Wilhelm Dancă

Am identificat tema discipolului rănit de dorul unității în Evanghelia duminicii de astăzi (In 1, 35-42). Suntem în prima duminică după Botezul Domnului. Am rămas pe malurile râului Iordan. Aici, privindu-l pe Isus care trecea, Sfântul Ioan Botezătorul a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (v. 36). Andrei și (probabil) Ioan au plecat îndată pe urmele Lui. La sfârșitul Evangheliei Isus, privindu-l pe Petru, îi spune: „Tu ești Simon … tu te vei numi Petr” (v. 42).

Între aceste două priviri, privirea lui Ioan Botezătorul și privirea lui Isus sunt inserate trei verbe: a căuta, a rămâne și a mărturisi. Aceste trei verbe descriu acțiunea ucenicilor lui Ioan care au pornit pe urmele lui Isus. Am comentat aceste trei verbe în contextul octavei de rugăciuni pentru refacerea unității creștine. Octava începe mâine și se termină pe 25 ianuarie.

Am arătat că diviziunile actuale din sânul Bisericii sunt cauzate parțial de discipolii autoreferențiali. Mai sunt cauzate si de lucrarea Diavolului care, așa cum il descrie numele, dezbina. Suntem chemați prin botez să ne fie dor de frații despărțiți. Răspunsul la această chemare este ieșirea din autosuficiență și căutarea fraților. Apoi, dacă i-am găsit, rămânerea împreună cultivând elementele unificatoare. De exemplu, liturgia la frații ortodocși, Cuvântul la frații (neo) protestanți etc.

De asemenea, să dăm mărturie despre dorința lui Christos de unitate. Cum? Trăind adevărul iubirii, care este El. „Caritas in veritate!” Nu există unitate creștină fără iubire și adevăr! Aceste acțiuni susțin frățietatea sacramentală și conduc la unitate. Pentru a avea această conștiință trebuie să ne lăsăm priviți de Christos.

Dacă ne lăsăm priviți de Domnul, atunci riscăm să se schimbe ceva în noi. De exemplu, din discipol autoreferențial riscăm să devenim discipol rănit de dorul fraților. Suntem gata să ne asumăm acest risc? Mai multe detalii în omilia postată mai jos.

În sărbătoarea Epifaniei, potrivit calendarului romano-catolic, am sărbătorit arătarea Domnului la Sfinții Magi. Am explicat la începutul omiliei istoricul sărbătorii. Astfel, în antichitatea creștină, în ziua de 6 ianuarie erau celebrate trei evenimente revelatoare ale divinității lui Isus. Acestea erau Adorația Magilor, Botezul Domnului și Nunta din Cana Galileii. După reforma liturgică a Conciliului Vatican II cele trei evenimente se celebrează separat.

Evenimentul adorației Magilor ce și-au manfiestat credința în divinitatea Pruncului Isus născut la Betleem conține mai multe provocări. Am desprins trei chemări ținând cont de semnele timpului pe care îl trăim astăzi.

Mai întâi Sfinții Magi sunt modele ale căutării sensului și găsirii vieții împlinite. Pruncul Isus întruchipează iubirea necondiționată a lui Dumnezeu Tatăl față de noi. Sfinții Magi au căutat această iubire săracă, fragilă, care se oferă în continuu pe sine și au găsit-o.

Apoi Sfinții Magi ilustrează profetic că mântuirea aparține tuturor oamenilor, tuturor popoarelor, fără discriminare. Pe urmele lor creștinii de astăzi sunt chemați să instituie dialogul mântuirii cu toți oamenii, indiferent de orientarea lor religioasă/confesională, politică, socială, sexuală etc. Lucrul acesta nu înseamnă că suntem de acord cu păcatele și nelegiuirile publice și/sau personale din jurul nostru. Dar nu putem să tăcem pentru că, în calitate de adoratori ai lui Dumnezeu manifestat în Pruncul Isus, avem ceva de spus fiecărui om în parte. Ce anume? Că iubirea lui Isus față de noi este măsura iubirii față de alții. Trebuie să spunem lucrul acesta mai ales celor ce se simt părăsiți de Dumnezeu și de Biserică.

În fine Sfinții Magi motivează credința în viitorul Bisericii ca și comunitate de credincioși trimiși de Dumnezeu să manifeste în lume iubirea sa. De fapt Biserica este în prelungirea a două trimiteri fundamentale. Prima este trimiterea Fiului, a doua este trimiterea Duhului Sfânt. Astfel Biserica este credibilă nu atât ca instituție sau carisme personale cât mai ales în măsura în care trăiește condiția de „comunitate trimisă” de Dumnezeu Tatăl să arate iubirea Lui în lume.

În concluzie i-am îndemnat pe credincioși să devină prezențe epifanice ale iubirii necondiționate, universale sau „catolice” în lumea de azi. Detalii în omilia postată mai jos.

În duminica a II-a din timpul Crăciunului am vorbit la omilie despre misterul Întrupării. Am desprins această temă din Evanghelia Duminicii, prologul sfântului Ioan (In 1, 1-18). Astfel am arătat la început că, din păcate, cuvântul „întrupare” sau „incarnare” nu este cunoscut. Cauzele sunt multe. Întruparea înseamnă că Fiul lui Dumnezeu a luat asupra sa omul întreg, inclusiv slăbiciunile și defectele umane. Apoi am subliniat faptul că Întruparea Fiului este Darul lui Dumnezeu Tatăl făcut omului. Răspunsul acestuia ar trebui să fie dăruirea de sine lui Dumnezeu. Schimbul de daruri la nivel de persoane, nu de lucruri, are loc în cadrul sfintei liturghii. Deschiderea omului spre Dumnezeu se face din inimă, din interior, așa cum se deschide și misterul divin. În al treilea rând am vorbit despre realismul credinței creștine care se fundamentează pe misterul Întrupării. Adică omul crede într-un Dumnezeu care poate fi văzut, auzit, atins. Într-un mod concret credința se trăiește sub forma credincioșiei, adică se trece de la un Dumnezeu noțional la un Dumnezeu real, existențial. Pentru a pune în practică legătura de viață cu Fiul lui Dumnezeu Întrupat am propus practica „devoțională” a celor 52 de duminici. Detalii în omilia postată mai jos.

În sărbătoarea „Sfânta Familie” am vorbit despre trei valori care riscă să dispară din familiie contemporane. Mai întâi este vorba despre fidelitatea față de propria identitate religioasă și civilă. Apoi despre dialogul dintre generații, dintre cei în vârstă și cei tineri. Și, în fine, despre valoarea ascultării copillor față de părinți, despre copiii care trebuie iubiți mai mult atunci când greșesc. Au trecut aproape o sută de ani de la înființarea sărbătorii. Provocările la adresa familiei nu sunt mai puține. Dimpotrivă. De aceea merită să medităm principiile care au stat la baza stilului de viață întruchipat de Sfânta Familie de la Nazaret. Detalii în articolul postat mai jos.

Duminica a IV-a din Advent este numită „Duminica mariană”. În centrul Evangheliei (Lc 1, 26-38) de astăzi a fost vorba despre maternitatea Sfintei Fecioare Maria. Aceasta a fost mai întâi spirituală, și apoi biologică. De aceea putem spune împreună cu sfântul Augustin că Maica Domnului l-a născut pe Isus mai întâi prin credință. Din acest punct de vedere o putem imita și noi. Am dezvoltat în cadrul omiliei maternitatea spirituală. Pornind de la „Scrisoarea către femei” a sfântului Ioan Paul al II-lea, papă, am dezvoltat mai multe aspecte. Primul lucru a fost acesta: nu trebuie așteptată maternitatea biologică pentru a asuma maternitatea spirituală. Alte aspecte aprofundate: manifestarea maternității spirituale prin exercițiul îndrumării față de cei tineri, prin relații autentice cu finii (de la botez), cu nepoții, prin rugăciune de mijlocire pentru cauze imposibile și prin contemplarea modelului de maternitate spirituală a Sfintei Fecioare. Mai multe detalii în omilia postată mai jos.