Wilhelm Dancă

Duminica a III-a din Advent este numită „Duminica Bucuriei”. Fiind și ziua de naștere a Papei Francisc, am comentat exhortația „Bucuria Evangheliei”. Aici se vorbește despre evanghelizarea omului contemporan. Printre altele, Papa spune că bucuria este cauza evanghelizării eficiente. Bucuria este una specială. Ea este rezultatul întâlnirii cu Christos sau sentimentul că El este aproape. Am comentat Evanghelia duminicii, Ioan 1, 6-8.19-28. Am subliniat trei calități ale vestitorului Evangheliei.

Prima, să predice despre Christos pregătind terenul inimii omului contemporan. Cum? Sfântul Ioan Botezătorul sugerează o cale. Căutând eliberarea omului de prejudecăți. El spune „îndreptați calea Domnului”. Am apelat la ajutorul unui filosof, Francis Bacon (1561-1626). Pentru a cunoaște adevărul, spunea acest filosof, trebuie să eliberăm omul de idoli. Aceștia sunt de patru feluri. Unii țin de natura umană, alții de educație. Unii țin de viața publică, alții de stilul de viață bazat pe falsitate, prefăcătorie.

A doua, să fie un martor sau un mărturisitor credibil. Să nu se vestească pe sine. Să fugă de protagonism. Să fie fereastră, nu zid în raport cu Christos. Să facă un pas într-o parte și să-L lase pe Christos să iasă în evidență.

A treia, să aibă răbdare, dar și bunul simț al creșterii omului în bine. Sfântul Ioan Botezătorul nu s-a propus pe sine ca model. Nu a cerut ucenicilor să-l urmeze pe el, ci pe Christos. Când unii dintre ei l-au descoperit pe Christos, i-a lăsat să meargă după El. Spiritul de pregătire pentru Crăciun trebuie să fie marcat de bucurie. Dar nu orice fel de bucurie, ci aceea care provine din întâlnirea cu Christos.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Sfântul Ioan Botezătorul este un model de mărturie publică a credinței în Christos. Tema e bine venită, fiindcă mulți creștini suferă de o anumită schizofrenie în această privință. Pornind de la Marcu 1, 1-8 am identificat trei direcții de recuperare a curajului mărturisirii.

Mai întâi creștinul să fie un vorbitor bun despre Christos. Poate vorbi direct sau indirect. Prin gânduri, cuvinte, fapte și viață. Dacă nu-l cunoaște și nu vorbește despre El, atunci numele de creștin nu i se potrivește.

Apoi creștinul devine victimă a curentelor anti-creștine din viața publică. De aceea observăm că trăiește fragmentat. Nu se potrivesc gândirea și cuvintele, faptele și viața. Una gândește, alta spune. Una spune, alta face. Una face, altfel trăiește. Pentru a recupera unitatea dintre gândire, vorbire, acțiune și viață este nevoie de umilință. Valea păcatului și a mizeriei morale se poate umple cu har, dacă se micșorează munții și dealurile mândriei.

În fine, în Advent, creștinul e chemat să repete experiența pustiului. Așa cum a făcut Sfântul Ioan Botezătorul. Dar, în condițiile specifice ale omului de astăzi. Poate să facă liniște, tăcere în jurul său și în inima sa. Dacă reușește lucrul acesta, atunci aude mai limpede glasul lui Dumnezeu. A fi atenți la esențialul vieții și a micșora grija față de cele marginale! Așa poate să sune un program de reformă spirituală în Advent.

Ajungând aici am vorbit despre Fericitul Anton Durcovici. Am avut în vedere exemplul său de trăire și mărturie a credinței în public. El a făcut deosebire între credința simplă și credința inteligentă.

Oamenii obișnuiți au o credință simplă și, de multe ori, solidă. Dar ei nu știu cum să-și aprofundeze credința. Păstorii sufletești trebuie să-i întărească prin predici, meditații, misiuni, rugăciuni etc. În cazul lor există pericolul de a pierde credința sau de a fi manipulați.

Oamenii cu pregătire intelectuală pot avea o credință inteligentă, adică argumentată. Cum? Prin studiu și rugăciune. De aceea, Fericitul Anton Durcovici a înființat revista „Farul Nou” și a propus „Cursuri de religie pentru intelectuali”. Am editat și publicat aceste cursuri în anul 2008.

Pe scurt, în Advent putem să devenim far de credință trăită în public. Mai întâi să se țină cont de sugestiile Sfântului Ioan Botezătorul. Acestea sunt trei: vorbirea despre Christos, coerența vieții și experiența pustiului. Dar și Fericitul Anton Durcovici este inspirațional. El obișnuia să spună deseori: „Nimic fără Dumnezeu”. „Nihil sine Deo”. Putem spune și noi la fel?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În sărbătoarea Neprihănitei Fecioare Maria am comentat Luca 1, 26-38. Am vorbit pe scurt despre evoluția adevărului credinței în Maria zămislită fără de păcat. Am amintit de contribuția teologică a Fericitului Ioan Duns Scotus, printre altele. Am aprofundat acest adevăr de credință în contextul Evangheliei sărbătorii.

M-am oprit mai întâi la afirmația îngerului: „Plină de har”. Așadar, aici „neprihănită” înseamnă a fi plină de har. Adică, a trăi pe vârful muntelui prieteniei cu Dumnezeu. Totuși, această plinătate a bunăvoinței divine nu a scutit-o pe Maria de încercările credinței.

Apoi am subliniat că Maria a trăit complet pentru Isus, pentru Dumnezeu. Sau, pentru familia sa. „Iată slujitoarea Domnului” include această atitudine de viață. Nu a spus: „Iată sunt a mea”, cum zic unele femei astăzi. Sau, nu a spus: „Iată sunt al meu”, cum spun unii bărbați din zilele noastre.

În fine am arătat că „neprihănită” înseamnă a zidi propria casă pe Cuvântul lui Dumnezeu. Din păcate, astăzi, mulți sunt purtători de cuvinte goale. Le repetă până la conferă un conținut. Dar aceste cuvinte sunt false, mincinoase. De aceea, există tensiuni și războaie între oameni.

Am sintetizat mesajul sărbătorii în două recomandări. Prima, să ne rugăm mai mult, de exemplu, Rozariul. Astfel putem să urcăm muntele prieteniei cu Dumnezeu unde e Neprihănita. A doua, cine privește la Fecioara Maria se vindecă de superficialitate, banalitate, minciună și falsitate. J.R.R. Tolkien spunea că măreția Neprihănitei constă în viața trăită cu simplitate.

Oare putem lega și noi măreția umană cu simplitatea ca atitudine de viață? Și dacă nu, oare de ce? Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În sărbătoarea „Christos Rege” am interpretat parabola despre cei buni și despre cei răi din Matei 25, 31-46. Orizontul de interpretare a fost scrisoarea enciclică „Quas Primas” a Papei Pius al XI-lea din 1925.

Am arătat la început că tipul de societate în care trăim a fost întrevăzut de Papa Pius al XI-lea. Cum arată societatea noastră „bolnavă” din multe puncte de vedere poate fi constat de fiecare om lucid. Am vorbit despre bolile principale ale societății contemporane. Printre acestea, schizofrenia spirituală, duplicitatea morală, „fake news”-urile și domnia minorităților asupra majorității. Neîndoielnic, aceste boli sociale influențează stilul nostru de a fi creștini. Cum?

Unii trăiesc viața spirituală doar în inimi sau în conștiință. Astfel Christos Rege domnește doar la nivelul omului interior. Dar Christos Rege trebuie să domnească și în interiorul omului, și în viața lui publică. Parabola sugerează acest lucru când vorbește despre răsplată și pedeapsă. De asemenea, când menționează că cei buni stau la dreapta, iar cei răi la stânga lui Christos Rege. Deci, sunt niște manifestări care nu rămân doar la nivelul vieții interioare.

Apoi există creștini care amână decizia de a trăi cu Christos Rege pentru mai târziu. De ce? Pentru că împărăția lui se va instaura deplin la sfârșitul timpurilor. Dar Christos Rege este prezent aici și acum, în mod deosebit în viața celui nevoiaș, sărac. De aceea, instaurarea împărăției lui Christos Rege nu trebuie amânată. Sensul sărbătorii de astăzi este ca împărăția lui Christos Rege să fie trăită și în inimi, și în viața publică. De asemenea, să fie trăită și acum, în timpul de față, și mai târziu, la sfârșitul timpurilor.

Am dat ca exemplu de simț al sărbătorii pe fericitul Miguel Pro din Mexic. În timpul persecuției anticreștine a fost găsit vinovat de instigare la revoltă și condamnat la moarte. A fost împușcat în 23 noiembrie 1927. Însă înainte de a fi executat, a avut răgazul să spună din inimă: „Trăiască Christos Rege!”. Există un film din 2013 intitulat „Cristo Re”. Tema e rezistența creștinilor mexicani (cristeros) la secularizarea impusă de guvernul ateist din epoca respectivă. Oare noi cum ne opunem secularizării din societatea noastră?

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am meditat astăzi parabola talanților (5, 2, 1) din Matei 25, 14-30. Scopul parabolei este să înțelegem că toți suntem fii ai lui Dumnezeu. Diversitatea darurilor primite de la Domnul nu trebuie să ne transforme în competitori sau concurenți. Am subliniat trei idei din parabolă.

Prima, tot ceea ce avem și tot ceea ce suntem este darul lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne mândrim, nu trebuie să ne plângem. Fiecare dintre noi este un caz unic. Fiecare este chemat să devină ceea ce este și ceea ce are bun de la Dumnezeu. În cazul acesta orgoliile și lamentațiunile nu-și au rostul. Am sugerat lectura cărții „Drumul omului” de Martin Buber. Filosoful evreu spune că Dumnezeu cheamă pe fiecare om să fie ceea ce este. Cine se compară cu alții nu crește, nu se împlinește. La judecata finală va trebui să răspundem: Adame, de ce nu ai fost tu Adam?

A doua, darurile trebuie fructificate. Ele trebuie să aducă rod. Asemănarea cu dobânda banilor depuși la bancă. Faptele bune sunt semnul rodniciei darurilor. În privința aceasta păcătuim prin omisiune. Poate avem grijă să nu facem răul, dar avem grijă să facem binele? Sau îl omitem din cauza lenei sau a indiferenței?

A treia, oamenii toți, fără excepție, vor da cont de viața lor. Tema judecății este prezentă în toată activitatea publică a lui Isus. Judecata finală poate fi un moment înfiorător sau un moment de bucurie. Bucuria este cauzată de prezența lucrului sau a persoanei iubite. L-am iubit pe Dumnezeu? Dacă da, atunci judecata universală va fi o mare bucurie pentru noi. Tema pentru acasă: am fructificat darurile lui Dumnezeu în relațiile cu alții? Altfel spus, Adame, unde ești? Ce ai făcut cu darurile lui Dumnezeu?

Detalii găsiți în articolul postat mai jos.