prin jertfirea propriei vieți. Drumul către descoperirea identității lui Isus nu este accesibil tuturor căci nu toți îndeplinesc condiția necesară unui discipol de a intra și de a rămâne în comuniune personală cu Isus și misterul persoanei sale. Mergând pe urmele lui Isus, discipolul îl cunoaște mai bine și i se aseamănă mai mult pentru că învață să renunțe la sine, la legăturile de familie, la bogățiile pământești, ba chiar și la propria viață.

Evenimentele din prima parte a Evangheliei după Marcu, se desfășoară în Galileea. Aici, după ce i-a chemat pe primii patru discipoli, care erau pescari, Isus a început să învețe, să predice, să vindece și să scoată demoni. În Galileea a atins cea mai înaltă cotă de popularitate, deși a vestit Evanghelia și în alte sate de pe malurile Iordanului sau din preajma Ierihonului, ori chiar din teritorii păgâne. În Galileea, pe un munte (3, 13-19), a ales doisprezece discipoli care să-l ajute la predicarea Evangheliei și la alungarea demonilor.

Viața lui Isus se sfârșește la Ierusalim unde este condamnat de sinedriu și dat la moartea prin răstignire de Pilat. Aceste evenimente dramatice sunt prefațate de intrarea solemnă în Ierusalim, dialogurile controversate care au avut loc acolo, Ultima Cină a lui Isus cu discipolii și arestarea în Ghetsemani (vezi capitolele 14 și 15). Potrivit celor mai vechi manuscrise, Evanghelia după Marcu se termină cu scena impresionantă a mormântului gol (capitolul 16, 1-8).

În această carte găsim titluri christologice importante, care-l numesc pe Isus Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Christos sau Fiul Omului. În condiția lui umană, Isus are sentimente asemănătoare sentimentelor oricărui om: milă (1, 41), mânie (3, 5), victorie (4, 40), simpatie (5, 36), uimire (6, 6), admirație (10, 21), tristețe și neliniște interioară (14, 33-34), indignare (14, 48-49).

Autorul și destinul Evangheliei după Marcu

În mod tradițional se spune că autorul acestei evanghelii este Ioan Marcu, vărul lui Barnaba, fiul Mariei, o femeie din Ierusalim în casa căreia se adunau creștinii de la începuturile Bisericii. Se vorbește despre Marcu în scrisorile pauline și petrine. În jurul anului 125, Papias spune că Marcu era tălmaciul lui Petru. A murit ca martir, iar relicvele lui sunt păstrate în bazilica „San Marco” din Veneția.

Tot potrivit tradiției, evanghelia a fost scrisă înainte de anul 70, la Roma, iar primii ei destinatari au fost creștinii proveniți dintre neamurile păgâne, care nu cunoșteau obiceiurile iudaice și nu auziseră de persecuția dezlănțuită la Ierusalim. Tocmai de aceea, Evanghelia își propune să întărească credința ucenicilor ca să reziste în timpul persecuțiilor care păreau să fie iminente.

Soarta acestei mici cărți biblice este destul de curioasă, multe secole la rând fiind Evanghelia cel mai puțin citită, comentată și foarte rar folosită în celebrările liturgice. Oare de ce? Pentru că nu dedică niciun rând evenimentelor legate de nașterea lui Isus sau pentru că nu descrie aparițiile lui Isus înviat? Poate că da. Fapt e că acum se bucură de mare atenție atât din partea exegeților, cât și din partea publicului larg. Biserica i-a acordat onoarea de a-i fi pusă la dispoziție un an întreg, anul B, pentru a fi meditată de credincioși în cadrul liturghiilor de duminică.  Sunt mai multe motive. M-aș opri la câteva dintre ele. Mai întâi, Marcu inventează genul literar numit „evanghelie”. Înainte de Marcu, de exemplu la Paul, se folosește termenul „vestea” mântuirii. Apoi, și acesta pare să fie motivul principal, Marcu nu insistă asupra învățăturii lui Isus, ci asupra persoanei Lui, asupra vieții sale, asupra activității sale mesianice și răscumpărătoare. De aceea, stilul plin de culoare, căldură umană și simplitate narativă nu se găsește în celelalte evanghelii căci, în principal, prezentarea lui Marcu are scopul de a-l invita pe cititor să aibă o întâlnire personală cu Christos. În fine, ultimul motiv constă în faptul că evanghelia e scurtă, simplă, incitantă, cu o structură clară în descrierea evenimentelor și faptelor lui Isus.

Conținutul Evangheliei

Între coperțile volumului de față, cititorul găsește meditațiile care au rezultat din omiliile ținute în catedrala „Sfântul Iosif” din București, dar și în alte câteva biserici din Arhidieceza de București, între anii 2018 și 2021. Ele provin dintr-o comunicare directă, vie, în biserică, unde credincioșii participă la explicarea Cuvântului lui Dumnezeu și prin atenție cristalizată în momente de tăcere glacială, dar și prin neatenție marcată prin tuse, foială și privit la ceas. Nu am modificat nimic din aceste urme ale realității concrete, vitale, interumane, în care s-au născut meditațiile. Nu am eliminat niciuna din omilii, nu am adăugat niciuna elaborată la birou. Am explicat în altă parte că meditațiile provin din schemele de predici pe care le aprofundez în rugăciune, uneori multă rugăciune, până când schema devine clară pentru mine, cu o zi sau două înainte de a fi rostite în fața credincioșilor. Sper ca aceste aspecte să se poată identifica în textele publicate în seria „Mysterium Christi”, ca un drum spre realitățile spirituale care se percep la nivel spiritual, după ce urcăm scara care produce fenomenul, după cum spune Mircea Eliade.

Mulțumiri

Rămân profund îndatorat persoanelor care m-au ajutat să transcriu omiliile din formatul audio în formatul scris. Vreau să adresez cuvinte de mulțumire și recunoștință și persoanelor care au avut răbdarea plină de credință, la fel, de altfel, ca și cele care au transcris predicile din formatul audio în formatul scris, că prin această colaborare participă la o lucrare de zidire sufletească a unor oameni pe care nu-i vom vedea niciodată în această viața pământească, dar pe care nădăjduim să-i vedem dincolo, în lumea frumoasă a lui Dumnezeu, spre care am încercat să atrag atenția și să înalț inimile cititorilor.

Mulțumesc din inimă doamnelor Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu pentru că mi-au îngăduit să preiau traducerea lor la Evanghelia după Marcu și la Evanghelia după Ioan. De ce și Ioan? Pentru că sunt câteva duminici din anul B în care liturgia Bisericii preia pericope din Evanghelia după Ioan cu scopul de a aprofunda semnificația unor evenimente mântuitoare, cum ar fi Botezul Domnului și instituirea Euharistiei, sau sărbătoarea „Christos Rege”.

Și, nu în ultimul rând, mulțumesc domnului Otniel Vereș, directorul editurii Ratio et Revelatio, care găzduiește acest proiect și știe să înțeleagă și nerăbdarea autorului care vrea să-și vadă volumul publicat cât mai repede și în condiții grafice excelente, și exigențele tipografului care depinde în ceea ce face de factori de piață și de speranțe de supraviețuire, uneori, la propriu.

Sper ca, prin meditațiile publicate aici, pasiunea Sfântului Marcu pentru Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, să atingă inimile cititorilor și să le transforme în așa fel încât să mărturisească identitatea lui divino-umană, oriunde și fără teamă, și să spună împreună cu Sfântul Petru: „Tu ești Christos !”.

În Duminica Învierii, 17 aprilie 2022

Astăzi am meditat discursul de rămas bun al lui Isus Înviat. Evanghelia a fost luată din Ioan 13, 31-35. Am subliniat importanța iubirii dintre ucenici. Pe această iubire se sprijină credibilitatea creștinismului de ieri și de azi.

Mai întâi am vorbit despre „porunca de a iubi”. Am meditat sensul acestor cuvinte, „porunca de a iubi”. Astfel, dacă cele zece porunci se bazează pe iubirea umană, porunca nouă se fundamentează pe iubirea divină.

Apoi am deslușit sensul noutății acestei porunci. Este vorba despre o „poruncă nouă”. Ne-am întrebat cum ne raportăm la ceea ce este nou în sens bun. Suntem smeriți, adică atenți la slăbiciunile proprii, și facem loc schimbării, noutății? Simțim că trebuie dislocat ceva în noi? Suntem deschiși la noul pe care îl aduce relația cu aproapele șicu Dumnezeu?

În fine am meditat sensul iubirii potrivit expresiei folosite de Isus. Și anume, „așa cum eu v-am iubit pe voi”. Am insistat pe faptul că discipolii nu sunt credibili dacă îl iubesc doar pe Christos. El nu ne-a cerut iubirea lui exclusivă. El dorește să ne iubim unii pe alții așa cum El ne-a iubit pe noi. După această iubire lumea va recunoaște că suntem ucenicii Lui. Are dreptate Sfântul Ieronim când spune că porunca nouă a iubirii este o moștenire suficientă pentru discipoli. Cu alte cuvinte porunca nouă a iubirii este dar și destin.

Într-adevăr, iubirea dintre ucenici este cel mai tare argument pentru credibilitatea creștinismului. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.