Wilhelm Dancă

Sărbătoarea „Întâmpinarea Domnului” e ziua mondială a persoanelor consacrate. În această categorie intră călugării și călugărițele. Dar în sens larg intră toți creștinii. Persoanele consacrate sunt chemate să devină profeți. În ce sens? Ele sunt chemate să-l vestească pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu lumii secularizate, astăzi.

Pornind de la Evanghelia sărbătorii, Luca 2, 22-40, am subliniat trei condiții pentru a fi profet.

Prima, să facem parte din categoria „săracilor” despre care vorbește Sfântul Luca. Printre aceștia erau Isus, Maria și Iosif. Părinții lui Isus au oferit Domnului pentru răscumpărarea primului lor născut doi porumbei. Duhul de sărăcie se traduce astăzi prin detașare de bunurile materiale.

A doua, să fim la templu sau la biserică ori de câte ori este posibil. Simeon și Ana erau prezenți la templu. Simeon a fost condus acolo de Duhul Sfânt. Ana stătea tot timpul la templu. Gestul lor poate fi actualizat prin efortul de a participa fizic la sfânta liturghie, nu online. Ar fi deja un semn profetic.

A treia, să cultivăm evlavia în viața noastră. Simeon și Ana au o trăsătură comună, evlavia. Prin evlavie se înțelege dialogul personal și continuu cu Dumnezeu. În fine, astăzi, profeții sunt chemați să creeze o atmosferă creștină într-o lume secularizată.

Detalii în articolul postat mai jos.

Acest gând îi aparține Fericitului Vladimir Ghika. L-am ales pentru a sintetiza meditația biblică din această duminică. A fost vorba despre Fericirile din Evanghelia după Matei 5, 1-12. Mons. Ghika continuă gândul său: „pentru că aceștia nu se vor gândi să se întrebe dacă sunt fericiți”. Referitor la partea practică am apelat tot la Fericitul Vladimir. Am găsit această cugetare frumoasă: „Fiți fericiți, unii prin alții”.

Meditația are trei părți. În prima parte am arătat noutatea Fericirilor proclamate de Isus. Ele răstoarnă ordinea de valori din mentalitatea iudaică. Fericiți sunt cei săraci, cei care plâng, cei blânzi, cei milostivi, cei însetați de dreptate, cei prigoniți pentru dreptate, cei curați cu inima. Tradiția iudaică susținea altceva. Fericiți sunt cei bogați, cei care râd, cei puternici, cei apreciați de alții, etc. Toate fericirile se rezumă la prima: „Fericiți cei săraci în duh, căci a lor este împărăția cerurilor!”. Aici nu este vorba despre sărăcia sociologică, psihologică, spirituală sau materială. În cazul acesta sărăcia e detașare interioară față de bunuri pentru a fi liber în slujirea lui Dumnezeu și a semenilor.

În partea a doua am arătat că Fericirile descriu diferite moduri de a fi ucenic. De fapt, în spatele Fericirilor se ascunde o cristologie. Isus Christos a fost cu adevărat sărac, a plâns, a fost blând, însetat de dreptate, milostiv, curat cu inima și persecutat pentru dreptate. Care dreptate? Dreptatea Împărăției lui Dumnezeu. Sau, dreptatea voinței lui Dumnezeu de mântuire. Astfel, cine rămâne cu Isus și-l urmează, îl poate avea pe Dumnezeu.

În partea a treia am exemplificat că radicalitatea urmării lui Isus nu este la îndemâna oricui. Lucrul acesta l-a înțeles Sfântul Francisc de Assisi, care a înființat Ordinul al treilea. Este vorba de cei care știu să fie și săraci și bogați, în același timp. Cum? Trăind cu simplitate, modestie și cumpătare legătura cu bogăția, puterea și succesul.

Mai multe detalii în articolul postat mai jos.

Nu uitați să fiți fericiți!

Frații din zorile istoriei omenirii nu au fost chiar frați. S-au ucis, s-au înșelat reciproc, s-au vândut, s-au trădat. Așa au fost Cain și Abel, Isaac și Esau, Iosif și frații săi.

De aceea, cred că nu la întâmplare Isus cheamă la începutul activității sale publice două perechi de frați. Potrivit Evangheliei lui Matei (4, 12-23) aceștia au fost Andrei și Petru, Iacob și Ioan. Într-un anumit fel vrea să vindece frățietatea originară viciată. Așadar, condiția pentru a o frățietate autentică este urmarea lui Christos. Cei dintâi chemați L-au urmat fizic. Noi putem să-L urmăm nu fizic, ci stând aproape de Trupul său Mistic, care este Biserica. Sau, primind Trupul său euharistic, care este Sfânta Împărtășanie.

Am meditat evenimentul chemării primilor apostoli frați și am subliniat câteva aspecte.

Primul, chemarea la frățietate autentică este normativă, nu informativă sau descriptivă.

Al doilea, fiecare dintre noi este un chemat la frățietate. Răspunsul la chemare înseamnă urmarea lui Christos, nu doar venirea la Biserică. Este vorba despre centrarea vieții pe Christos. El trebuie să fie centrul gândurilor, idealurilor și alegerilor de viață.

Al treilea, chemarea lui Christos comportă o promisiune, și anume schimbarea vieții. Cei chemați se transformă din pescari obișnuiți în pescari (ingineri, profesori, politicieni, medici etc.) de oameni.

Al patrulea, chemarea nu înlătură efortul, oboseala și riscul pe care îl comportă relațiile cu ceilalți. Dimpotrivă, le presupune și le desăvârșește.

Al cincilea, chemarea conține și o invitație la pregătirea transmiterii relației de încredere – credința – cu Isus. Aici apare aspectul organizațional, instituțional, care e cam plictisitor, dar nu se poate fără așa ceva. Idealul este ca instituțiile bisericești să devină fereastră, nu zid, în transmiterea credinței.

În fine, ultimul aspect se referă la piedicile care stau în calea urmării lui Christos. Acestea pot fi de multe feluri, de la cele exterioare până la cele interioare. Iată câteva: pofta de avere, de plăcere, grijile familiale exagerate, voința proprie.

Pe scurt, asumarea frățietății în Christos e condiție și garanție a unității creștine. Și încă ceva, frățietatea ar reduce tensiunile între creștini. Nu ar fi rău să fie mai multă frățietate!

Detalii în articolul postat mai jos.

Martorii lui Isus sunt chemați să dea mărturie mereu. Dar mărturia lor este mai aștepată în vremurile normale, obișnuite. Așa este timpul liturgic pe care l-am început duminica trecută.

Ne atrage atenția asupra acestui lucru Evanghelia după Ioan (1, 29-34) din duminica de astăzi. Aici găsim mărturia lui Ioan Botezătorul despre Isus din Nazaret. Ioan spune că El este Mesia sau Christos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.

Această Evanghelie e într-un anumit fel programatică. De ce? Pentru că în istorie procesul lui Isus continuă. Nu s-a terminat. Unii nu sunt de acord că El este Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu și îl contestă vehement. Alții tolerează acest lucru, iar unii îl ignoră. În aceste situații putem juca rolul martorului, al procurorului, al judecătorului sau al avocatului.

Sfântul Ioan Botezătorul este modelul martorului credibil. El spune că nu poți să dai mărturie despre Isus dacă mai întâi nu L-ai văzut. Într-adevăr, el l-a văzut pe Isus ieșind din apele Iordanului și apoi a dat mărturie. A spus că era înainte ca el să fi fost. Adică, Isus Mesia e din veșnicie. De asemenea, a înțeles că botezul lui cu apă era unul pregătitor. Adevăratul botez este în Duhul Sfânt, în Acela care s-a oprit deasupra capului lui Isus. În fine, a mărturisit că „verișorul” lui e Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii prin jertfirea de sine.

Să reținem că nu putem da mărturie despre ceva/cineva dacă nu vedem pe acela ceva/cineva. La fel stau lucrurile și în cazul lui Isus, Mielul lui Dumnezeu. Suntem invitați astăzi să consolidăm mărturia noastră în favoarea lui Isus. Cum? Căutând să-l vedem fizic, spiritual și cu ajutorul minții. Apoi suntem chemați să cerem iertare pentru mărturiile false, judecățile superficiale, procesele de intenție. Ele au putut fi la adresa lui Isus sau a aproapelui.

Mai multe detalii în articolul de mai jos.

Sărbătoarea „Botezul Domnului” încheie Timpul Crăciunului. După epifania magilor la Betleem, acum avem epifania Domnului în Iordan. Prin această epifanie Isus este autorizat de „cerurile deschise” să înceapă activitatea publică.

Am făcut o comparație între botezul lui Ioan, botezul în numele Sfintei Treimi și botezul „folcloric” din zilele noastre. Am pledat pentru asumarea vocației baptismale. Sau, pentru asumarea misiunii de profet, preot și rege.

Profeția se traduce prin vestirea împărăției lui Dumnezeu. Avem aici o vestire prin semne și prin trăirea credinței în public.

Preoția înseamnă „sacrum facere” a evenimentelor obișnuite din viața noastră. Este vorba despre sfințirea prin îndeplinirea cu bucurie a datoriilor zilnice.

Regalitatea sau mesianitatea înseamnă să devenim purtători de mântuire. Am subliniat că nu e vorba despre purtarea mântuirii la toți oamenii. Lucrarea aceasta îi aparține Domnului Isus Christos. Suntem chemați să aducem o rază a binelui acolo unde suntem, trăim sau muncim.

Prima concluzie a botezului este să nu fim creștini grăbiți. Să fim ca Isus care s-a maturizat la Nazaret timp de 30 de ani. Deci să nu ardem etapele. Să le trăim din plin. Astfel aducem viitorul în prezent.

A doua concluzie e să devenim mai înțelegători cu cei păcătoși, asemenea lui Isus. De ce? Pentru că astfel putem să le deschidem ușa spre harul mântuirii.

A treia concluzie e să le mulțumim părinților, nașilor și preotului care ne-au botezat. În acest caz rugăciunea este o formă de mulțumire. Ne-au făcut un bine extraordinar, nu-i așa?

Detalii în articolul postat mai jos.