Wilhelm Dancă

Salutare!

Dragi prieteni, sunt pe drumuri de vacanță și vacanța îmi place foarte mult. Dar nu pot călători fără Euharistie. De ce?

Pentru că Euharistia este „lucrarea lui Dumnezeu” (In 6, 29). Iar vocația mea este să particip la răspândirea credinței în Acela pe care Dumnezeu l-a trimis. Apoi pentru că Euharistia este „hrană care rămâne pentru viața veșnică” (In 6, 27). De aceea, cine se hrănește cu Euharistia participă la lucrarea lui Dumnezeu sau „opus Dei”, în latină. Iar cine se hrănește des cu „pâinea vieții” (In 6, 35) îl caută pe Dumnezeu de dragul lui Dumnezeu.

De multe ori venim la biserică din interese pieritoare sau din obișnuință. Rareori conștientizăm că venim la biserică ca să ne întâlnim cu Dumnezeu.

În urmă cu doi ani am întâlnit la Betleem un grup de pelerini francezi. I-am întrebat: „Cine v-a determinat să veniți în Țara Sfântă?” Cu mici variații răspunsul a fost aproape la fel: „Jesus”, adică Isus. Oare putem spune la fel despre noi când mergem la liturghie? Când mergem la biserică?

Mai multe detalii în omilia din 1 august 2021 pe care o postez mai jos.

Recent mama mea a implinit o frumoasă vârstă. Mulțumim lui Dumnezeu pentru toate darurile primite prin credința și iubirea ei! Cu această ocazie am fost în satul natal. Am celebrat o sfântă liturghie de mulțumire. La liturghie am proclamat Evanghelia despre miracolul euharistic (Ioan 6, 1-15).

În cadrul omiliei am subliniat trei mesaje pentru noi, astăzi.

La primul am evidențiat discrepanța dintre mijloacele materiale ale ucenicilor și numărul mare de persoane înfometate. Discipolii aveau cinci pâini și doi pești, iar doar bărbații prezenți la miracolul euharistic erau circa cinci mii. Înțelegem din această nepotrivire că viața Bisericii depinde de harul lui Dumnezeu, de prezența lui Isus, nu de mijloacele materiale.

În al doilea mesaj m-am oprit la faptul că ucenicii sunt invitați să devină co-părtași la miracolul euharistic. Trebuie să se implice. Au calculat ce mijloace au la îndemână și câtă lume există. Discipolii primesc astfel autoritatea de a celebra euharistia. Sunt invitați în același timp să fie umili și să se bazeze doar pe puterea lui Isus. Nu pe puterea politică, materială sau financiară.

Al treilea mesaj l-am legat de Tradiție. Am interpretat invitația de a culege firimiturile euharistice ca pe un respect față de Tradiție. Acolo se află trecutul, rădăcinile noastre. Acolo se află viitorul nostru ca ucenici ai lui Isus. Acolo se află viitorul nostru ca Biserică. De aceea, oriunde am pleca în lume, să purtăm cu noi firmiturile euharistice ale Tradiției. Să nu uităm niciodată și să trăim potrivit spiritului comunității în care ne-am născut.

Neîndoielnic mesajul evangheliei de astăzi se potrivește și pentru cei care pleacă în vacanață sau concediu. Isus euharistic ar trebui să fie companionul tuturor călătorilor. Biserica îl laudă pe Isus euharistic în multe feluri. Într-un imn găsim aceste cuvinte: „Ecce panis angelorum, ecce panis viatorum!” Adică, „Iată pâinea îngerilor, iată pâinea călătorilor!”

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Tema lecturilor biblice de astăzi a fost legătura dintre păstor și comunitate. Prin extensie am vorbit despre legătura dintre misiunea de păstor și membrii unei comunități la nivel politic, educațional, profesional, familial. În termeni concreți păstorul ar trebui la nivel politic să unifice, nu să dezbine. La nivel educațional, să formeze, nu să deformeze. La nivel profesional, să zidească, nu să dărâme. La nivel familial, să edifice, nu să scandalizeze sau să deruteze spiritual și moral. Dar cum să-i unești pe oamenii contemporani? Nu este ușor. De ce?

Omul din zilele noastre pare să fie conectat în exterior cu semenii săi. Dar, când rămâne singur, descoperă că este deconectat cu lăuntrul său. Pornind de la lecturile biblice ale duminicii și, în special de la Evanghelie (Mc 6, 30-34), am dezvoltat ideea de vacanță bună. În timpul acesteia omul se poate regăsi pe sine și poate deveni deschis unirii cu ceilalți din comunitate.

De aceea, mai întâi, am arătat că este o diferență de motivație pentru ziua de vacanță sau de odihnă din cartea Exodului și cea din cartea Deuteronomului. În prima omul se odihnește pentru a binecuvânta creația lui Dumnezeu și a-i mulțumi pentru darul creației. În a doua omul este chemat să se odihnească pentru a celebra darul libertății. Din păcate mentalitatea capitalistă contemporană a pătruns și în stilul de a face vacanță sau concediu. Astfel, în loc să ne odihnim pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru creație și pentru libertate, căutăm să rămânem conectați în exterior. Căutăm să producem, să facem ceva în exterior și în timpul vacanței. Aceasta este situația omului care pleacă în vacanță cu laptop și angajamente antreprenoriale de rezolvat. Greșit!

Apoi am vorbit despre tirania grijilor, angajamentelor, proiectelor personale sau sociale care ne transformă în sclavi. În felul acesta pierdem libertatea pe care am primit-o în dar de la Dumnezeu. Am invitat pe credincioșii prezenți la liturghie să „piardă timpul” din când în când și să decolmateze prezența lui Dumnezeu din interiorul lor. Am citat-o pe Etty Hillesum și am făcut o trimitere la cartea ei „Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943)” tradusă recent în românâ și publicată la Humanitas. Din cauza meschinăriilor și josniciilor, din cauza egoului propriu care se umflă, Dumnezeu din izvorul lăuntric de viață nu se mai aude. Dumnezeu din interiorul omului nu se mai vede, nu mai ajunge să fie prezent la nivelul relațiilor în exterior.

Am propus ca moto pentru vacanțele din acest an: „Să decolmatăm izvorul în care se găsește Dumnezeu”. Mai multe detalii în articolul postat mai jos. Vacanță bună!

Astăzi am meditat câteva recomandări ale Domnului pentru o călătorie de succes în privința evanghelizării. Citește Mc 6, 7-13! O călătorie misionară se poate face în afară, pentru alții, sau în interior. Orice om are nevoie de călătoria de evanghelizare a propriei vieți. Iar reușita acesteia depinde de îndeplinirea unor condiții.

Am subliniat mai întâi că omul se definește în toate culturile lumii ca „homo viator”. În traducere „om călător”. Sau, se poate spune și așa, călătoria face parte din definiția omului ca om. Într-adevăr, suntem călători pe pământ și lucrul acesta ni-l amintește Domnul Christos prin gestul trimiterii ucenicilor în misiune. Suntem puși pe drumuri chiar de Domnul. Este ceva minunat! Ar trebui să ne aducem aminte cât mai des despre lucrul acesta. Pentru ca să fie încununată de succes orice călătorie, inclusiv călătoria vieții, ar trebui să aibă o țintă, un punct terminus. Pentru noi creștinii obiectivul călătoriei este Cerul. Ce înseamnă Cer? Am vorbit cu altă ocazie. Pe scurt, Cerul înseamnă viața cu Domnul Înviat în unire cu Tatăl care l-a trimis și în Duhul Sfânt pentu totdeauna.

Apoi călătoria trebuie să fie făcută cu bagaje puține în care să fie lucrurile esențiale pentru viață. De aceea, se recomandă abandonarea a tot ceea ce blochează sau consumă inutil energiile necesare pentru continuarea drumului.

În fine, potrivit recomandărilor Domnului, se poate păstra toiagul sau bastonul și vasul cu ulei. Aceste două obiecte ajută la concentrarea atenției asupra direcției de mers. Toiagul este de folos pentru îndepărtarea demonilor și a imaginilor false despre Dumnezeu, despre Biserică, despre om etc. Uleiul pentru a răspândi imaginea lui Dumnezeu care mângâie, care alină suferințele și întărește ceea ce este fără putere.

Am dat ca exemplu filmul „Fragii sălbatici” al lui Ingmar Bergman, unde avem de-a face cu o călătorie și înspre exterior (la Lund), și înspre interior. Călătoria vieții poate fi încununată de succes dacă omul sau creștinul iese din sine și acceptă recomandările Domnului Isus Christos. Dacă își asumă riscul de a se expune pe sine la tot ceea ce implică o călătorie.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi multe căsătorii se destramă pentru că scade sau dispare încrederea dintre soți. Încrederea înseamnă libertate în prezent, speranță în viitor. Încrederea nu înseamnă siguranță, controlul permanent al partenerului de viață. Încrederea se opune fricii.

Încrederea stâncă sau puternică provine în primul rând din exercițiul încrederii în Domnul. De fapt, cu ocazia căsătoriei, Biserica le dăruiește soților pe Christos și modelul iubirii lui față de omenire, față de Biserică. Vezi imaginea atașată.

Apoi încrederea stâncă provine din încredrea reciprocă. Aceasta se cultivă prin devoalarea propriei persoane în fața celuilalt, cu slăbiciunile și calitățile sale. Adică în familie să avem relații transparente, fără măscă.

În fine, încrederea stâncă se cultivă prin stima de sine. Aceasta se întărește sau se vindecă prin exercițiul memoriei lucrurilor pozitive din viața proprie.

Am felicitat mirii. M-am înclinat în fața lor fiindcă, prin sacramentul căsătoriei, au devenit purtători de Christos în familie, în lume. Tot la fel este preotul, care a devenit purtător de Christos, prin preoție. Le-am urat mirilor nu doar casă de piatră ci de diamant. Lucrul acesta este posibil dacă își vor construi viața de familie pe încredere.

Mai multe detalii în omilia postată mai jos.