Wilhelm Dancă

Penuria de adevăr este o trăsătură a vremurilor noastre. Uraganul minciunii a pornit de mult și bate în continuare. Totuși, să nu ne fie teamă! Tatăl minciunii a lucrat din plin și în vremea lui Isus (Mc 6, 1-6). Influențați de acesta concetățenii Domnului nu au accept adevărul învățăturii sale. Dar Isus a mers până la capăt în mărturisirea adevărului, ca un adevărat profet.

De ce nu avem curajul să fim și noi profeți, astăzi? Am identificat trei cauze care frânează răspunsul la chemarea profetică.

Prima este incoerența pastorală de care suferă Biserica noastră. Potrivit Fapte 2, 42, ucencii lui Isus erau „stăruitori în învățătura apostolilor”. Dar, astăzi, cum să fii „stăruitor” când apostolii nu sunt uniți în mărturisirea adevărului Evangheliei? Incoerența pastorală naște haos și duce la indiferență față de cele religioase. Ar mai fi o cauză legată de aceasta, și anume lipsa formării permanente a creștinilor laici.

A doua cauza importantă este absența adevărului iubirii lui Christos în viața noastră. Suntem construiți pe fragmente de adevăr superficial sau rezultat din compromisuri. Adevărul lui Christos se manifestă prin generozitate. Acesta este rezultatul ieșirii din propriul eu și al intrării în universul măreției și bunătății divine.

A treia cauză este dorința unora de a impune adevărul iubirii lui Christos. Dar un asemenea adevăr nu se impune ci se propune. Se transmite prin molipsire. Printre alte condiții pregătitoare ale misiunii de profet astăzi ar fi empatia anticipată. Am adăugat la aceasta și umilința de a fi „un creion” în mâna lui Dumnezeu.

Mai multe detalii în articolul posta mai jos.

Astăzi, 29 iunie 2021, în sărbătoarea „Sfinții Petru și Paul”, am vorbit despre problema apartenenței la Biserică. Suntem chemați prin botez să fim o singură Biserică. Dar, pentru că zidim Biserica pe noi înșine, am devenit bisericuțe. Privind la exemplu sfinților Petru și Paul am subliniat trei condiții pentru a face parte nu dintr-o bisericuță, ci din Biserică.

Mai întâi este vorba despre credincioșie. Calitatea de a fi fidel în viață vine de la credința cunoscută cu ajutorul minții. Credinciosul fidel pune accentul pe coerența vieții exterioare. Astfel, mulți dintre noi au credință, poate, dar nu credincioșie sau fidelitate. Am arătat că fidelitatea este periculoasă. Poate să conducă la martiriu. Sfântul Petru este un exemplu convingător de fidelitate până la moartea de martir.

Apoi, cu ajutorul sfântului Paul, am dezvoltat altă condiție de apartenență la Biserică, și anume zelul evanghelizator. Apostolul neamurilor a ajuns până la marginele lumii cunoscute din vremea lui. Cei care folosesc internetul astăzi au posibilitatea să ajungă până la capătul lumii. Și într-un timp foarte scurt. Dacă ne gândim că aceasta era finalitatea misiuneii apostolice, putem să-l adoptăm pe sfântul Paul ca patron al internetului. Dar nu înainte de a ne lăsa molipsiți de zelul său evanghelizator.

În fine, ambii apostoli sărbătoriți astăzi strălucesc prin iubirea nebună față de Christos. Ea trebuie să aibă prioritate, dacă vrem ca apartenența noastră la Biserică să fie reală și efectivă.

Deoarece astăzi aniversez 35 de ani de preoție vă ofer o imagine de la prima sfântă liturghie celebrată în satul meu natal pe 6 iulie 1986. „Sancti Petri et Pauli, in mente habete!” Sfinților Petru și Paul, amintiți-vă de noi!

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Recent s-a declanșat în Europa un tsunami de cultură toxică. Nu mai este recunoscută prin lege demnitatea și unicitatea ființei umane. Nu mai este recunoscută valoarea ființei umane nenăscute și a identității de gen a copiilor. Au mai fost și vor mai fi asemenea derapaje ale umanismului ateu. Ce putem face? De la cine ne vine ajutorul? Psalmistul spune: „Ajutorul meu vine de la Domnul, care a făcut cerul și pământul” (Ps 121, 2).

De asemenea, ajutorul vine de la Isus, care a promis că va fi cu noi, mereu. „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii” (Mt 28, 20). De aceea este important în aceste vremuri să rămânem cât mai aproape de Isus.

În evanghelia duminicii de astăzi, 27 iunie 2021, din Mc 5, 21-43, am văzut că Domnul a săvârșit două vindecări miraculoase. Iair, șeful sinagogii din Cafarnaum, i-a solicitat lui Isus vindecarea fiicei lui care era pe moarte. Același lucru i-a cerut femeia bolnavă de hemoragie.

Am subliniat două modalități de apropiere de Isus. Prin „îmbulzire” sau prin relație respectuoasă. Prin întâlnire indirectă sau prin întâlnire directă. Primul fel de întâlnire l-am regăsit în formele culturale creștine. Ele sunt forme de întâlnire indirectă cu Isus. Al doilea fel, întâlnirea directă, se regăsește în credința intențională sau gândită. Am explicat aceste două forme de apropiere de Isus și am pledat pentru cultura creștină autentică. Dar și pentru recuperarea credinței „intenționate”, „gândite”.

Într-adevăr, întâlnirile noastre cu Isus pot fi mijlocite de credința altora. Sau pot fi „intenționate” de noi. Credința autentică dă naștere unei culturi. De exemplu, viețile sfinților, operele de artă sacră, literatura, muzica sacră etc. – sunt produse culturale ale credinței. Astăzi, sunt credincioși care se ascund sau rămân blocați în spatele culturii creștine. Nu trec pe malul celălalt. Nu trec la întâlnirea directă cu Christos.

Având în vedere furtunile culturale care se întrevăd la orizont, să căutăm să împrospătăm cultura noastră creștină printr-o credință intențională sau gândită cu bucurie.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Am celebrat recent căsătoria a doi tineri în biserică. Este vorba despre catedrala „Sfântul Iosif” din București. Astăzi, din păcate, mulți tineri trăiesc necăsătoriți nici la primărie, nici la biserică. De aceea am căutat să prezint câteva motive pentru a alege căsătoria în biserică.

Detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am meditat la liturghia de la 12.15 despre furtunile din Biserică și din viața proprie. Am căutat remedii la furtunile care vizează învățătura creștină, tradiția ori autoritatea ecleziastică.

Ascultând evanghelia duminicii (Mc 4, 35-41) am constatat contrastul dintre credința adolescentină a ucenicilor și îndemnul lui Isus de a avea o credință matură. Pornind de aici am definit încrederea împreună cu Sfântul Toma de Aquino, adică acceptarea pur și simplu a Cuvântului lui Dumnezeu în viața noastră. Aceasta se traduce printr-o stare sufletească de deschidere față de perspectiva lui Dumnezeu asupra lumii. Încrederea ca rezultat al întâlnirii credinței cu speranța înseamnă relație, viață bazată pe relația cu Cineva.

Am sugerat trei pași pentru educația încrederei personale și colective. În contextul actual marcat de furtună spirituală, eclezială, umană etc., încrederea înseamnă capacitatea de a trece din prezentul furtunii de pe mare pe malul speranței din viitor.

Primul pas pentru a recupera încrederea constă în a vedea „patrimoniul” de bunătate din fiecare om. Atât cât este el. Mai mult sau mai puțin. Să dezvoltăm relația cu viitorul omului/oamenilor pornind de la bunătatea din ei.

Al doilea pas să facem cât mai des experiențe cosmice ale infinitului privind cerul înstelat pe timp de noapte când cerul este senin. Aceste experiențe ne vor scoate din îngustimea prezentului furtunilor existențiale. Se vor constitui în adevărate guri de oxigen pentru credința și speranța noastră.

Al treilea pas se referă la încrederea în noi înșine. Împreună cu sfântul John Henry Newman să medităm asupra faptului că suntem chemați să ne ridicăm deasupra materiei, deasupra naturii și să o stăpânim în folosul nostru. Sau, folosind cuvintele lui Gustave Flaubert, să căutăm să fim nu materie sau ceva, ci să fim Cineva.

Pentru mai multe detalii vă invit să ascultați/vizionați materialul posta mai jos.