Wilhelm Dancă

Am ajuns la jumătatea Adventului. Duminica se numește „duminica bucuriei”. Pornind de la Evanghelia după Matei 11, 2-11, m-am oprit la cazul Sfântului Ioan Botezătorul din închisoare.

Am interpretat invitația la bucurie ca rod al eliberării din diferite forme de închisoare spirituală. Sfântul Ioan Botezătorul era prizonierul unei idei fixe despre Mesia. Era vorba despre ideea populară în rândurile iudeilor evlavioși din acea vreme. Mesia trebuia să fie un războinic eliberator. De aceea, a trimis ucenici să-l întrebe pe Isus dacă El este Mesia. Isus era Mesia, dar unul foarte umil. S-a eliberat de ideea lui fixă cu ajutorul prietenilor. Ar trebui să facem la fel, dacă trăim spiritul Adventului. Adică, dacă ne pregătim pentru Nașterea lui Mesia Isus în sufletele noastre.

Astăzi, o formă de închisoare specială pentru mulți dintre noi, este dependența de mijloacele de informare în masă. Dacă suntem în această situație să cerem ajutor de la prieteni. De pildă, depindem de televizor, de radio, de presa scrisă. Sau, suntem prea dependenți de aplicațiile sociale, facebook, instagram, twitter etc. Mai întâi să ne amintim că tehnica sufocă gustul de a trăi viața în bucurie. Cu ajutorul prietenilor să încercăm să ieșim din aceste forme de sclavie postmodernă. Cum? Să stăm împreună, să ne ascultăm reciproc pe viu, să ne privim în ochii când vorbim unii cu alții etc. Această invitație poate fi „dureroasă”, pentru că presupune renunțări. Totuși, va fi una utilă pentru un Advent adevărat.

De asemenea, dacă suntem dependenți de anumite păcate care se repetă. Fie că e vorba de păcate mari, fie că e vorba de păcate mici. Soluția în acest caz, dacă vrem să redescoperim bucuria vieții, este spovada. Nu putem rămâne cu pregătirile sărbătorii Nașterii Domnului doar la nivel exterior. Trebuie să ne pregătim inima, care să devină un fel de „Betleem” spiritual. Să reținem că păcatele mici repetate ne izolează de semeni și ne predispun să trăim o viață „idioată”. Mă refer aici la faptul că avem idei fixe despre semenii noștri și comportamente autoreferențiale. Viața este viață, dacă trăim și acceptăm schimbarea în bine. Fie schimbarea noastră, fie schimbarea celor din jur.

Pe scurt, am vorbit despre bucuria eliberării din trei feluri de „închisoare existențială”. Prima este închisoarea ideilor fixe. A doua este închisoarea adicțiilor de tehnologie și de aplicațiile sociale. A treia este închisoarea păcatelor mici, dar și a celor mari. Cine reușește să iasă din aceste trei feluri de „închisoare” trăiește o bucurie de nedescris. Garantat. De aceea, să ne lăsăm surprinși de bucurie.

Detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am celebrat solemnitatea Neprihănitei Zămisliri. Este un adevăr dogmatic care spune că Maica Domnului a fost scutită de pata păcatului strămoșesc. Acest adevăr de credință a fost proclamat de Biserica Catolică în 1854. A fost confirmat de aparițiile Maicii Domnului de la Lourdes în 1858.

Astăzi, în ciuda spiritului anti-dogmatic și a atmosferei post-adevăr, catolicii continuă să o cinsteasă pe Maria Neprihănit Zămislită. Am pornit de la textul Evangheliei după Luca 1,26-38. Acesta este suportul principal al dogmei: Maria este plină de har. Apoi am arătat că și Tradiția confirmă acest adevăr. Devoțiunea populară din secolele XVI, XVII și XVIII au devenit izvor de credință. Se spune în latină „lex orandi” este „lex credendi”.

Am ilustrat drumul declarării dogmei Neprihănitei Zămisliri, comentând filmul „Scotus”. Este vorba despre un film realizat în 2011 de Ferdinand Muraca. Printre altele am arătat că unii sfinți au fost împotriva dogmei. De pildă, Sfântul Bernard și Sfântul Toma de Aquino. De ce? Fiindcă ar face atingere universalității mântuirii în Christos.

Alții au fost favorabili. Acesta e cazul lui Duns Scotus, care a subliniat trei verbe în lucrarea acestui adevăr de credință. Este vorba de „potuit”, „convenit” și „fecit”. Dumnezeu atotputernic și milostiv putea să o scutească pe Maria de pata păcatului strămoșesc. Se cuvenea ca Maria să fie un vas ales pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu. Apoi, pentru meritele lui Christos mort și înviat, Dumnezeu a făcut toate acestea. Subliniind legătura dintre credința populară și credința teologică, iezuiții au contribuit decisiv la declararea dogmei în 1854.

Am atras atenția asupra două valori care provin din sărbătoarea mariană de astăzi. Este vorba despre pace și inocență. Sfânta Fecioară fără de păcat emană pacea interioară. De aici provine și frumusețea ei. Este aclamată cu titlul de „tota pulchra”, „toată frumoasă”. Pe bună dreptate.

În al doilea rând am vorbit despre inocență sau nevinovăție. M-am referit la inocența desconsiderată din zilele noastre. Fie că este vorba despre copii, tineri, adulți sau, și mai ales, despre fete și femei. Trupul a devenit un fel de produs comercial. Multe persoane sunt abuzate. Ne-am obișnuit cu gândul acesta. Din păcate. Sărbătoarea ne atrage atenția că lucrurile stau altfel. Să contemplăm chipul Mariei și să ne lăsăm copleșiți de pace interioară și de gustul inocenței.

NB. Fotografia este din timpul activității mele pastorale la Piatra Neamț. Era o dată ca niciodată … au trecut anii. Dar Neprihănita m-a ocrotit mereu. Rugați-vă și pentru mine, și pentru părintele paroh din imagine, pr. Mihai Budău! El a plecat să contemple chipul Mariei în cer.

Detalii în articolul de mai jos.

În duminica a doua din Advent am meditat cuvântul „convertire” din Matei 3, 1-12. Am constatat că, astăzi, în Biserică, termenul pare tocit și abuzat. Am propus cuvântul „schimbare”. M-am întrebat: de ce nu schimbăm ceea ce nu merge în noi? Suntem conștienți de lucrul acesta, dar nu-l facem sau îl amânăm.

Am vorbit despre trei provocări care reduc prezența lui Dumnezeu în noi. Grijile exagerate legate de casă, îmbrăcăminte și mâncare. Am găsit în Cuvântul Domnului din cele trei lecturi biblice trei soluții. Prima este reconectarea la Sfântul Duh. A doua este meditarea învățăturii Scripturii îmbibate de Spiritul Sfânt. A treia constă în a imita modelul de viață al Sfântului Ioan Botezătorul.

Pornind de la „modelul” Botezătorului am subliniat trei lucruri. Primul, a te desprinde de grijile casei și a face experiența pustiului. Lucrul acesta înseamnă să devii liber pentru a-l asculta pe Duhul Sfânt. Al doilea, a renunța la preocuparea exagerată pentru îmbrăcăminte. Se traduce în practică prin eliminarea blocajelor ce provin din etichetele, funcțiile sau rolurile sociale. Astfel putem face experiența solidarității umane universale. Al treilea, moderația în mâncare și băutură. Lucrul acesta este valabil nu doar în Advent, ci trebuie să devină stil de viață.

Pe scurt, întrebarea de meditat este simplă, dar greu de pus în practică. Oare putem renunța la ceea ce împiedică o mai mare prezență a Domnului în noi?

Detalii în articolul postat mai jos.

Am început Adventul și un nou an liturgic. Am meditat Evanghelia după Matei 24, 37-44. Am arătat că viața devine frumoasă, umană, dacă-L așteptăm pe Domnul. Mâncatul, băutul, măritatul, însurătoarea, munca au alt sens dacă sunt pătrunse de așteptarea Domnului.

Așteptarea Domnului care vine este trăsătura fundamentală a Vechiului Testament. Așteptarea lui Isus care va veni a doua oară este concluzia Noului Testament. Între aceste două veniri există alta care are loc prin celebrarea sacramentelor și a Cuvântului.

Pornind de la cele patru lumânări din coroana de Advent, am identificat o altă venire. Este vorba de venirea Domnului în viața noastră. Această venire este sigură, 100%. Trec anii, viața noastră se scurtează și momentul întâlnirii cu Domnul e tot mai aproape. Cum îl așteptăm? Am identificat trei forme de așteptare: una apatică, alta pătrunsă de frică și încă una plină de bucurie. Ultima formă de așteptare are loc atunci când iubim. Numai dacă iubim pe cineva, îl așteptăm. Sau, dacă nu mai suntem iubiți, nu ne mai așteaptă nimeni. Sperăm să nu fie cazul în viața nimănui.

Așadar, Domnul ne așteaptă pe noi, sigur, pentru că ne iubește. Se poate spune același lucru despre noi? Adică, îl așteptăm pentru că-L iubim?

Vă doresc un Advent plin de bucurie! Pentru a-L celebra în felul acesta, stropiți relațiile umane cu apa generozității și așteptați-l pe Domnul din iubire! Detalii în articolul postat mai jos.

De Ziua Recunoștinței am fost în satul meu natal. Am celebrat liturghia în fața casei parohiale. În biserică sunt lucrări de renovare.

În cadrul omiliei m-am oprit la dialogul lui Isus cu saduceii din Evanghelia după Luca 20, 27-38. Saduceii nu cred în înviere. În luna noiembrie lecturile și rugăciunile de la liturghie se concentrează pe lucrurile de pe urmă ale omului. Adică, se vorbește despre moarte, judecată, rai sau iad. Astăzi a fost vorba despre moarte. Toți vom muri. Fără excepție. Cum ne comportăm în fața morții noastre? Sau a morții celor dragi? Sau a morții celor necunoscuți? Sunt unii care afirmă că nu există moarte, nici judecată, nici rai sau iad. Și totuși …

Cu privire la moarte am subliniat trei gânduri importante.

Mai întâi faptul că murim așa cum trăim. De aceea, să încercăm să ne gândim la moarte atunci când facem alegeri importante. Moartea responsabilizează și atrage atenția asupra lucrurilor esențiale.

Apoi realitatea că unii fug de moarte și de ceea ce urmează după moarte. Vezi exemplul saduceilor, care erau preocupați doar de lucrurile materiale. Căutau să supraviețuiască numai prin patrimoniul material distribuit fiilor. De aici perspectiva utilitaristă și pragmatistă asupra vieții. Printre consecințele acestei viziuni sunt persoanele transformate în obiecte de uz casnic. Ni se întâmplă și nouă să fim în această situație?

În fine faptul că viața este un dar și toate cele din viața noastră sunt daruri. Însă izvorul darurilor este Dumnezeu. Astfel cine trăiește cu Dumnezeu în viața aceasta nu va muri. De ce? Fiindcă fiecare om ajunge acolo unde „crede” că va ajunge. Omul credincios în rai, cu Dumnezeu. Omul necredincios sau ateu în nimicul în care crede că va urma după moarte.

Detalii găsiți în articolul postat mai jos.