Wilhelm Dancă

Frații din zorile istoriei omenirii nu au fost chiar frați. S-au ucis, s-au înșelat reciproc, s-au vândut, s-au trădat. Așa au fost Cain și Abel, Isaac și Esau, Iosif și frații săi.

De aceea, cred că nu la întâmplare Isus cheamă la începutul activității sale publice două perechi de frați. Potrivit Evangheliei lui Matei (4, 12-23) aceștia au fost Andrei și Petru, Iacob și Ioan. Într-un anumit fel vrea să vindece frățietatea originară viciată. Așadar, condiția pentru a o frățietate autentică este urmarea lui Christos. Cei dintâi chemați L-au urmat fizic. Noi putem să-L urmăm nu fizic, ci stând aproape de Trupul său Mistic, care este Biserica. Sau, primind Trupul său euharistic, care este Sfânta Împărtășanie.

Am meditat evenimentul chemării primilor apostoli frați și am subliniat câteva aspecte.

Primul, chemarea la frățietate autentică este normativă, nu informativă sau descriptivă.

Al doilea, fiecare dintre noi este un chemat la frățietate. Răspunsul la chemare înseamnă urmarea lui Christos, nu doar venirea la Biserică. Este vorba despre centrarea vieții pe Christos. El trebuie să fie centrul gândurilor, idealurilor și alegerilor de viață.

Al treilea, chemarea lui Christos comportă o promisiune, și anume schimbarea vieții. Cei chemați se transformă din pescari obișnuiți în pescari (ingineri, profesori, politicieni, medici etc.) de oameni.

Al patrulea, chemarea nu înlătură efortul, oboseala și riscul pe care îl comportă relațiile cu ceilalți. Dimpotrivă, le presupune și le desăvârșește.

Al cincilea, chemarea conține și o invitație la pregătirea transmiterii relației de încredere – credința – cu Isus. Aici apare aspectul organizațional, instituțional, care e cam plictisitor, dar nu se poate fără așa ceva. Idealul este ca instituțiile bisericești să devină fereastră, nu zid, în transmiterea credinței.

În fine, ultimul aspect se referă la piedicile care stau în calea urmării lui Christos. Acestea pot fi de multe feluri, de la cele exterioare până la cele interioare. Iată câteva: pofta de avere, de plăcere, grijile familiale exagerate, voința proprie.

Pe scurt, asumarea frățietății în Christos e condiție și garanție a unității creștine. Și încă ceva, frățietatea ar reduce tensiunile între creștini. Nu ar fi rău să fie mai multă frățietate!

Detalii în articolul postat mai jos.

Am identificat tema discipolului rănit de dorul unității în Evanghelia duminicii de astăzi (In 1, 35-42). Suntem în prima duminică după Botezul Domnului. Am rămas pe malurile râului Iordan. Aici, privindu-l pe Isus care trecea, Sfântul Ioan Botezătorul a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (v. 36). Andrei și (probabil) Ioan au plecat îndată pe urmele Lui. La sfârșitul Evangheliei Isus, privindu-l pe Petru, îi spune: „Tu ești Simon … tu te vei numi Petr” (v. 42).

Între aceste două priviri, privirea lui Ioan Botezătorul și privirea lui Isus sunt inserate trei verbe: a căuta, a rămâne și a mărturisi. Aceste trei verbe descriu acțiunea ucenicilor lui Ioan care au pornit pe urmele lui Isus. Am comentat aceste trei verbe în contextul octavei de rugăciuni pentru refacerea unității creștine. Octava începe mâine și se termină pe 25 ianuarie.

Am arătat că diviziunile actuale din sânul Bisericii sunt cauzate parțial de discipolii autoreferențiali. Mai sunt cauzate si de lucrarea Diavolului care, așa cum il descrie numele, dezbina. Suntem chemați prin botez să ne fie dor de frații despărțiți. Răspunsul la această chemare este ieșirea din autosuficiență și căutarea fraților. Apoi, dacă i-am găsit, rămânerea împreună cultivând elementele unificatoare. De exemplu, liturgia la frații ortodocși, Cuvântul la frații (neo) protestanți etc.

De asemenea, să dăm mărturie despre dorința lui Christos de unitate. Cum? Trăind adevărul iubirii, care este El. „Caritas in veritate!” Nu există unitate creștină fără iubire și adevăr! Aceste acțiuni susțin frățietatea sacramentală și conduc la unitate. Pentru a avea această conștiință trebuie să ne lăsăm priviți de Christos.

Dacă ne lăsăm priviți de Domnul, atunci riscăm să se schimbe ceva în noi. De exemplu, din discipol autoreferențial riscăm să devenim discipol rănit de dorul fraților. Suntem gata să ne asumăm acest risc? Mai multe detalii în omilia postată mai jos.

Unitate națională și identitate creștină. Aceasta a fost tema întâlnirii „Mic dejun cu rugăciune”, organizată în dimineața zilei de 18 octombrie 2018, la Palatul Parlamentului. Inițiativa a pornit de la coordonatorii grupului ecumenic din Parlamentul României. Din acest grup fac parte politicieni de toate confesiunile și din toate partidele politice.

Am întâlnit parlamentari originari din Moldova, Bucovina, Transilvania etc., membri în diferite partide politice. Pe unii dintre ei i-am avut studenți sau cercetători în programe post-doctorale. M-am bucurat să-i întâlnesc în acest loc. Potrivit organizatorilor, au fost prezenți 500 de participanți. În afară de politicieni, în sală se mai aflau membri ai societății civile, reprezentați ai cultelor din țara noastră, foști miniștri și jurnaliști.

Mi-am început discursul cu o constatare tristă. Astăzi, în România, este greu să vorbești despre identitate națională și creștină, pentru că trăim într-o epocă relativistă. Curentele culturale dominante nu promovează valori non-negociabile, iar în absența lor identitățile se diluează. Dacă vrem unitate națională și creștină, atunci trebuie să „progresăm” făcând apel la modele de țară care se bazează nu pe politici ale deconstrucții sociale și culturale, ci pe politica valorilor eterne.

În acest context am evocat jertfa eroilor neamului nostru. Am făcut referință la cei 58 de consăteni mobilizați din Buruienești, județul Neamț, satul meu natal, care au căzut „Pentru Neam și pentru Rege” în războiul de întregire a țării 1916-1919. Printre ei se află și trei nume de Dancă. Sunt mândru că mă trag din asemenea oameni care au și-au dat viața pentru valori care nu mor niciodată: credința, familia, patria și pacea. Câți dintre noi ar mai face așa ceva, astăzi?

Le-am sugerat politicienilor prezenți în sală, cu toată umilința, modelul de țară promovat de regele Carol I și de regele Ferdinand, regi catolici, care au făcut România modernă și Mare. Idealul lor era cuprins în aceste două sintagme: „Nimic fără Dumnezeu!” și „Unitate în diversitate!” Detalii găsiți în discursul postat mai jos.

IOAN PAUL II DESPRE APOSTOLATUL SFINȚILOR CIRIL ȘI METODIU (I)

(12) «Dar caracteristica pe care doresc să o subliniez în acțiunea desfășurată de apostolii slavilor, Ciril și Metodiu, este modul lor pacific de a zidi Biserica, inspirați fiind de concepția pe care o aveau despre Biserică una, sfântă și universală. Chiar dacă creștinii slavi, mai mult decât alții, îi consideră pe cei doi sfinți ca fiind „slavi după inimă”, aceștia rămân, totuși, oameni de cultură elenistă și de formație bizantină, adică oameni care aparțin în întregime tradiției civile și ecleziastice a Orientului creștin. Încă din epoca lor, divergențele dintre Constantinopol și Roma au început să devină motive de dezbinare, chiar dacă sciziunea dintre cele două părți ale aceluiași creștinism s-a produs mai târziu. Evanghelizatorii și învățătorii slavilor au plecat spre Moravia Mare, pătrunși de toată bogăția tradiției și de experiența religioasă caracteristică creștinismului oriental și exprimate în mod deosebit în învățătura teologică și în celebrarea liturgiei sacre. Deși, de mult timp deja, toate oficiile sacre fuseseră celebrate în greacă în toate Bisericile care se găseau pe teritoriul Imperiului bizantin, tradițiile proprii ale multor Biserici naționale din Orient – precum Biserica georgiană sau siriacă – care foloseau pentru serviciul divin limba poporului, erau bine cunoscute în marea cultură din Constantinopol și, mai ales de către Constantin Filosoful, datorită studiilor și contactelor repetate pe care le avusese cu creștinii din aceste Biserici, fie în capitală, fie în cursul călătoriilor. Cei doi frați, conștienți de vechimea și legitimitatea acestor sfinte tradiții, nu s-au temut să folosească limba slavă în liturgie, făcând din ea un instrument eficace pentru a-i familiariza cu adevărurile divine pe cei care vorbeau această limbă. Au făcut-o într-un spirit liber de orice atitudine de superioritate sau de dominare, din iubire pentru dreptate și cu zel apostolic evident față de popoarele care erau în curs de afirmare. Creștinismul occidental, după migrațiile noilor popoare, amestecase grupurile etnice care se alăturaseră populațiilor latine locale, dându-le tuturor, în scopul de ale uni, limba, liturgia și cultura latine, transmise prin Biserica Romei. Uniformitatea astfel realizată a dat acestor societăți relativ tinere și în plină expansiune un sentiment de forță și de fermitate, ceea ce a contribuit la o strânsă unitate în rândul lor și la o puternică afirmare în Europa. Putem înțelege că, într-o astfel de situație, orice diversitate risca să fie primită ca o amenințare a acestei unități încă in fieri și că exista tentația de a o elimina, chiar recurgând la diferite forme de constrângere.

(13) În acest punct, apare ca un lucru neobișnuit și admirabil modul în care cei doi sfinți, lucrând în situații atât de complexe și de precare, nu au încercat să impună popoarelor la care trebuiau să propovăduiască nici indiscutabila superioritate a limbii grecești și a culturii bizantine, nici obiceiurile ori modul de viață al unei societăți mult mai avansate, în care fuseseră formați, de care erau în mod evident atașați și cu care erau obișnuiți. Îndemnați de marea dorință de a-i reuni în Cristos pe noii credincioși, au adaptat la limba slavă textele bogate și rafinate ale liturgiei bizantine și au armonizat mentalitatea și obiceiurile noilor popoare cu elaborările subtile și complexe ale dreptului greco-roman. Urmând acest program de înțelegere și pace, au respectat în orice moment obligațiile misiunii lor. Au ținut cont de prerogativele tradiționale și de drepturile ecleziastice definite prin canoanele conciliare. De asemenea, au considerat că era de datoria lor – ei fiind supuși ai imperiului din Orient și credincioși care depindeau de patriarhul Constantinopolului – să dea cont Pontifului Roman despre munca lor misionară. Ei supuneau judecății acestuia, pentru a obține de la el aprobarea, doctrina pe care o mărturiseau și pe care o învățau, cărțile liturgice compuse în limba slavă și metodele adoptate pentru evanghelizarea acestor popoare. Desfășurându-și misiunea prin mandat de la Constantinopol, au încercat apoi să obțină confirmarea acesteia îndreptându-se spre Scaunul Apostolic de la Roma, centru vizibil al unității Bisericii. Astfel au zidit Biserica animați de simțământul universalității sale ca Biserică una, sfântă, catolică și apostolică. Acest lucru reiese, în modul cel mai clar și mai explicit, din comportamentul lor. Putem spune că invocația lui Isus din rugăciunea sacerdotală, ut unum sint (In 17, 21-22), reprezintă deviza lor misionară, în spiritul cuvintelor psalmistului: „Lăudați pe Domnul, toate neamurile, lăudați-l, voi, toate popoarele!” (Ps 117/116,1). Pentru noi, oamenii de astăzi, apostolatul lor exprimă și o chemare ecumenică: invită la reconstruirea, în pacea reconcilierii, a unității care a fost în mod grav compromisă după epoca sfinților Ciril și Metodiu și, în primul rând, unitatea dintre Orient și Occident. Convingerea celor doi sfinți din Salonic, conform căreia fiecare Biserică locală este chemată să reîmbogățească cu propriile sale daruri pleroma catolică, era în perfectă armonie cu intuiția evanghelică de a nu lăsa ca diferitele moduri de viață din Bisericile creștine particulare să nu poată justifica dezacordurile, neînțelegerile, rupturile în mărturisirea de credință unică și în practicarea carității.»

Din Ioan Paul II, Scrisoarea enciclică Slavorum apostoli, din 2 iunie 1985, trad. Iulia Cojocariu, nr. 12-13.

(București, 23 ianuarie 2017)

„Rugăciunea este un act de libertate. Însă uneori se infiltrează o anumită intenție de a controla rugăciunea, care este totuna cu a căuta să-l controlezi pe Dumnezeu. Lucrul are legătură cu un fel de deformare, cu un ritualism excesiv sau cu vreo altă atitudine de control. Rugăciunea este vorbire și ascultare. Există momente de tăcere profundă, de adorație, așteptând să vedem ceea ce se va întâmpla. În rugăciune această tăcere reverențioasă conviețuiește cu un fel de încheiere de contracte, ca atunci când Abraham a început să negocieze cu Dumnezeu în privința pedepselor pentru Sodoma și Gomora. Și Moise se târguiește, pune înainte lui Dumnezeu câteva propuneri pentru poporul său, vrea să-l convingă pe Domnul să nu-l pedepsească. Această atitudine de curaj se unește cu umilința și adorația și are drept rezultat rugăciunea.” (p. 59)

„Prima dată când evanghelicii m-au invitat la una dintre întâlnirile lor, stadionul Luna Park era plin. În ziua aceea au vorbit un preot catolic și un pastor evanghelic. Au făcut două predici, una intercalată în cealaltă, cu o pauză scurtă pentru o gustare la amiază. La un moment dat pastorul evanghelic a cerut ca toți să se roage pentru mine și pentru slujirea mea. Mă întrebase deja dacă sunt de acord să se roage pentru mine, iar eu am spus că da, firește. În timp ce toți se rugau, primul lucru care mi-a venit în minte a fost să îngenunchez – un gest foarte catolic – pentru a primi rugăciunea și binecuvântarea a șapte mii de persoane care erau acolo. Săptămâna următoare, o revista punea acest titlu la un articol: Buenos Aires, sediu vacant. Arhiepiscopul a căzut în păcatul apostaziei. Pentru redactorii revistei, a te ruga împreună cu alții era apostazie. Dar chiar și împreună cu un agnostic, chiar din interiorul îndoielii sale, putem să privim împreună spre înălțimi și să căutăm transcendența. Fiecare se roagă potrivit tradiției sale, care e problema?” (p. 197).

„Sfântul Augustin are o frază care pare că se inserează perfect în ceea ce spuneați dumneavoastră: Doamne, ne-ai făcut pentru tine, iar inima noastră nu se liniștește până când nu se odihnește în tine. Conceptul cel mai important al acestei rugăciuni este neliniștea. Oricine se raportează în mod conștient și sincer la lucrul pe care îl trăiește, manifestă o profundă neliniște față de transcendent, față de ceea ce dumneavoastră puțin mai înainte i-ați spus întâlnirea cu El. Dar, în timp ce trăim acea întâlnire, intrăm într-o altă căutare și așa mai departe, într-un mod tot mai adânc. Acea neliniște îmi place să o numesc suflarea lui Dumnezeu pe care o purtăm înlăuntrul nostru, ca un semn pe care l-a lăsat în interiorul nostru. De multe ori se manifestă chiar și în persoane care nu au auzit niciodată despre Dumnezeu sau care în viață au avut mereu atitudini anti-religioase sau imanentiste, dar dintr-o dată ajung în fața a ceva ce îi transcende. Câtă vreme va continua să existe acea neliniște, va exista religia și vom avea moduri de a ne lega de Dumnezeu. Cuvântul religie, în cele din urmă, înseamnă asumarea unei legături, o legătură cu Domnul prin mijlocul unei căutări. Dacă o religie se mărginește la aspectul pur ritual, fără să ofere acest fel de conținuturi, este îndreptată spre moarte, pentru că umple viața cu ritualuri dar lasă inimile goale. Sunt de acord cu dumneavoastră că religia va continua să existe, pentru că neliniștea este constitutivă naturii umane și trebuie să vedem cum se va manifesta în viitor”. (p. 200).

„Dialogul dintre religie și cultură este fundamental, susținea deja lucrul acesta Conciliul Vatican II. Încă de la început, Bisericii i s-a cerut o transformare continuă – Ecclesia semper reformanda – , iar acea transformare asumă forme diferite în decursul timpului, fără să altereze dogma. În viitor Biserica se va adapta la vremurile noi potrivit unor diverse forme și modalități de a fi, așa după cum astăzi se deosebește de modalitățile vechi de a fi ale regalismului, ale jurisdicționismului sau ale absolutismului. Mai înainte dumneavoastră făceați aluzie la parohialism, tendința de reveni la comunitatea mică drept loc de apartenență religioasă. Poate fi o soluție. O soluție care răspunde la nevoia de identitate, nu doar religioasă, ci și culturală: aparțin acestui cartier, acestui cerc, acestei familii, acestui cult … deci am un loc de apartenență, mă recunosc într-o anumită identitate. Creștinismul de la început era „parohial”. Dacă citim Faptele Apostolilor, ne dăm seama că, într-adevăr, creștinismul a avut o expansiune masivă; la primele predici ale lui Petru se botezau două mii de persoane, care apoi au început să se organizeze în mici comunități. Problema apare când parohia nu are o viață proprie, când este anihilată, absorbită de structura superioară în ierarhie. Ceea ce face vie o parohie este tocmai simțul de apartenență.” (p. 203).

Traducere de pr. Wilhelm Dancă din Jorge Bergoglio / Abraham Skorka, Il cielo e la terra, Mondadori, Milano 2013.