Wilhelm Dancă

Parabolele evanghelice sunt mereu actuale și pline de învățăminte. Așa este și parabola adminstratorului necinstit din Evanghelia după Luca 16, 1-13. Acesta se remarcă nu prin faptul că fură din averea stăpânului, ci prin aceea că găsește rapid o soluție de supraviețuire onorabilă. Pornind de aici am dezvoltat tre idei mari.

Prima idee a fost despre faptul că viața omului înseamnă relație. M-am oprit la relația cu Dumnezeu și aproapele. În spiritul parabolei meditate, relația se naște din binele pe care îl facem celui nevoiaș, spontan și gratuit, asemenea lui Dumnezeu. Am subliniat că viața fiecăruia dintre noi este un dar, iar noi suntem administratori ai vieții primite. Spune Sfântul Paul: Ce ai omule și nu ai primit? Deci totul în noi este dar sau rod al unor relații, fie pe verticală, fie pe orizontală.

În a doua idee am dezvolat raportul dintre Dumnezeu și mamona, adică zeul banului. Ori de câte ori omul alunecă în cultul idolatru al finanțelor, economiei, se îndepărtează de Dumnezeul vieții. Se comportă ca un administrator necistit sau egoist. Am insistat pe faptul că, în mod paradoxal, dăruind primim. Dăruind din ceea ce trece dincolo de necesarul pentru o viață decentă, deschidem posibilitatea ca omul nevoiaș să se dezvolte.

Prin cea de-a treia idee am deschis orizontul eternității. Am spus că trebuie să fim deschiși și spre construirrea unei locuințe în ceruri. Cum? Oferind ajutor celor săraci din jurul nostru. Administratorul necinstit din Evanghelia zilei ne învață cum să facem. Adică, să fim atenți, inteligenți și să acționăm rapid ori de câte ori putem să facem cuiva un bine. Oricât de mic, binele făcut spontan pentru creșterea aproapelui contează și aici, și în lumea de dincolo.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

În sărbătoarea „Înălțarea Sfintei Cruci” am vorbit despre purtarea cu iubire a Crucii. Meditația a pornit de la Evanghelia după Ioan 3, 13-17.

Am spus la început că simbolul crucii este un semn fundamental pentru creștini. Nu există creștinism fără cruce. Au înțeles lucrul acesta toți cei care se raportează la cruce în mod activ, nu pasiv. Relația activă cu Crucea înseamnă asumarea suferințelor proprii împreună cu Christos răstignit. De asemenea, mai înseamnă participarea la victoria lui Christos, prin Cruce, asupra păcatului și a morții. Astfel ucenicii activi în urmarea lui Christos descoperă că Isus Christos a îmbrățișat Crucea din iubire. Iar imitarea dragostei lui pentru toți oamenii se traduce printr-o amabilitate anticipată. Această bună dispoziție sau armonie se vede și în viața proprie, și în viața societății.

Am subliniat două lucruri legate de cinstirea Sfintei Cruci. Mai întâi m-am oprit la semnul sfintei Cruci, care ar trebui să ne amintească de trăirea iubirii lui Christos față de lume. Apoi am atras atenția asupra roadelor purtării crucii din iubire, subliniind frumusețea amabilității anticipate.

În concluzie, apelând la arta sacră, am spus că trebuie să ținem echilibrul între două semnificații principale ale crucii. Adică, să nu ne oprim la suferință. Să descoperim și cauza purtării crucii cu folos spiritual sau moral, care este Iubirea.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am reluat șirul meditațiilor biblice la Evanghelia duminicii. Astăzi a fost vorba despre Evanghelia după Luca 14, 25-33. Aici Domnul Christos face diferența între cei care vin la El și cei care merg pe urmele Lui. Am arătat ce înseamnă să-L urmăm pe Christos, adică să fim ucenicii Lui.

Mai întâi am vorbit despre Cruce, nu atât ca semn al suferinței, cât mai ales al libertății. În vremea lui Isus, în imperiul roman, crucea era pedeapsa pentru cel care se simțea liber față de legi și obiceiuri. Tot la fel, astăzi, ucenicii ar trebuie să se simtă liberi față de opinia publică și față de cei care îi discrimnează sau condamnă.

Apoi am subliniat că este nevoie de o asumare personală, individuală, a credinței. Dacă este o credință de „turmă” sau de „tradiție”, nu dă roade. Deci nu ar trebui să credem din „datorie” sau din spirit de acomodare culturală. „Cred” pentru că îmi asum personal consecințele credinței. „Cred” chiar dacă ar trebui „să plătesc” renunțând la ceva ce-mi place. Sau chiar dacă ar trebui „să sufăr” pentru acest lucru.

În fine am vorbit despre cum să-i acordăm prioritate lui Christos în relația cu rudele, prietenii și lucrurile din jur. Cum? Să nu transformă persoanele pe care le iubim în idoli. De ce? Pentru că idolul îți confiscă libertatea și te transformă în sclav. Domnul Christos nu are nevoie de sclavi, de mulțimi care să vină la El, ci de discipoli. Adică de oameni liberi care își asumă relația cu El în mod personal.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Evanghelia după Luca 12, 49-53 pe care am ascultat-o astăzi conține un adevăr deranjant, chiar amar. Și anume, focul adus pe pământ de Isus nu arde în noi. O idee similară se găsește la Origen. Formularea e puțin diferită: „cine nu este aproape de foc (de Isus) e departe de Împărăția lui Dumnezeu!”

Astăzi mulți dintre discipolii lui Isus „nu sunt aproape de foc”, nu au vigoare și nu sunt relevanți. Nimeni nu-i bagă în seamă, nimeni nu ține cont de ceea ce spun. Oare de ce? De asemenea, m-am întrebat care să fie cauzele ce duc la distanțarea de focul Împărăției?

Cred că o cauză e legată de profeții falși și de „evanghelia falsă” pe care o propovăduiesc. De ce profeții falși sunt falși? Pentru că acordă prioritate tradiției, etno-creștinismului, practicilor religioase, devoțiunilor spirituale și lasă deoparte exigențele pure ale Evangheliei. Am dat câteva exemple de profeți adevărați în vremurile noastre: sfânta Edith Stein și fericitul Vladimir Ghika. Dar au existat și înainte de Isus, de pildă profetul Ieremia, și după moartea și învierea Domnului, cum ar fi sfântul Francisc de Assisi, sfântul Ioan Bosch și alții. Profeții falși vestesc o „evanghelie falsă”. Am dezvoltat trei coordonate ale evangheliei mistificate.

Prima este că se lasă deoparte adevărul și principiile morale ale Evangheliei. Renunțând la adevăr și fiind de acord cu „evangheliile” lumii, se îndulcește conținutul Evangheliei lui Christos și se adaptează în mod forțat la contextul social sau cultural. De ce se face lucrul acesta? Pentru a nu-i tulbura pe ascultători sau pe destinatari, iar vestitorii să nu fie considerați fanatici, ori intoleranți. În cele din urmă Evanghelia devine un fel de zahăr-pudră ce se aruncă peste existențele oamenilor, evident, după gust. Consecința cea mai gravă a acestei atitudini e că ucenicii lui Isus devin irelevanți. Într-o lume cu o evanghelie-zahăr-pudră discipolii Domnului nu mai au nimic nici de spus, nici de făcut. Oare de aceea se pune astăzi accentul pe sărbătorile comemorative și pe evenimentele culturale? Mi se pare că Biserica trebuie să schimbe ceva în această privință. Lumea are nevoie în primul rând de Christos, nu de tradiție religioasă sau culturală.

A doua coordonată constă în faptul că se propune o evanghelie fără cruce. Nu se mai vorbește în Biserică despre păcat, despre renunțare, despre sacrificiu. Sau, dacă se vorbește, se adoptă modelul „repede înainte”. Asumarea crucii din iubire, așa cum a făcut Isus, este calea mântuirii fiecărui creștin/om. Am vorbit despre imaginea lui Ioan Paul al II-lea îmbrățișând crucea cu puțin timp înainte de a muri. Aceasta este misiunea fiecărui papă, episcop, preot, creștin: să îmbrățișeze crucea din iubire. Sfântul Augustin spune: „iubirea mea, crucea mea!” („amor meus pondus meum!”). Putem spune și noi acest lucru?

A treia coordonată e că se vestește Evanghelia căutând aplauzele sau like-urile „prietenilor” și „urmăritorilor”. Evanghelia în „trend” cu modele culturale, sociale, filosofice sau antropologice contemporane nu este Evanghelia lui Isus. Dacă vestitorul Evangheliei caută cu orice preț laudele celor din mass-media sau din spațiul vieții publice, ceva nu este în ordine. Aceste trei coordonate ale „evangheliei falsificate” denotă faptul că vestirea Evangheliei e deconectată de la focul sau iubirea lui Christos. Cum să reaprindem acest foc în noi?

Detalii în articolul postat mai jos.

Am vorbit despre demnitatea femeii și a trupului cu ocazia hramului comunității catolice din Predeal. Pornind de la constituția apostolică a Papei Pius al XII-lea, „Munificentissimus Deus” („Preadarnicul Dumnezeu”) am dezvoltat o idee.

Menționez că anul acesta se împlinesc 75 de ani la promulgarea constituției apostolice în care se prezintă dogma „Ridicării Sfintei Fecioare cu trupul și sufletul la cer”.

Ideea meditată este aceasta: privilegiile Mariei sunt promisiuni pentru noi. Am ales două dintre aceste privilegii.

Mai întâi că Maria a fost Maica Domnului, l-a născut pe Christos după trup. Datorită acestei calități deosebite a fost făcută părtașă de învierea Fiului și cu trupul la sfârșitul vieții sale pământești. Astfel Maria este prima femeie din istoria umanității care e ridicată la o asemenea demnitate. Desigur, ea simbolizează Biserica, iar victoria ei este victoria Bisericii, ca promisiune. În plan concret cinstirea Fecioarei Maria ridicată la cer și cu trupul, și cu sufletul înseamnă a promova demnitatea egală a femeii cu aceea a bărbatului. Din păcate acest lucru trebuie susținut mai intens în zilele noastre. De ce? Pentru că și în trecut, dar și astăzi multe femei sunt abuzate, agresate sau marginalizate tocmai pentru că sunt femei.

Apoi am vorbit despre demnitatea trupului care trebuie să devină loc al mântuirii. Asemenea Mariei, fiecare creștin e chemat să-l „nască” pe Christos în trupul său. Pentru a ajunge aici trebuie să fie „plin de har”, la fel ca Maria, să fie în continuă comuniune cu Dumnezeu-Iubire. Cum? Prin multă, multă, multă rugăciune și prin participarea la sacramente, în special la spovadă și euharistie.

În concluzie am spus că trupul este salvat la propriu dacă este „îmbibat” în rugăciunea Rozariului. Această rugăciune a fost cerută de Maica Domnului de la Fatima în 1917 pentru a avea pace între oameni pe pământ. Din păcate lumea nu a ascultat chemarea Mariei. Dovada e că în secolul trecut am avut două războaie mondiale, iar acum se desfășoară un război regional, chiar la granița României.

Inimile oamenilor se curăță de egoism prin rugăciune. De aceea, rugăciunea Rozariului creează condițiile de posibilitate a păcii în lume. Să o punem în practică, lăsându-ne modelați și inspirați de Maica Domnului ridicată cu trupul și sufletul la cer.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.