Wilhelm Dancă

Bisericile în zilele noastre se golesc. Creștinii par să fie triști și descurajați. Sunt multe cauze care au dus la acest fenomen. M-am oprit la una dintre ele. Și anume, iubirea nu mai este iubită. De fapt, am pornit de la parabola invitaților la nuntă din Matei 22, 1-14.

Mesajul principal a fost că Isus ne invită la speranță și responsabilitate. Am descoperit în parabolă trei vești, una bună și două surprinzătoate. Vestea bună e că toți oamenii sunt chemați la nuntă. Adică, să participe la unirea lui Dumnezeu Tatăl cu omenirea în Isus Christos. Prima veste surpriză e că nu toți oamenii primesc invitația. A doua veste surpriză se referă la „haina de nuntă”. Haina în cazul de față este spiritul sărbătorii. Oricum haina trădează starea interioară a omului.

Am vorbit puțin și de Sfânta Tereza de Avila. Ea spune că aripile care îl ridică pe om la Dumnezeu sunt două: teama și iubirea. Frica de Domnul este începutul înțelepciunii. Dar, pe măsură ce crește iubirea, teama se micșorează. În cele din urmă rămâne doar iubirea.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Viața este darul lui Dumnezeu. Sau, viața ne-a fost dată cu titlu de împrumut. De asemenea, se poate spune că, aici și acum, viața e binele nostru suprem. Dar cum îl administrăm? Oare suntem stăpânii vieții sau slujitorii ei respectuoși, fertili?

Tema „viața cu titlul de împrumut” am descoperit-o în parabola „viticultorilor ucigași”. Vezi Matei 21, 33-43. De fapt, am identificat în parabolă trei nivelui de lectură.

Primul nivel are de-a face cu farizeii și cărturarii din vremea lui Isus. Mai exact, cu arhierii și responsabilii religioși care abuzau de funcția lor. Se considerau stăpânii absoluți ai poporului. Astfel se substituiau lui Dumnezeu. Din cauza acestui abuz, „via Domnului” nu a rodit. Iar în cele din urmă a fost dată altui popor.

Al doilea nivel vizează păstorii Bisericii de ieri și de azi. Din cauza abuzurilor de putere, bisericile au rămas goale. Se întâmplă lucrul acesta în Occident, astăzi, și nu numai. Se va spune, da, -a întâmplat și în trecut în alte zone ale lumii. Nu este suficient. Cum răspundem la această atenționare a lui Isus?

Al treilea nivel se referă la fiecare creștin în parte. Dacă se comportă ca stăpân absolut al propriei vieți, devine steril. De ce? Pentru că alunecă în autoreferențialitate, individualism, egoism. Aceste derapaje îndepărtează omul de fluxul iubirii și al vieții.

Pentru a reduce aceste abuzuri am identificat două remedii la Sfântul Paul. Este vorba despre Scrisoarea către Filipeni 4, 6-9. Apostolul îndeamnă pe ucenicii din Filippi să se roage și să practice ceea ce au văzut la el. Rugăciunea menține credinciosul în contact cu Dumnezeul cel Viu. Iar ceea ce filipenii au văzut la Sfântul Paul era credința lui molipsitoare.

Cum facem să nu fim acuzați de „abuz în serviciu” în raport cu Dumnezeu? Cum facem să primim viața ca dar și să aducem roade?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

„Credincioși fără apartenență” este o categorie recentă de credincioși. Felul acesta de a fi religios a fost remarcat de Grace Davie prin 1980. Socioloaga britanică spune că acești credincioși cred dar nu aparțin unei Biserici. Ei ar fi de de acord cu Isus, majoritatea dintre ei, dar nu vor să facă parte dintr-o Biserică. Categoria în engleză e cunoscută ca „believing without belonging”.

Pornind de la Matei 18, 15-20 am dezvoltat tema apartenenței religioase. Am comentat afirmația/profeție a lui Isus: „unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt Eu”.

Mai întâi am subliniat că numărul credinicoșilor fără apartenență este în creștere în România. La recensământul din 2021 au fost înregistrați 2,7 milioane de români fără apartenență religioasă.

Apoi am vorbit despre nevoia naturală de a aparține altuia. Am preluat de la Papa Benedict al XVI-lea ideea că omul este o ființă relațională. Fiind ca Dumnezeu, ființă relațională, omul se împlinește doar într-o relație cu celălalt. Am comentat filmul „The Way” a lui Emilio Estevez din 2010. Filmul arată cum s-a ivit și a rămas simțul apartenenței între patru pelerini.

În fine am vorbit despre frumusețea apartenenței unul la celălalt care se traduce printr-o Prezență. M-am folosit de teologia comuniunii de la Luigi Giussani. El spune că apartenența unul la altul este mai originară decât singurătatea. Prin urmare omul se împlinește numai în cadrul unei relații de apartenență.

Concluzia e că venim la liturghie să învățăm sau să dezvoltăm sentimentul de apartenență. Van Gogh spune că fără prieteni, fără frați, fără iubire, trăim ca într-o închisoare. Sau suntem ca niște oameni morți. Prin trăirea apartenenței ne depășim limitele și ne împlinim ca oameni.

Mai multe detalii găsiți în articolul de mai jos.

Discipolul poate să fie ca Petru, care a avut comportamente ambivalente. Când a gândit în felul lui Dumnezeu a mărturisit că Isus e Christos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu. Așa putem fi și noi, nu? Însă, când a gândit în felul oamenilor Domnul Isus i-a spus lui Petru că e Satana, adică piedică. Se poate spune și despre noi că suntem obstacol sau Satana în calea Evangheliei? Am comentat aceste două ipostaze pornind de la Matei 16, 21-27.

Am făcut o introducere vorbind despre cultura vizibilității cu orice preț din zilele noastre. Aceasta influențează moduri de gândire și comportamente opuse celor din Evanghelie. Mulți discipoli cred că pot să unească felul în care gândește lumea și o relație sănătoasă cu Dumnezeu. Din păcate nu se poate. Semnele exterioare ale discipolului care gândește la fel ca Domnul Isus sunt mai multe. Am selectat trei.

Primul, discipolul este gata să-și piardă viața din iubire pentru Domnul, pentru alții. Am dat ca exemplu „pierderea de sine” a părinților care își iubesc și cresc copiii cu răbdare.

Al doilea, locul discipolului în raport cu Isus Christos. Astfel, acesta merge pe urmele Domnului, nu în fața Lui. Discipolul nu-l învață pe Isus cum să trăiască, ci invers. Dăruirea de sine în umilință, dar din iubire a persoanelor consacrate este un exemplu la întâmplare. Sunt mai multe.

Al treilea, discreția sau simțul măsurii în a fi prezent în viața altora. Isus este exemplul prin excelență de discreție. Când lumea vrea să-L facă rege Isus se ascunde în locuri pustii și se roagă. Putem contrabalansa cultura vizibilității, care este plină de ambiții egoiste, gesturi autoreferențiale și narcisism hipertrofiat? Da. Cum? Pur și simplu alegând să gândim și să ne comportăm altfel, adică la fel ca Domnul Isus. Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Trăim în epoca post-adevăr. Neîndoielnic. De aceea, persoanele și instituțiile care se bazează pe adevăr suferă. Am comentat această situație pornind de la Matei 16, 13-23. Este vorba despre Evanghelia Duminicii de astăzi. S-a întâmplat la Sinaia.

Evanghelia consemnează o mărturisire de credință a Sfântului Petru. El spune despre Isus că este Christos/Mesia, Fiul lui Dumnezeu cel viu. În dialogul dintre Petru și Isus am subliniat câteva cuvinte importante. Astfel Domnul Isus spune: „nu carnea și sângele ți-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri”. Aici este vorba despre adevărul revelat, nu cunoscut sau intuit de mintea umană. Sfântul John Henry Newman spune că adevărul revelat se transmite printr-un limbaj uman. De aceea, este perfectibil ca exprimare sau formulare. Însă mereu este necesar și definitiv. Lumea de astăzi nu este dispusă să primească adevăruri definitive. Dar nici să le transmită, deși adevărurile dogmatice sunt inteligibile. Oare de ce?

Mai întâi din cauza ființei umane care-și revendică o autonomie exagerată față de Dumnezeu. Înțelege libertatea în mod greșit. Aici intervine consecința păcatului care afectează natura umană în acceptarea adevărului. Oricum adevărul revelat nu se confundă cu adevărul fabricat sau descoperit de mintea umană. Apoi, nu se confundă cu opinia publică, sondajele de opinie, diferitele forme de refendumuri, sinoade etc. Isus îi întreabă pe ucenici ce crede lumea despre El. Însă, nu pentru că-L interesa, ci pentru a le zice că adevărul revelat nu este totuna cu ce spune lumea. În fine adevărul dogmatic este determinant pentru soarta Bisericii. Pe adevărul revelat se zidește comunitatea ucenicilor lui Isus Christos. Alternativa este puterea, care impune un adevăr confecționat sau adaptat vremurilor.

În concluzie am afirmat că evlavia sau religiozitatea fără adevăr este ca tabla, adică sună a gol. Adevărul despre Isus Christos pune bazele unei religiozități nu artificiale, ci personale și eficiente.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.