Wilhelm Dancă

Astăzi am meditat renumita parabolă din Evanghelia după Luca 15, 11-32. Este vorba despre parabola „Fiului risipitor”, dar s-ar putea numi la fel de bine și parabola „Tatălui risipitor”. Am subliniat alte trei aspecte.

Primul, fiul risipitor își cere partea de avere și pleacă în lume unde se pierde. De ce s-a pierdut? Pentru că s-a despărțit de iubirea tatălui. În definitiv orice fel de pierdere de sine, orice păcat are la bază ruperea legăturii dintre bunurile lui Dumnezeu și iubirea lui Dumnezeu.

Al doilea, tatăl nu obosește să-l iubească pe fiul rătăcit. Încă de la plecarea sa caută strategii de reconciliere. Iartă fiul pierdut nu cu vorba ci cu fapta. Îi redă demnitatea și libertatea de fiu.

Al treilea, fiul mai mare exprimă iubirea de adolescent. Acesta e plin de frustrări, ranchiună, invidie, dorință de afirmare. Tatăl îl converteștete la iubirea fratelui arătându-i că iubirea lui, deși profundă și constantă, e fragilă. Nu putea să facă altceva decât să iubească fără măsură.

Parabola nu are o concluzie, rămâne deschisă, ca și inima tatălui din parabolă. Într-un fel ne cheamă să intrăm în dialogul dintre tatăl și fiii săi și să ne lăsăm reconciliați de iubirea risipitoare a Tatălui.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Convertirea înseamnă schimbarea direcției de mers. În Postul Mare ținta drumului de convertire e Dumnezeu.

Pornind de la Evanghelia duminicii, Luca 13, 1-9, am arătat mai întâi că nu există legătură între vinovăția personală sau colectivă și nenororicile care au loc în lume. Și încă ceva, că răul este în primul rând în noi. Dacă îl eliminăm, va fi mai puțin rău în lume.

Apoi, am subliniat cu ajutorul parabolei smochinului că Domnul Christos are încredere în rădăcinile binelui din noi. Acesta e motivul principal al curajului convertirii. Dar, pentru a da roade, trebuie să ne convertim. Procesul comportă trei etape.

Prima, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și punerea în practică a ceea ce ne spune în mod punctual. Fără amânare.

A doua, coborârea în conștiință și identificarea răului comis. Sau, recunoașterea păcatului ca păcat, care comportă două elemente: legătura cu Dumnezeul legii și al iubirii și libertatea responsabilă. Păcatul ca indiferență față de Dumnezeul iubirii sau abuz de libertate, de pildă, se percepe cu ajutorul simțului păcatului. Astăzi acest simț este redus sau distrus de promovarea excesivă a culturii bunăstării. E nevoie de revigorarea conștiinței păcatului.

A treia, „dolor voluntatis”, cum spune Sfântul Toma de Aquino. Trebuie să extirpăm răul din noi și să ne doară. Durerea voinței care renunță la rău confirmă finalul procesului de convertire. Durerea voinței care respinge răul din interior confirmă trecerea de la iarna spirituală la primăvara spirituală.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am celebrat schimbarea la față a lui Isus pe Tabor. Sărbătoarea se leagă de ispitirile din duminica trecută. Am subliniat trei mesaje spirituale ale legăturii dintre ispită și rugăciune.

Primul, în rugăciune înțelegem voința mântuitoare a lui Dumnezeu cu referire la momentele de încercare. Astfel, când suntem în fața crucii sau pe cruce să nu cedăm ispitei de a fugi. Să nu disperăm și să rămânem fideli voinței Tatălui. Așa cum a făcut Isus, care s-a pregătit pentru îmbrățișarea crucii prin rugăciune. Într-adevăr, s-a rugat înainte de botez, înainte de a-i alege pe apostoli, înaintea mărturisrii lui Petru, în Ghetsmani și chiar pe Cruce.

Al doilea, poi să vedem că a-l urma pe Isus în rugăciune înseamnă să ne lăsăm asimilați de El. Rugăciunea nu e să-L asimilăm noi pe El potrivit iluziilor sau planurilor proprii. Dacă cedăm în fața ispitei ne asimilăm răului, devenim malefici. Dacă îl urmăm pe Isus în rugăciune devenim benefici, răspândim în jur prezența lui Dumnezeu pe care o găzduim în noi prin rugăciune.

Al treilea, rugăciunea transfiguratoare are anumite caracteristici. Care sunte acestea? Le putem descoperi analizând comportamentul lui Petru și al celorlalți ucenici pe Tabor. Astfel, rugăciunea trebuie să fie făcută la umbra norului, adică în prezența Duhului Sfânt sau cu ajutorul Sfintei Scripturi îmbibate de prezența Duhului Sfânt. Apoi, trebuie să fie făcută și cu trupul. Am vorbit despre „gimnastica rugăciunii”. Rugăciunea trebuie făcută într-un spirit de ascultare de Dumnezeu, în singurătate și în liniște. Aceste coordonate ale rugăciunii pregătesc terenul pentru schimbarea noastră la față.

Am făcut două aplicații spirituale. Prima, am spus că sfânta liturghie poate fi luată ca rugăciunea ce îmbracă toate caracteristicile de mai sus. A doua, să căutăm în timpul acestui Post să ne rugăm și cu trupul, nu doar cu mintea sau cu inima.

Detalii găsiți în articolul postat mai jos.

În prima duminică din Postul Mare am vorbit despre ispitirea lui Isus în pustiu. Am actualizat ispitele lui Isus ținând cont de provocările ucenicilor lui, astăzi.

Astfel, prima ispita se traduce prin tentația de a satisface interesele proprii, indiferent de funcția pe care o ocupi. Isus a răspuns asumându-și calea slujirii.

A doua ispită constă în a ocupa poziții de putere prin alinierea la lucrarea răului. Isus a răspuns asumându-și crucea.

A treia ispită se referă la nevoia noastră de securitate spirituală, existențială și dorința de a fi mereu mângâiați de Dumnezeu. Isus a manifestat iubirea matură a Fiului, nu iubirea capricioasă a copilului. Sfântul Antonie, abate, spune: „Dacă nu ești ispitit, nu poți fi mântuit”. Ispita este un „loc spiritual” în care suntem mânați de Duhul Sfânt pentru a alege să fim fii în Fiul lui Dumnezeu. Și ceva mai angajant, pentru a lua distanță față de egoismul din noi. Scopul ispitelor din viața ucenicilor este creșterea în asumarea identității de fiu al lui Dumnezeu.

Înainte de a începe Postul Mare 2022 am vorbit despre datoria de a avea o conștiință formată. Am subliniat trei lucruri.

Mai întâi, conștiința se formează prin lectura Sfintei Scripturi. Origen susține că Scriptura trebuie citită cu doi ochi. Unul îndreptat spre textul biblic, altul spre conștiința proprie.

Apoi, conștiința se formeză prin angajarea unui paznic la poarta conștiinței. Numele lui e cumpătare. Are misiunea de a filtra cuvintele pe care le scoatem din inimă. Dacă sunt ziditoare, le lasă să fie pronunțate. Dacă sunt distrugătoare, le trimite în adâncul confuz al vieții noastre interioare.

În fine, scufundarea în adâncul inimii este benefică. Chiar dacă ne e teamă de ceea ce vom găsi acolo, merită să coborâm în adâncul sufletului. Omul credincios știe că sângele Răscumpărătorului șterge orice pată, inclusiv pata sângelui vinovat. Prin jertfa sângelui Mântuitorului adâncul nostru se vindecă. Astfel se creează condițiile unui nou început. Semnul reînnnoirii sunt cuvintele care zidesc.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.