Wilhelm Dancă

Anul acesta în Duminica Floriilor am meditat despre scandalul schizofreniei mulțimii din vremea lui Isus care în decurs de câteva zile a trecut rapid de la aplauze la strigătele de condamnare la moarte a Fiului lui Dumnezeu. Cum a fost posibil așa ceva? Nu cumva istoria se repetă și în zilele noastre? Oare nu se întâmplă destul de des să fim de acord cu Isus Christos și apoi să-l urmăm pe Isus Baraba? De ce oare această schimbare de atitudine?

Din Evanghelia după Marcu am aflat că Baraba era un răzvrătit și un criminal. Păcatele noastre pot fi rezumate la aceste două atitudini: revoltă și crimă. Revoltă împotriva lui Dumnezeu pentru că vrem să fim autonomi sau să fim egali cu Dumnezeu. Și crimă, uciderea aproapelui, care începe cu reducerea semenului nostru la statutul de obiect. Se întâmplă lucrul acesta ori de câte ori vrem să impunem voința noastră asupra celuilat. Nu respectăm voința aproapelui, libertatea lui. Nu-i așa că ne regăsim în aceste două feluri de atitudini păcătoase? Ele izvorăsc din păcatul originar și se actualizează în păcatele personale. Acestea sunt multe și diferite.

În Săptămâna Mare, apogeul chemării la convertire, oare nu am putea să schimbăm ceva în această privință? Am îndemnat pe numeroșii credincioși catolici și ortodocși care au participat astăzi la Sfânta Liturghie de la ora 12. 15 să-l aleagă și să-l urmeze pe Isus Christos, nu pe Isus Baraba. Cum?

Am găsit o sugestie în tabloul lui Albrecht Dürer intitulat „Nu pe omul acesta ci pe Baraba”. Am subliniat că acolo sunt prezentate două atitudini de respingere a lui Isus Christos: doi oameni cu degetul arătător îndreptat spre Isus Christos în semn de acuzare. De asemenea, se vede și atitudinea de acceptare a lui Isus Baraba sub forma unei mâini transformată în potir. Pornind de la acest tablou am îndemnat la convertire, care înseamnă să-l urmăm pe Isus Christos și să-l însoțim în Săptămâna Mare contemplând rănile Lui. Ele să ne aducă aminte că suntem chemați să devenim asemenea Lui, adică solidari din iubire cu toți oamenii care suferă din cauza „revoltelor și crimelor lor personale”.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

NB. La sfârșitul liturghiei am vorbit despre ultima carte din seria „Mysterium Christi”, volumul III, „Meditații despre Paște”. Vă recomand să o citiți pentru că este de folos pentru minte, inimă și viață.

În ultima săptămână din viața lui Isus unii dintre grecii veniți la Ierusalim pentru Paști au voit să-l vadă pe Isus (In 12, 20-33). În acest context sensul verbului „a vedea” este acela de „a cunoaște”. Isus și-a dezvăluit identitatea nu doar în fața grecilor curioși, ci în fața lumii întregi pe Cruce. Acela a fost „ceasul” glorificării Domnului și cel al detronizării Satanei. Totodată acela a fost și „ceasul” crizei lui Isus ca om pentru că pătimirea și moartea pe Cruce erau iminente.

Cum pot ucenicii lui Isus astăzi să-l arate lumii celor care doresc să-l vadă? Pornind de la rugăciunea zilei, un fel de epigraf al liturgiei duminicii, am invitat pe cei prezenți la convertirea privirii. Această convertire are loc privind la Fiul lui Dumnezeu „care din iubire și-a dat viața pentru mântuirea lumii”. În următoarele două săptămâni Fiul lui Dumnezeu vorbește de pe Cruce. Cuvântul său nu poate fi înțeles fără dragostea care l-a făcut să-și dea viața pentru lume. „Discursul” cel mai convingător în fața Crucii lui Isus și a crucilor oamenilor este gestul de îngenunchiere.

Prin urmare cine dorește să-l cunoască sau să-l vadă pe Isus să îngenuncheze în fața Crucii. Mai multe detalii în omilia înregistrată video prin bunăvoința pr. Cătălin Mititelu căruia îi mulțumesc din inimă.

În sărbătoarea „Sfântul Iosif, patronul Bisericii universale” am celebrat Sfânta Liturghie la Sinaia. Nu mă așteptam să vină multă lume pentru că ningea bogat și frumos. Și, totuși, a venit mai mult decât mă așteptam. Semn că Sfântul Iosif este prețuit de credincioșii catolici.

Am atins trei aspecte la omilie. Primul: Sfântul Iosif a fost un tată tăcut, cu vorbe puține sau deloc și cu mult discernământ. A dat dovadă de determinare în momentele critice ale vieții Familiei ce i-a fost încredințată.

Al doilea: Sfântul Iosif nu a fost un protagonist vizibil al evenimentelor mântuirii, ci un personaj secundar. A jucat un rol în spatele scenei, putem spune, dar binele făcut pentru Familia lui și pentru lumea întreagă este imens. Și-a asumat rolul de tată social și tată spiritual fără să fi fost tată biologic. Astăzi se întâmplă contrarul. Sunt tați care rămân doar la nivel biologic tată, uneori împotriva voinței lor, nu și la nivel social și la nivel spiritual. De aceea, Sfântul Iosif ne aduce aminte că tatăl trebuie să fie tată deplin, la toate cele trei niveluri, mama la fel, precum și copilul.

Al treilea: Sfântul Iosif a fost un tată care visa soluționarea problemelor imposibile. Este cinstit astăzi ca Sfânt al problemelor fără soluție. În Biserica Catolică se vorbește deseori despre Sfântul Iosif. Dar este admirat destul de puțin pentru calitățile lui umane și spirituale. Sunt convins că, în afara zilelor de sărbătoare dedicate lui – 19 martie și 1 mai -, credincioșii îl cam uită pe Sfântul Iosif. Să ne rugăm să mijlocească la Fiul al cărui tată purtător de grijă a fost harul unei determinări mai mari pentru ca tații din zilele noastre să fie tați, mamele să fie mame iar copiii să fie copii.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Astăzi am încercat să înregistrez predica în format audio ca de obicei cu telefonul. Însă telefonul nu funcționa. Nu se mai deschidea. Se blocase. Am încercat de două ori făcând două pauze prelungite înainte și după Evanghelie. M-am resemnat și am continuat predica fără să o înregistrez. Voia Domnului să fie chiar și atunci când se manifestă într-o formă ciudată! Asta e! Nu am putut să-mi maschez emoțiile sau tulburarea. Mă gândeam: oare de ce toate acestea? E timpul să nu mai înregistrez predica? După ce am terminat Sfânta Liturghie le-am spus credincioșilor ce s-a întâmplat. Oarecum deznădăjduit am trecut la semnarea dedicațiilor pe cartea „Meditații despre Postul Mare”. Am recomandat cartea și credincioșilor greco-catolici și ortodocși care încep mâine Postul Mare.

După ce am terminat cu autografele am deschis telefonul și am văzut un mesaj de la un înger păzitor. Acesta a înregistrat predica în format video. Îi mulțumesc din toată inima. Ce surpriză! Oare acesta să fie mesajul cu telefonul non funcțional? Poate. Voi medita această întâmplare.

Omilia s-a concentrat pe versetul „așa trebuie să fie înălțat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să aibă prin El viața veșnică” (In 3, 14-15). Am meditat simbolul Crucii ca expresie a iubirii imense a lui Dumnezeu față de noi. Am analizat trei atitudini: fuga, compătirea umană și compătimirea împreună cu Christos sau acceptarea Crucii. Am încheiat cu motto-ul domniei împăratului Constantin cel Mare: „in hoc signo vinces!” – Sub acest semn vei învinge! Salvarea sau mânturiea omului vine prin purtarea Crucii din iubire. Detalii în articolul postat mai jos.

Acest îndemn de la începutul Postului Mare ar trebui repetat în fiecare zi până la Paște. Credința și iubirea lui Dumnezeu sunt necesare pentru a înțelege sensul adânc al răstignirii, morții și învierii. Astăzi în Evanghelie (In 2, 13-25) au fost vizate câteva forme de credință care nu țin cont de iubirea lui Dumnezeu. De aceea trebuie îmbunătățite.

Prima formă este credința tradiționalistă, devoționalistă, ritualistă. Credinciosul nu-l vede pe Dumnezeu dincolo de practici și tradiții religioase.

A doua formă este credința bazată pe semne și minuni. Iudeii din vremea lui Isus cereau semne. Răspunsul este că singurul semn adevărat este trupul înviat al Domnului.

A treia formă este credința bazată pe emoții și sentimente. Prin firea lor acestea nu durează, la fel și credința bazată pe asemenea trăire psihologice.

A patra formă este credința „grecilor”, filosofilor, înțelepților care nuanțeză valorile și principiile creștine până nu mai rămâne nimic din Cruce. Aceștia doresc o credință fără jertfă, fără Cruce.

Sărbătoarea Paștelui se apropie și nu poate fi celebrată cum se cuvine fără credința în Dumnezeu prezent în Isus răstignit, mort și înviat. Să dărâmăm idolii care se interpun între noi și Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să fie prioritară în raport cu toate cele forme de iubire. Detalii în articolul postat mai jos.