Wilhelm Dancă

Scena alungării din templu a schimbătorilor de bani și a vânzătorilor de animale este cunoscută. Detalii găsim la Evanghelistul Ioan 2, 13-25. Aici vedem cum Domnul se irită cu putere împotriva religiozității false. Totodată invită lumea să creadă în El, în semnul templului Trupului său.

Am dezvoltat trei învățături pentru noi, astăzi.

Prima, să fim asemenea leilor violenți împotriva superficialității din viața noastră spirituală. Iar față de slăbiciunile altora să ne comportăm ca niște miei blânzi și înțelegători. În viața cotidiană ne comportăm ca leii față de alții și ca miei față de noi înșine. Din păcate. Domnul Isus ne invită să schimbăm abordarea.

A doua, există o tensiune între religiozitatea ipocrită și credința în Dumnezeu, în Isus. Sunt invers proporționale. Cu cât crește una dintre ele, cu atât celaltă scade. Ar trebui ca semnul Trupului înviat al lui Isus să fie suficient pentru a crește în noi credința. De ce nu crește?

A treia, legătura dintre bani și instituțiile Bisericii să fie transparentă. Se întâmpla în timpul vieții lui Isus ca doar câțiva să controleze banii de la Templu din Ierusalim. Se spune că în vremea aceea, cu ocazia Paștelui, Templul era cea mai mare „bancă” din lume. Doi mari preoți, Ana și Caiafa, s-au autosesizat împotriva Mântuitorului pentru că s-a legat de „banii lor”. Printre altele. Astăzi Biserica este chemată să fie transparentă în privința banilor primiți, cheltuiți, dăruiți etc.

La final am comentat felul în care a reprezentat Giotto scena alungării vânzătorilor de animale și a schimbătorilor de bani în „Capella degli Scrovegni” din Padova. Isus este în centrul imaginii. Așa ar trebui să fie în viața noastră, nu? De o parte este lumea veche, care construiește relația cu Dumnezeu bazându-se pe religiozitate. Aceasta devine uneori falsă, de suprafață, fără suflet. De altă parte e lumea nouă, reprezentată de apostoli și de doi copilași. Înnoirea cere suflet de copil, inimă disponibilă la schimbare. Avem în noi o inimă de copil?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am meditat metafora muntelui sfânt. Am pus în oglindă muntele Moria și muntele Tabor. Despre primul e vorba în Geneză 22, 1-18. Despre al doilea vorbește Marcu 9, 2-10.

Am pus în oglindă acești doi munți. Astfel am aflat cine este Dumnezeu adevărat și ce vrea El de la noi sau pentru noi. Dumnezeul lui Abraham este singurul Dumnezeu adevărat. Nu este la fel ca zeii popoarelor vecine care cereau sacrificii umane. Dumnezeul care își prezintă propriul Fiu pe Tabor este un Dumnezeu al slavei. Vrea să devenim și noi fii ai slavei. Dar, nu putem ajunge aici fără Calvar. Cu alte cuvinte, nu există slavă fără jertfă sau sacrificiu.

Ucenicii pe Tabor au observat la un moment dat că Isus a rămas singur. Același lucru se va întâmpla cu Isus pe Calvar. Doar ucenicii cu privirea limpede, curățată de aerul muntelui sfânt, l-au văzut pe „Isus singur”. „Iesum solum” este firul roșu al unui curent bogat de spiritualitate în creștinism. El motivează eforturile noastre de asceză, de rugăciune, de renunțare. Postul Mare ne învață să-L găsim pe „Isus singur” și să stăm împreună cu El.

Revenind la muntele Moria, în timp ce urcau, Isaac are un dialog interesant cu Abraham. Isaac îl întreabă: „Unde este animalul pentru jertfă?” Abraham îi răspunde: „Dumnezeu va avea grijă!”. Avem aici o profeție a sacrificiului lui Isus, Mielul lui Dumnezeu. Această jertfă se reactulizează ori de câte ori se celebrează Euharistia.

De aceea, am concluzionat cu invitația de a participa personal la sacrificiul lui Isus. Mă refer la o participare vie, deplină, conștientă. Întrebare-temă: ce trebuie să sacrificăm din viața noastră ca să avem privirea curată? Adică să putem vedea sacrificiul lui Isus pe altar?

Ce trebuie să sacrificăm ca să-L vedem pe Isus singur pe Tabor și pe Calvar? Dar, mai ales, pentru a rămâne alături de El singur?

Bolnavii sunt de multe feluri. Există unii care au relații bolnvae cu cei sănătoși. De asemenea, există alții care au relații bolnave cu cei ce suferă. Cu privire la acest subiect am dezvoltat în omilia de astăzi două învățături practice.

Prima s-a bazat pe 1 Cor 10, 31-33. Aici sfântul Paul îndeamnă să avem voința orientată spre slava lui Dumnezeu. Este vorba despre „rectitudinea” voinței. Apoi Apostolul insistă să avem un comportament elegant față de toți oamenii. Să avem un spirit de gentelman în fapte și în vorbire! Dar pentru a ajunge la acest nivel se cere rectitudinea voinței.

A doua a pornit de la lectura din Levitic 13, 1-2.45-46 și de la Evanghelia duminicii, Marcu 1, 40-45. Aici a fost vorba despre boala de lepră și despre bolnavii de lepră. Am arătat că bolnavii suferă mai mult din cauza izolării decât din pricina bolii propriu-zise. Misiunea noastră constă în a trece de la „cruzimea” necesității de a-i izola pe bolnavi la „nebunia” milostivirii. Astfel bolnavii pot fi reintegrați în rândul oamenilor normali.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am meditat „o zi obișnuită de sabat” din viața lui Isus. Am pornit de la Marcu 1, 29-39. Am subliniat trei secvențe principale.

Prima, predica în sinagogă în zi de sâmbătă. Isus predica adevărul despre împărăția lui Dumnezeu ca nimeni altul. Impresiona publicul și trezea invidia celorlalți rabini. Cuvintele Domnului erau eficace pentru că proveneau din Adevărul lui Dumnezeu. Ele erau Adevărul lui Dumnezeu pentru noi. Prin comparație, cuvintele noastre vindecă sau luminează dacă participă la adevăr. Nu e ușor, mai ales astăzi, când minciuna ne invadează din toate părțile.

A doua, vindecarea soacrei lui Petru. Este un model de comportament în fața bolnavilor. Isus privește în ochi persoana bolnavă. Apoi o prinde de mână și o ajută să se ridice. Cum ne comportăm noi? Vizităm rar pe cei bolnavi și nu avem curajul să-i privim în ochi. De ce? Ne temem de boală, de moarte. Dar Domnul a biruit moartea. Să-l urmăm!

A treia, Isus se retrage departe de zarva lumii și se roagă. Trebuie subliniat că se ruga singur. Își întărea puterile ca om pentru lupta „corp la corp” cu diavolul. Prin și în rugăciune omul stă de partea lui Dumnezeu. Astfel, învață să aprecieze adevărul, lumina, viața.

În fine, la Domnul Isus, evanghelizarea are trei piloni. Și aceștia sunt: adevărul, vindecarea de rău și rugăciunea. Să reținem că adevărul nu scoate răul din rădăcină. Adevărul este începutul vindecării. Pregătește terenul pentru vindecare. Satana se opune, de aceea avem nevoie de rugăciune. Există o legătură între absența rugăciunii și succesul Răului în lume.

Așadar, să căutăm adevărul, să trăim în adevăr și să ne rugăm. Putem să ne rugăm cu alții, dar și singuri, departe de zgomotul lumii. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În Duminica Bibliei am pornit de la faptul că, astăzi, vestitorii Evangheliei sunt puțini. Și ceea ce este mai grav, că unii dintre aceștia nu o vestesc în mod credibil. Marcu 1, 14-20 atrage atenția asupra rolului extrem de important pe care îl au apostolii în transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu. Am meditat textul de mai sus în această cheie de interpretare.

În prima parte am dezvoltat semnificația Evangheliei ca Veste Bună. Am subliniat că începutul existenței creștine este o Veste Bună, care vine de sus. Veștile rele vin de jos și distrug omul, nu-l împlinesc. Evanghelia este Veste Bună datorită conținutului ei. Adică, „timpul s-a împlinit și împărăția lui Dumnezeu este aproape”. Împărăția lui Dumnezeu este împărăția binelui, adevărului și a dreptății.

În partea a doua am vorbit despre acceptarea împărăției. Această disponibilitate caracterizează credința în Evanghelie. Credința și convertirea sunt răspunsul omului la Vestea cea Bună. Convertirea înseamnă schimbarea minții sau a modului de gândi. Cine gândește corect se comportă, acționează corect. Convertirea nu trebuie amânată. Trebuie să aibă loc „îndată” sau „imediat”. Așa au reacționat primii apostoli. De aceea am vorbit despre diferitele forme de timp din Evanghelie. Am arătat că există timp măsurat, cantitativ, cronologic, care are funcția de semn. Dar mai există și timp calitativ, kairotic. Timpul inaugurat de Isus este timp împlinit, kairotic.

În partea a treia am vorbit despre chemarea unor oameni la slujirea apostolică „full time”. În cazul lui Simon, Andrei, Iacob și Ioan și a celorlați apostoli este vorba de o „consacrare” pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Se deosebesc de ceilalți oameni care doar își orientează viața după Biblie. Sunt ca „floarea soarelui” care de dimineață caută lumina. În cazul de față este lumina Cuvântului. Apostolii nu doar că se deschid spre lumina Bibliei, ci îi ajută pe alții să se lumineze prin Cuvântul divin.

În concluzie toți creștinii ar trebui să fie ca un fel de „floarea soarelui”, căutând mereu lumina Bibliei.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.