Wilhelm Dancă

Rezumat: John Henry Newman este unul dintre marii filozofi și teologi ai modernității. S-a născut la Londra în 1801 și a fost botezat în Biserica Anglicană pe care a slujit-o ca pastor până în 1843. După ce și-a dat seama că structura constituțională a Bisericii Anglicane nu este catolică (universală), așa cum au fost toate bisericile creștine din primul mileniu, a ieșit din Biserica Anglicană și a trecut în Biserica Catolică. A ajuns cardinal. În 19 septembrie 2010, papa Benedict al XVI-lea l-a ridicat la cinstea altarelor ca Fericit. Newman a vorbit în multe dintre lucrările sale despre raportul dintre rațiune și credință, criticând raționalismul invadator din vremea sa și pledând pentru credința ca pariu, cale pentru a ajunge la adevăr și act responsabil. Newman a arătat că, din perspectiva conținutului, credința este mai mare decât rațiunea. Orizontul gândirii sale este personalist, de aceea și credința, dar și universitatea (Ideea de Universitate), ar trebui să se adreseze nu doar minții, nu doar inimii, ci omului întreg.

În urmă cu șaisprezece ani, pe când era cardinal, actualul Papă emerit Benedict al XVI-lea spunea că John Henry Newman este unul dintre cei mai mari teologi personaliști ai creștinismului. Așa îmi explic faptul că, în 19 septembrie 2010, Sanctitatea Sa a ținut să celebreze personal beatificarea lui Newman, deși la începutul pontificatului dăduse un decret potrivit căruia această onoare revenea ierarhiei locale a fiecărei Biserici. Dorința Papei emerit de a prezida ceremonia beatificării lui Newman arată nu doar simpatia lui față de acest mare teolog, ci și importanța și actualitatea lui pentru viața Bisericii. Într-adevăr, Fericitul John Henry Newman a fost un teolog original, înnoitor și profetic care a dat un impuls credinței și teologiei creștine în epoca modernității. Acest aspect a fost remarcat și de Papa Paul al VI-lea în 1975 când a definit a doua jumătate a secolului al XX-lea și, mai ales, Conciliul Vatican II drept „timpul lui Newman”. În fine, mulți teologi sunt de părere că intuițiile sale luminoase au contribuit la deschiderea câtorva drumuri noi în teologie: misiunea și identitatea creștinilor laici, teoria dezvoltării dogmelor, psihicul și imaginarul religios, ideea lărgită despre intelectul uman[1].

Oricând poate fi utilă spiritual și intelectual referință la Newman prin perspectiva credinței. Punctul de pornire al reflecției mele aici este concepția sa despre drumul omului spre Dumnezeu. S-au scris multe studii, articole, cărți despre John Henry Newman, dar puține în limba română. Folosindu-mă de informațiile adunate de Charles Hallgarten[2], voi prezenta pe scurt câteva repere biografice, pentru a putea încadra justificarea convertirii sale interioare și exterioare la credința catolică.

Fericitul Newman s-a născut în 21 februarie 1801, la Londra. După ce și-a terminat studiile universitare, în 1924, a ajuns pastor anglican. Patru ani mai târziu a fost numit vicar la biserica Sfânta Maria a Universității din Oxford. În dialogurile sale cu intelectualii care frecventau biserica, a observat că aceștia aveau o părere ciudată despre supranatural, și anume că nu poate fi cuprins cu rațiunea umană și, prin urmare, ar trebui eliminat din creștinism; chiar creștinismul ar fi trebuit „demitologizat”, pentru că a dispărut credința în minuni sau miracole. De asemenea, a observat că, la universitate, dar și în bisericile anglicane se vorbea mult despre empirism, despre date de fapt și demonstranții științifice; peste tot „mirosea a logică”. În concluzie, creștinismul era pus sub semnul întrebării, iar credincioșii erau invitați să-și măsoare credința cu ajutorul rațiunii empirice.

John Henry Newman s-a opus acestei tendințe și spunea în predicile sale că aceasta ar fi o infiltrare a liberalismului în religie sau un abuz al rațiunii care ar vrea să supună judecății omenești revelațiile ce prin natura lor sunt superioare minții umane. De asemenea, în scrierile intitulate Tratate despre problemele actuale[3] Newman a condamnat importanța excesivă pe care unii intelectuali o acordau rațiunii. Printre altele spunea că, în mod greșit, s-a ajuns ca rațiunea să fie pusă deasupra a ceea ce ține de lumea lui Dumnezeu, cum ar fi adorația. Dar, numai credința poate să unească pământul și cerul. Credința e cale pentru a ajunge la adevăr, principiu nou, principiu supranatural. Credința are origine proprie și fundament propriu. Credința este mai mare decât rațiunea. Fiind legată de libertate, credință este și un pariu, și un act responsabil. Ecourile acestor idei și textele semnate de Newman au ajuns la foarte multe persoane și au trezit reacții contradictorii: aprobare și dezaprobare, laudă și critici. Din cauza acestora, s-a retras pentru a se lămuri pe sine ce-ar fi mai bine să facă în viitor.

În primăvara anului 1840, a ajuns în sătucul Littlemore, aparținând parohiei Sfânta Maria, și aici a început să analizeze Constituția Bisericii Anglicane, căutând să vadă în ce măsură aceasta poate fi interpretată și în sens catolic. În 1843, și-a dat demisia din postul de vicar și a ieșit din Biserica Anglicană, după ce mai întâi a publicat un studiu despre rezultatul cercetărilor sale, studiu care a avut un ecou enorm. Doi ani mai târziu, a mărturisit credința catolică în fața unui preot catolic, care l-a și spovedit. În ziua de 10 octombrie 1845 a primit pentru prima dată sfânta împărtășanie. În 30 mai 1847, neo-convertitul a ajuns la Roma și fost primit de Papa Pius al IX-lea; tot la Roma a fost hirotonit preot. La scurt timp după, s-a întors în Anglia și s-a stabilit într-un cartier sărac din Birmingham.

În 1849 a publicat primul volum de predici pe care le-a ținut la Birmingham, în care a dezvoltat ideile predicate de el toată viață. Printre altele, spunea că fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe dacă crede cu adevărat în adevărul făgăduințelor lui Cristos. Apelând la exemplul investițiilor pământești, remarca faptul că deseori suntem dispuși să punem bunurile noastre la baza unor proiecte de succes sau în care credem că vor avea un viitor. Apoi se întreba ce riscăm noi pentru Cristos? Răspunsul nu era unul bun, fiindcă avea temeri serioase că mulți din așa zișii creștini, indiferent care ar fi confesiunea lor religioasă, nu trăiesc nici mai bine, nici mai rău decât dacă ar considera creștinismul o simplă poveste. Pentru credința în Cuvântul lui Dumnezeu, acești creștini căldicei nu îndrăznesc nimic, nu riscă nimic, nu sacrifică nimic, nu renunță la nimic.

Între anii 1859 și 1864, Newman a fost uitat de multă lume. După ce cineva a publicat un articol plin de acuzații la adresa lui, i-a cerut autorului să-și retragă acuzațiile. Acesta a răspuns cu acuzații și mai grave. Hotărât să respingă acuzațiile, John H. Newman a început să scrie o carte intitulată Apologia pro vita sua[4] carte ce s-a bucurat de un mare succes. Și la Roma s-a auzit de această carte, motiv pentru care a fost invitat la Conciliul Vatican I, dar a refuzat invitația spunând că „sunt unele lucruri ce se pot face, altele nu”. Pe atunci, gândurile lui erau pătrunse de problema justificării credinței, mai exact de posibilitatea găsirii unei justificări intelectuale a credinței. Provocarea la care căuta un răspuns fusese lansată de filosoful englez John Locke, potrivit căruia, în domeniul experienței concrete nimeni nu poate trece dincolo de probabilitate. Cu alte cuvinte, nu se poate ajunge la certitudine în fața nici unei realități, deci nici în lumea religiei.

Dar noutatea introdusă de John Henry Newman depășește filosofia lui Locke și susține că propriile certitudini și convingeri nu pot fi demonstrate obiectiv. La certitudine și convingere se ajunge cu ajutorul unui raționament deductiv care rezumă diferite probabilități în măsura în care acestea coincid. Certitudinea derivă mereu dintr-o persuasiune interioară, pe care fiecare individ o dobândește într-un mod personal; fiecare gândește potrivit raționamentelor sale. Dar există o putere divină care, luminând gândirea omului, îi vorbește prin conștiința lui.

În 1879, papa Leon al XIII-lea l-a creat cardinal. A murit la Birmingham, în 11 august 1890. De atunci încoace, scrierile sale au fost traduse în numeroase limbi și s-au înființat în multe părți ale lumii centre de studii ale operelor sale. În cadrul predicii ținute la Birmingham, cu ocazia beatificării, Papa Benedict al XVI-lea spunea: „intuițiile sale cu privire la relația dintre credință și rațiune, la spațiul vital al religiei revelate în societatea civilizată și la abordarea educației într-un mod mai fundamentat și mai deschis …ajută și luminează pe mulți în lume, și astăzi”[5]. În spațiul religios, educațional și social românesc, în zilele noastre se mai aude numele lui Newman, dar poate că ar trebui evocat mai mult. De exemplu, dacă Ideea lui de Universitate[6] ar fi luată în serios, adică universitatea ca loc de formare a caracterului uman, nu doar ca ofertă de competențe și calificări, am putea deschide un drum de eradicare a plăgii copierii sau plagiatului, plagă cu largă răspândire în spațiul românesc. Da, dar pentru asta e nevoie nu doar de rațiune, ci și de credință sau, folosind cuvintele fericitului Newman, de o rațiune îmbogățită prin lumina credinței.

Wilhelm Dancă

[1]  Vezi Robert Cheaib, Itinerarium cordis in Deum. Prospettive pre-logiche e meta-logiche per una mistagogia verso la fede alla luce di V.E. Frankl, M. Blondel e J.H. Newmann, Cittadella Editrice, Assisi 2012.

[2] Vezi Georg Popp, I grandi della fede, Piemme, Casale Monferrato 1992, pp. 196-205.

[3] Vezi John Henry Newman, Tracts for the Times, 1833-1841.

[4] Vezi John Henry Newman, Apologia pro vita sua, ed. Martin J. Svaglic, Oxford University Press 1967.

[5] Benedict XVI, Homily, Birmingham, 19 September 2010.

[6] Vezi John Henry Newman, The Idea of University, 1873.

În 17 februarie 2017 a decedat Michael Novak, un renumit teolog, politolog, teoretician al economiei și al științei sociale, reprezentant marcant al catolicismul american. A influența pontificatul social al Papei Ioan Paul al II-lea. Redau mai jos câteva din reflecțiile sale despre raportul dintre credință și rațiune.

«Un motiv principal pentru care postmodernismul a ajuns în starea în care se află acum constă în faptul că rațiunea pe care a produs-o Iluminismul nu dispune de instrumentele necesare prin care să se poată justifica pe sine. Așa după cum putem să ne dăm seama din nou, rațiunea poate fi folosită pentru a dezechilibra și a distruge rațiunea însăși. Rațiunea a fost folosită și pentru a nimici morala și încrederea acelora care își ancoraseră întreaga lor viață în principiile Iluminismului, numindu-i instigatori la război sau roboți reci, ori într-un alt mod asemănător, cu scopul precis de a le discredita încrederea în propriile valori. Știința are nevoie de sprijin cultural și de aprobare socială prin care să fie recunoscute sacrificiile necesare pentru a obține educația științifică cu specific profesional. Așadar să se grăbească și să nu se lase învinsă de multiforma tentație de înșelăciune. Știința nu este doar o metodologie; este un complex de obișnuințe și de practici, care nu sunt susținute de toate culturile, însă sunt valorizate de unele dintre ele. Acestea din urmă îi pregătesc pe studenți să fie silitori, să fie disciplinați și să lucreze din greu. Oamenii tineri de știință trebuie să se angajeze să respecte onestitatea și sinceritatea în comunicarea rezultatelor propriilor cercetări și trebuie să fie gata să colaboreze cu proprii colegi, pentru că știința, astăzi, nu mai este terenul unor aventurieri solitari. Pe scurt, viața rațiunii este și cultură, și metodă.  Multe persoane și multe instituții trebuie să se dedice protejării științei și păstrării disciplinei și scopurilor ultime ale științei. Nu este deloc sigur că doar știința, mai ales dacă se sprijină pe ateism și agnosticism, poate să inspire o consacrare culturală de felul acesta. Dacă, în cele din urmă, totul este doar rezultatul întâmplării, rațiunea nu pare să fie în armonie cu natura fundamentală a realității. Ce sens are, atunci, să fii de partea rațiunii? Cine caută o rațiune în toate lucrurile susținând totuși că nu există de fapt nici o rațiune, nu face altceva decât să se contrazică. Cât timp va putea oare o cultură să promoveze frustrarea rațiunii și, în același timp, să caute să-i atragă pe cei tineri să respecte disciplina pe care o presupune știința, dacă, în definitiv, totul este lipsit de sens?

Totuși, întrebarea care-l chinuia cel mai mult pe Habermas era aceasta: cum poate o insulă minusculă de indivizi dedicați rațiunii și științei să supraviețuiască în mijlocul unui ocean enorm de oameni care văd în știință și în rațiune doar niște instrumente ale demoralizării și ale decadenței morale? După 11 septembrie 2001, scrie Habermas, a devenit evident că în multe părți ale lumii, reprezentanții a mai bine de jumătate din populația mondială, alimentează nu doar un sentiment de rezistență contra Occidentului ci și o nebunească ură distructivă. Faptul că Occidentul este conceput drept leagănul rațiunii și al științei moderne nu poate mulțumi inima multor persoane. Știința și rațiunea (în sens strict) nu epuizează lumea percepției, a înțelegerii și a judecății. Dacă lucrurile ar sta așa, pe ce baze morale se sprijină știința și rațiunea pentru a se apăra pe sine? Pe ce supoziții se bazează ea? Ar putea fi ridicate aici alte întrebări despre limitele laicismului. Sunt și rațiuni care ar putea să ne facă să aruncăm privirea dincolo de munți și să vedem panorama epocii post-laiciste. Oricum, aceasta pare să fie direcția spre care ne îndreptăm. André Malraux a scris o dată că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Dar nu cred că sfârșitul epocii post-laiciste înseamnă în mod necesar începutul unei epoci religioase. Zorile noi ar putea să deschidă începutul a ceva complet diferit. Habermas pare să aibă pe deplin dreptate când scrie că, în lume, după 11 septembrie, persoanele laice și cele religioase ale Occidentului au nevoie unele de altele dacă vor să construiască o solidă și sustenabilă cultură a omului. Deși e adevărat că sfârșitul lungii bătălii dintre laicismul sigur de sine însuși și religia la fel de sigură de propria credință – și în care, în acest moment, religia se manifestă din nou cu putere, lucru la care laicismul nu se aștepta – rămâne încă nesigur, trebuie să identificăm un spațiu comun în care persoanele laice și cele religioase (independent de culturile și credințele în care se recunosc) să poată începe să colaboreze, spre binele tuturor. Înainte de a deveni Papă, cardinalul Ratzinger a analizat posibilitatea de a identifica acest spațiu comun în prea bine cunoscuta dezbatere cu Habermas. În special, Ratzinger a făcut următoarele trei surprinzătoare observații. În primul rând, a spus, va fi mereu nevoie de contribuția intelectului laic pentru a controla și a corija anumite tendințe periculoase ale religiei. În al doilea rând, a afirmat, nici actuala rațiune laică, nici vreo religie anume nu a reușit să ajungă la o adecvată înțelegere a celorlalte curente culturale de pe planetă și să instaureze cu ele un dialog serios și rodnic. Relațiile dintre diferitele culturi continuă să rămână din păcate superficiale.

Creștinismul și raționalismul științific trebuie „să admită faptul indiscutabil că sunt acceptabile și comprehensibile doar pentru o parte a omenirii”. Dacă vrem cu adevărat să stabilim un consens planetar în legătură cu raționalitatea unor specifice principii morale (cum ar fi legea naturală spre care tradiția occidentală și practic toate celelalte civilizații aspiră sau au aspirat), trebuie în mod necesar să ne deschidem spre contacte mai profunde decât au fost făcute până acum cu concepția indiană despre karma, cu cea chinezească despre Ceresc și cu cea islamică despre voința lui Allah. În al treilea rând, a mai subliniat Ratzinger, creștinismul poate oferi societății laice un anumit număr de energii și intuiții creative. Creștinismul, totuși, a ajuns la toate națiunile planetei, iar credincioșii săi reprezintă o treime din populația mondială. Constituie un izvor de cunoaștere practică despre celelalte culturi. Totodată și sistemul laic are propria legitimitate, caracteristici speciale, reguli și privilegii, dar și responsabilități și obligații specifice. Poate avea loc, există și trebuie să fie un dialog între lumea religioasă și cea laică, chiar dacă trebuie să rămână distincte una față de alta. Dar când se încarnează în persoane particulare, practici și instituții, datoria pe care o au una față de cealaltă este foarte profundă. De-a lungul secolelor, Biserica catolică a învățat foarte mult de la diferitele civilizații care s-au perindat pe scena istoriei. Din Orient a luat simțul misterului și al transcendenți lui Dumnezeu, deschizându-se spre o forma mentis de natură mai mistică și contemplativă. De la grecii din antichitate a învățat să iubească rațiunea, simțul proporției și al frumuseții. De la romani a cules virtutea stoică, organizarea administrativă universală și un simț practic al legii. De la francezi a luat elanul fulgerător al artei gotice, splendoarea luminoasă a ideilor clare și promptitudinea cuvântului. De la germani metafizica, o formidabilă erudiție istorică și profunzimea gândirii meta-istorice. Iar de la anglo-americani, în sfârșit, o anumită doză de common sense și pasiunea pentru libertatea religioasă și conștiința individuală. Nu este aici locul pentru a descrie în detalii ceea ce cultura laică, potrivit lui Habermas, a învățat de la iudaism și creștinism: intuiții; specifice atitudini mentale și aspirații spirituale; noi standarde de compasiune și de conștiință etc. Chiar dacă nu împărtășesc credința creștină, laicii ar trebui să recunoască cu toată onestitatea propriile lor datorii intelectuale. Într-un cuvânt, pluralismul nu poate să însemne doar toleranță reciprocă. Chiar dacă se spune că pluralismul înseamnă respect reciproc, deși ne apropiem cumva de miezul problemei, totuși nu este suficient. Pentru oricine devine apărătorul acestuia trebuie spus că pluralismul înseamnă și capacitate de a învăța unii de la alții. Suntem la început de epocă post-laicistă, dar, probabil că aceasta nu va fi o epocă în care toate persoanele inteligente vor lăsa deoparte propria lor credință în iudaism sau în creștinism sau propria lor adeziune la știință și la rațiune. Va fi însă, sau ar trebui să fie, o epocă în care laicii vor recunoaște în cele din urmă că pretenția lor de superioritate universală (iluminații care îi văd de sus pe toți cei care merg în întuneric) era prematură. Cu siguranță, nu doar cu ajutorul laicismului, viitorul va deveni mai rodnic decât trecutul din urma noastră. Timpurile cer să se instaureze un dialog global între toți oamenii, fiindcă pentru majoritatea dintre ei simțul sacrului și al transcendenței are aceeași importanță ca știința și rațiunea. A fi constrânși să alegi între știință și religie sau între căile rațiunii și cele ale credinței, neîndoielnic, nu este opțiunea cea mai bună pe care ființele umane și-o pot imagina. Mult mai rodnic este în schimb faptul să poți participa la un prelungit, inteligent și respectuos dialog, care să fie capabil să treacă dincolo de modurile învechite și depășite de a marca granițe.»

Fragment din Michael Novak, Nessuno può vedere Dio. Il destino comune dei atei e credenti, trad. Aldo Piccato, Edizioni Liberal, Roma 2010, pp. 323-328.