Wilhelm Dancă

De ce? Pentru că ucenicii nu mai sunt credibili. Acesta ar fi răspunsul scurt și la obiect. Desigur nu toți discipolii, dar o bună parte dintre ei nu mai atrag pe nimeni. Dimpotrivă. Îi îndepărtează pe ceilalți oameni care-L caută pe Christos. Poate facem parte din această categorie. Cum să (re)devinim credibili? Am comentat Evanghelia după Ioan 1, 35-42, unde găsim o nouă epifanie a Domnului. Aici Ioan Botezătorul spune că Isus este „Mielul lui Dumnezeu”.

Trei elemente par importante pentru a fi un ucenic credibil în zilele noastre. Mai întâi contează „ora patru” după masă când l-am întâlnit pentru prima dată pe Domnul. Poate printr-o rudă, prin părinți, prin preoți, nu știm. Important e că a fost un asemenea moment. Trebuie rememorat din când în când. De aceea, spunem că la baza credinței noastre este o persoană. Nu o idee, o învățătură sau o ideologie.

Apoi privirea trebuie „mereu” îndreptată spre Domnul. Uneori poate fi mai intensă, „după ora patru”, de exemplu. Atunci când am terminat munca, zbuciumul, grijile. Alteori poate fi mai slabă. Fixarea privirii asupra lui Isus este decisivă pentru a fi un creștin de caracter. Sunt două locrui privilegiate unde Domnul se manifestă: în Biserică și pe stradă. În aceste locuri putem descoperi prezența epifanică a Domnului. Dar trebuie să avem ochiul interior format, educat. Din păcate simțim că este destul de greu să privim spre interiorul nostru. Nu avem răbdare, ne comportăm ca niște roboți. Să nu uităm că Domnul locuiește acolo unde este lăsat să intre.

În fine să nu pierdem din vedere pe Christos. Suntem formatori ca Ioan Botezătorul până la un anumit punct. Așa sunt părinții, profesorii, preoții, cateheții etc. Dar să nu fim identiăți „zid”, închise. Să nu ne substituim lui Isus sau lui Dumnezeu. Fundamentalismul religios are la bază tensiunea dintre identități „zid”. Asemenea lui Ioan Botezătorul să fim identități deschise, transparente. Adică să fim fereastră spre Christos. În aceste condiții mărturia noastră despre Domnul Isus va fi ca o pată de ulei. Se va răspândi lent și eficace.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Duminica „Botezul Domnului” încheie timpul Crăciunului. Concluzia spirituală a sărbătorii se găsește în Marcu 1, 6-11. Aici este vorba despre Fiul lui Dumnezeu care se face solidar cu oamenii. Prin Botezul său în Iordan, El intră în mizeria sufletească a omenirii. Totodată, le arată că pot trăi la un alt nivel. Adică, pot fi pe deplin fii ai lui Dumnezeu. Sau, pot trăi mereu în prezența lui Dumnezeu. Conștiința celui botezat percepe această prezență divină. Dar păcatul șterge sau diminuează simțul prezenței lui Dumnezeu în om. Dispariția simțului păcatului a dus la dispariția conștiinței creștine. No comment! Deocamdată.

Am făcut legătura între începutul și finalul Evangheliei după Marcu. Botezul este condiția mântuirii. Botezul este misiunea lui Isus și a Bisericii. Isus înviat le spune:”Mergând în toată lumea, predicați Evanghelia la toată făptura!” Apoi adaugă: „Cine va crede și va fi botezat se va mântui” (Marcu 16, 15-16). Când preotul botează, Christos botează!

Astăzi nu mai există zelul misionar de la începuturile Bisericii. Valul de descreștinare susținut de păcatele oamenilor este foarte mare. Secularizarea pare de neoprit. Și totuși, misiunea de a vesti Evanghelia trebuie să continue. E nevoie de mai multă determinare sau curaj al mărturisii. Să ne amintim că primii 30 de Papi au murit moarte de martir. De ce? Pentru că au crezut în adevărul Evangheliei fără teamă, fără niciun compromis.

Apoi, am spus că natura misionară a Bisericii este minată astăzi de prioritatea absolută a dialogului. Dar nu trebuie să rămânem doar la dialog. Trebuie să adăugăm vestirea Evangheliei. Să nu ne fie teamă! Să nu fim lași! M-am întrebat: de ce mai cer părinții botezul pentru copiii lor? Numărul părinților căsătoriți religios este mai mic decât acela al copiilor botezați. Impresionant, nu? Unii cer botezul de dragul tradiței, spunând așa au făcut părinții noștri. Alții pentru a salva identitatea creștină într-o lume pestriță din punct de vedere religios. Totuși, acestea nu sunt motive suficiente. Pot fi puncte de pornire pentru o cateheză baptismală serioasă.

Scopul e să ajungem la conștiința prezenței deosebite a lui Dumnezeu Treime în cel botezat. Această locuire specială a Sfintei Treimi în om îi transformă viață. Putem să o evocăm și să o celebrăm în multe feluri.

Pentru mai multe detalii, deschideți linkul de mai jos.

În sărbătoarea Epifaniei am comentat Evanghelia Sfinților Magi. Este vorba despre Matei 2, 1-12.

Am arătat mai întâi că Magii supraviețuiesc în tradițiile creștine. De exemplu, prezența lor în ieslea de Crăciun. Sau, numele lor sunt scrise pe ușile caselor binecuvântate. În fine, mesajul lor este vestit prin colinde, cum ar fi „Steaua sus răsare”.

Apoi am prezentat câteva cifre importante care vorbesc despre existența istorică a Magilor.

325-330: Sfânta Elena descoperă relicvele magilor la Iersualim.

340: Sfântul Eustorgius de la Milano primește relicvele de la împăratul Constant.

1162: împăratul Frederic Barbarossa „fură” relicvele și le duce la Köln, în Germania. Aici se află și astăzi.

1981: cercetări cu C14 confirmă că relicvele și veșmintele provin de la sfârștiul sec. I sau începutul sec. II.

Papa Benedict al XVI-lea a celebrat prima lui Zi Mondială a Tinerilor la Köln, în 2005. Atunci a spus o vorbă mare. Dacă magii au mers să-l întâmpine pe Pruncul Isus, noi (tinerii din 2005) am venit să-i întâmpinăm pe Sfinții Magi. De ce? Pentru a învăța determinarea lor de a căuta Epifaniile lui Dumnezeu în lume.

În fine am dezvoltat mesajul spiritual al magilor. Am subliniat dorința profundă de Dumnezeu din fiecare religie, cultură, om. Magii au pornit în căutarea lui Dumnezeu, pentru că în inima lor exista dorința mare de Dumnezeu. Urmându-i pe magi, să nu sufocăm această dorință sfântă. Apoi am spus că viața trebuie trăită în adevăr. Altfel este o viață nedemnă de om. Robert Musil spune în romanul „Omul fără însușiri” că adevărul îl urmărește pe om. Nu este adevărat că omul urmărește adevărul. De exemplu, omul care trăiește în minciună, falsitate, superficialitate nu are liniște. De ce? Pentru că adevărul nu-l lasă în pace. Al treilea lucru, Epifania lui Isus este un început. Știm din Evanghelie că umilirea Fiului lui Dumnezeu prin Întrupare va străluci pe Cruce. Astfel ieslea este legată de Cruce.

În fiecare început se găsește sfârșitul. În cazul lui Isus, Epifania a fost începutul lucrării publice de mântuire care a culminat prin răstignirea pe Calvar. În cazul nostru, Epifania e un început al recunoașterii epifaniilor lui Dumnezeu în viață și în lume.

Sfinții Magi să mijlocească la fiecare fidelitatea față de steaua Adevărului!

Mai multe detalii găsiți mai jos.

Am încercat să răspund la această întrebare comentând Luca 2, 16-21. Este vorba despre Evanghelia sărbătorii “Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu”. Sărbătoarea se celebrează în ziua de 1 ianuarie.

Am vorbit despre trei lucruri prin care asumăm maternitatea Mariei ca mod de a fi în lume. Faptul că Fiul lui Dumnezeu a avut o mamă pe pământ este de o importanță unică în istoria mântuirii.

Primul, “memoria Christi”, amintirea întâlnirii cu Christos. Așa au făcut pastorii din Evanghelia de astăzi.

Al doilea, smerenia divină. Dumnezeu a ales să ne convingă de iubirea Sa prin semnul unui prunc. Nevinovăția sau gingășia unui copil nou-născut este mai convingătoare decât orice discurs.

Al treilea, bucuria vestirii Nașterii Mântuitorului. Avem aici o formă specială de binecuvântare.

În concluzie, să-L alegem și să-L urmăm pe Christos în întregime, nu doar ceea ce ne convine din ființa sau învățătura Lui.

Detalii mai jos.

În 2024 Domnul să-și întoarcă fața senină spre noi!

La mulți ani cu bine!

În ziua de Crăciun, 25 decembrie 2023, am vorbit despre „faptul” întrupării Fiului lui Dumnezeu. Am comentat Ioan 1, 1-5.9-14. M-am oprit la aceste cuvinte: „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”.

Am desprins din acest fapt două lucruri importante. Primul, Dumnezeu a devenit aproapele, vecinul nostru. Acesta e motivul bucuriei noastre cu ocazia Crăciunului. Al doilea, Dumnezeu ca vecin deranjează omul. În numele autonomiei, libertății, omul îl respinge pe Dumnezeu. Nu-L vizitează, deși este vecinul cel mai apropiat.

În concluzie am arătat că Dumnezeu stă la baza tuturor lucrurilor create. Dacă este ignorat, sustras, neglijat, totul se dărâmă. Astăzi trăim printre multe ruine. S-ar putea ca viața noastră să fie o ruină. Totuși, trebuie să strigăm de bucurie. De ce? Pentru că Domnul a mângâiat „Ierusalimul dărâmat”, omul în ruină. Ar trebui să trăim mereu bazați pe faptul întrupării. Adică, să hrănim Crăciunul mic, de fiecare zi, din Crăciunul tare. Acesta din urmă se celebrează o singură dată pe an.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Crăciun binecuvântat cu sănătate și multă pace!