Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Toma de Aquino: Dumnezeu Inteligența Supremă

Dragi prieteni,

În cursul al VI-lea despre raportul dintre credință și rațiune am vorbit despre Dumnezeu la care putem ajunge cu ajutorul rațiunii, potrivit lui Toma de Aquino, și îl putem numi Motorul Nemișcat, Cauza Primă Necauzată, Ființa Necesară, Ființa Supremă și Inteligența Supremă și Providențială.

Redau mai jos conținutul principal al cursului. În prima parte, după o scurtă introducere, redau argumentele existenței lui Dumnezeu din Summa Theologiae în traducerea lui Alexander Baumgarten, dar revizuită de mine, apoi în partea a II-a traducerea Fer. Anton Durcovici și în partea a III-a interpretarea și comentariile Fer. Anton Durcovici.

 

Introducere

Maestrul lui Toma de Aquino (1224/25 – 1274) a fost Albert cel Mare (1193-1280). Ambii teologi s-au rupt de curentele de gândire precedente, nu doar prin faptul că s-au inspirat din filosofia aristotelică, ci și printr-o foarte solidă și coerentă prezentare a doctrinei creștine. Maestrul și ucenicul au lucrat împreună la încreștinarea lui Aristotel și la întemeierea pe baze noi și puternice a credinței creștine ortodoxe. Albert poate fi considerat fondatorul scolasticii aristotelice, pentru că el a pregătit materialul de lucru, parafrazând și comentând operele lui Aristotel, cu scopul de a reda gândirea originală a lui Aristotel și de a-l face accesibil lumii latine. Toma a fost înzestrat cu o mare putere de pătrundere intelectuală. El a elaborat într-o manieră originală gândirea aristotelică și a realizat o sinteză nouă între gândirea antică și învățătura creștină.

Albert a fost primul care a susținut distincția clară între filozofie și teologie: „doctrinele teologice nu coincid în privința principiilor lor cu cele filosofice: teologia se bazează pe revelație și pe inspirația Duhului Sfânt, nu pe rațiune”. Filosofia lucrează cu ajutorul „raționamentelor și al silogismelor”, teologia cu ajutorul categoriei credinței. Albert era de părere că filosofia ca atare, filosofia definitivă este filosofia aristotelică; misiunea filosofilor constă în a expune, clarifica și răspândi filosofia aristotelică.

Toma reprezintă culmea gândirii scolastice. Alături de filosofia lui Augustin și Rosmini (1797-1855), filosofia lui Toma exprimă maturitatea gândirii creștine. Sistemul său filosofic este o sinteză măreață în care se întrepătrund elemente speculative de origine diferită, de la Aristotel, Augustin, Avicena, Boethius, Procul, Pseudo Dionisie Areopagitul până la Maimonide și Averroes, și formează o riguroasă unitate conceptuală. Izvorul principal al gândirii sale este Aristotel, pe care îl interpretează critic și îl armonizează cu gândirea creștină. Toma este un filosof și teolog aristotelic, dar nu în sensul unui repetitor steril sau comentator superficial al operelor Stagiritului. Toma se distanțează de Aristotel, atunci când crede că trebuie să o facă, regândind filosofia aristotelică în lumina provocărilor timpului său.

Referitor la dovada rațională a existenței lui Dumnezeu, Toma a rezumat, a dezvoltat și a reformulat toate soluțiile clasice și medievale. De fapt, a refuzat argumentul ontologic al lui Anselm și a propus „cinci căi” pentru a dovedi că Dumnezeu există (an sit). Prima este calea Motorului nemișcat de la Aristotel, dar formulată în termeni metafizici: conceptul fizic de mișcare este înlocuit cu cel ontologic de devenire. A doua pornește de la ordinea cauzelor eficiente și, excluzând posibilitatea unui regres (proces) la infinit, urcă la Cauza prima necauzată. A treia pornește de la nașterea și dispariția ființelor care fac parte din experiența noastră și ajunge să susțină existența unei Ființe necesare. A patra are o structură platoniciană/anselmiană; întemeiază critic existența lui Dumnezeu ca Ființa supremă pornind de la ordinea ierarhică a ființei și cu ajutorul conceptului de participare. A cincea afirmă existența unei Inteligențe supreme și providențiale care este condiția și explicația finalității creației.

PARTEA I

«Art. 1. Dacă existența lui Dumnezeu este cunoscută prin sine

În privința acestei probleme se procedează astfel. Să admitem că existența lui Dumnezeu se poate cunoaște prin sine.

  1. Acele lucruri se numesc cunoscute prin sine a căror cunoaștere este în noi în mod natural, după cum reiese despre primele principii. Dar, după cum spune Ioan Damaschin la începutul lucrării sale: în toți este sădită natural cunoașterea existenței lui Dumnezeu[1]. Deci existența lui Dumnezeu este cunoscută prin sine.
  2. Apoi, se spune că sunt cunoscute prin sine acelea care, după ce termenii sunt cunoscuți, sunt cunoscute imediat, căci Filosoful atribuie acest lucru primelor principii ale demonstrației, în Analiticele posterioare, I[2]. Dacă știi ce este întregul și partea, știi imediat că orice întreg este mai mare decât o parte a sa. Dar după ce s-a înțeles ce înseamnă termenul de Dumnezeu, imediat se înțelege că el există. Căci prin acest termen se semnifică ceva decât care nu se poate exprima ceva mai mare[3]: or, ce există și în intelect și în realitate este mai mare decât ce este numai în intelect. De aceea, când termenul Dumnezeu a fost înțeles, deoarece există în intelect, reiese că există și în realitate. Deci existența lui Dumnezeu este cunoscută prin sine.
  3. Apoi, existența adevărului este cunoscută prin sine, fiindcă cine ar nega că adevărul există admite că adevărul există; căci, dacă adevărul nu există, este totuși adevărat că nu există adevăr. Dar dacă ceva este adevărat, adevărul trebuie să existe. Dumnezeu însă este însuși adevărul, Ioan 14, 6: Eu sunt calea, adevărul și viața. Deci existența lui Dumnezeu este cunoscută prin sine.

Dar împotrivă, nimeni nu poate gândi ceva opus unui lucru care este cunoscut prin sine, după cum spune Filosoful în Metafizica, IV[4] și în Analiticele posterioare, I[5], cu privire la primele principii ale demonstrației. Însă se poate gândi opusul existenței lui Dumnezeu, potrivit Psalmului 52, 1: nesocotitul a spus în inima sa: nu există Dumnezeu. Deci existența lui Dumnezeu nu este prin sine cunoscută.

Răspund afirmând că existența a ceva este evidentă în două feluri: într-un fel, după sine și nu în raport cu noi, iar în alt fel, după sine și în raport cu noi. Astfel o propoziție este evidentă, deoarece predicatul este inclus în definiția subiectului, precum omul este animal, căci animal face parte din definiția noțiunii de om. Deci, dacă toți cunosc ce înseamnă și predicatul și subiectul, acea propoziție va fi evidentă pentru toți. Așa cum reiese în primele principii ale demonstrațiilor, ai căror termeni sunt noțiuni universale pe care nimeni nu le ignoră, ca ființă și neființă, întreg și parte, și cele asemănătoare. Dacă unii ignoră ce înseamnă subiectul și predicatul, propoziția, atât cât este prin sine, va fi evidentă, dar nu pentru cei care ignoră subiectul și predicatul propoziției. De aceea se întâmplă, după cum spune Boethius, în lucrarea De Hebdomadibus, că există unele concepte universale ale minții evidente numai pentru cei înțelepți, de pildă, faptul că lucrurile fără corp nu au întindere[6]. Spun deci că această propoziție Dumnezeu există, considerată în sine însăși, este evidentă, fiindcă predicatul este identic cu subiectul. Căci Dumnezeu este chiar existența sa, după cum va reieși de mai jos[7]. Dar, întrucât noi nu cunoaștem esența lui Dumnezeu, o asemenea propoziție nu este evidentă pentru noi, ci are nevoie să fie demonstrată prin cele ce pentru noi sunt mai evidente, dar mai puțin evidente în ele însele, adică prin efecte.

Trebuie să afirmăm în privința primei obiecții că faptul de a cunoaște existența lui Dumnezeu în mod general în mod aproximativ și confuz este sădit în natura noastră pentru că Dumnezeu este fericirea omului. Căci omul dorește în mod natural fericirea și ceea ce este natural dorit de el este și cunoscut în mod natural de el. Dar aceasta nu înseamnă propriu-zis a cunoaște existența lui Dumnezeu, așa după cum a cunoaște pe cineva care vine nu înseamnă a-l cunoaște pe Petru, deși este Petru cel care vine. Mulți însă consideră că supremul bun al omului, care este fericirea, sunt bogățiile, alții plăcerile, alții alte lucruri.

Trebuie spus cu privire la a doua obiecție că se poate ca acela care aude termenul Dumnezeu să nu înțeleagă faptul că se exprimă ceva decât care nu se poate gândi ceva mai mare, fiindcă unii[8] au crezut că Dumnezeu este corp. Chiar dacă admitem că oricine înțelege că prin termenul Dumnezeu se exprimă ceea ce s-a spus, adică acela decât care nu se poate gândi ceva mai mare, încă tot nu reiese de aici că el înțelege că ceea ce se exprimă prin acest termen există în realitate, și nu doar în înțelegerea intelectului. Nici nu se poate argumenta că ar exista în realitate decât dacă s-ar admite că există în fapt ceva decât care nu se poate gândi ceva mai mare; or, acest fapt nu este admis de cei care susțin că Dumnezeu nu există.

Trebuie spus referitor la a treia obiecție că existența adevărului în general este evidentă, dar că existența adevărului prim nu este deloc evidentă pentru noi.

Art. 2. Dacă existența lui Dumnezeu este demonstrabilă

Referitor la această a doua problemă se procedează astfel. Că Dumnezeu există se pare că nu este demonstrabil.

  1. Căci existența lui Dumnezeu este un articol de credință. Iar cele ce țin de credință nu sunt demonstrabile: deoarece demonstrația ne face să știm, credința însă se referă la cele ce nu sunt vădite, după cum spune Apostolul în Evrei, 11, 1. Deci existența lui Dumnezeu nu este demonstrabilă.
  2. Apoi, termenul mediu al demonstrației este esența. Dar despre Dumnezeu nu putem ști ce este, ci numai ce nu este, după cum spune Damaschin[9]. Deci nu putem demonstra existența lui Dumnezeu.
  3. Apoi, chiar dacă s-ar putea demonstra existența lui Dumnezeu, acest lucru nu ar fi posibil decât prin efectele sale. Dar efectele acestuia nu sunt proporționate cu el, fiindcă el însuși este infinit, iar efectele sale finite. Dar între cele finite și cel infinit nu există o proporție. Așadar, deoarece cauza nu se poate demonstra prin efectul său neproporționat cu el, se pare că nu se poate demonstra existența lui Dumnezeu.

Dar împotrivă este ceea ce spune Apostolul în Romani, 1, 20: cele nevăzute ale lui Dumnezeu devin înțelese prin cele pe care le-a făcut. Dar aceasta nu ar avea sens decât dacă s-ar putea demonstra existența lui Dumnezeu, pornind de la cele care s-au creat.

Răspund: trebuie spus că demonstrația este de două feluri: una, care pornește de la cauză, se numește propter quid[10] și aceasta este în sine prin cele ce sunt anterioare. Alta pornește de la efect și se numește quia[11] și are loc prin cele ce sunt anterioare în raport cu noi. Când însă vreun efect ne este nouă mai evident decât cauza sa, prin efect trecem la cunoașterea cauzei. Însă din orice efect se poate demonstra propria cauză a existenței acestuia (dacă totuși efectele lui ar fi mai bine cunoscute în raport cu noi), fiindcă, dacă efectele depind de cauză, fiind dat efectul, este necesar să preexiste cauza. De aceea existența lui Dumnezeu, după cum nu este evidentă pentru noi, este demonstrabilă prin efectele cunoscute de noi.

De aceea, trebuie spus cu privire la prima obiecție că existența și alte concepte referitoare la Dumnezeu, în măsura în care pot fi cunoscute prin rațiunea naturală nu sunt cum se spune în Romani, 1, 19, articole de credință, ci doar elemente introductive la acestea. Căci astfel credința presupune cunoașterea naturală, precum harul presupune natura și perfecțiunea perfectibilul. Totuși, nimic nu interzice ca ceva, după cum este prin natura sa demonstrabil și cognoscibil, să fie acceptat ca obiect de credință de cineva care nu pricepe demonstrația.

Trebuie spus cu privire la a doua obiecție că, atunci când se demonstrează existența unei cauze prin efect, este necesară utilizarea efectului în locul definiției cauzei, pentru a proba existența cauzei. Și acest lucru i se potrivește în maximă măsură lui Dumnezeu. Fiindcă, pentru a proba că ceva există, este necesar să accepți, ca termen mediu, definiția sa nominală, însă nu esența sa: deoarece căutarea esenței unei realități vine după căutarea existenței sale. Iar numirile lui Dumnezeu provin din efecte sale, după cum se va demonstra ulterior[12]. De aceea, demonstrând existența lui Dumnezeu pornind de la unul din efectele sale, putem accepta ca termen mediu definiția nominală a lui Dumnezeu.

Trebuie spus cu privire la a treia obiecție că prin efectele care nu sunt proporționate cauzei nu se poate avea o perfectă cunoaștere despre cauză: dar, totuși, pornind de la oricare dintre efecte, se poate clar demonstra existența cauzei, după cum s-a spus. Astfel, pornind de la efectele lui Dumnezeu se poate demonstra existența sa, deși prin acestea nu putem cunoaște perfect esența sa.

Art. 3. Dacă Dumnezeu există

Referitor la această problemă se procedează astfel. Se pare că Dumnezeu nu există.

  1. Căci, dacă unul dintre contrarii ar fi infinit, celălalt va fi în întregime anulat. Dar ceea ce semnifică numele Dumnezeu este tocmai o realitate care este un bine infinit. Dacă, așadar, Dumnezeu ar exista, nu ar trebui să existe rău. Dar răul se află în lume. Deci Dumnezeu nu există.
  2. Apoi, ceea ce poate fi explicat prin mai puține principii nu ar trebui să fie explicat prin mai multe. Dar se pare că toate cele ce apar în lume pot fi explicate prin alte principii, presupunând că Dumnezeu nu există: fiindcă ființele (realitățile) naturii sunt readuse la natură, ca la principiul lor, iar cele ce țin de ordinea spirituală se readuc la principiul lor, care este rațiunea și voința umană. Deci nu este necesar să presupunem existența lui Dumnezeu.

Dar împotrivă este ceea ce se spune în Exod, 3, 14, din partea lui Dumnezeu: Eu sunt Cel ce sunt.

Răspund: trebuie spus că existența lui Dumnezeu se poate demonstra pe cinci căi.

O primă cale, mai evidentă, este aceea care începe de la mișcare. Căci este sigur și se constată prin experiența sensibilă că ceva se mișcă în această lume. Dar tot ceea ce este mișcat, este mișcat de altceva. Căci nimic nu este mișcat decât în măsura în care este în potență față de (acea) ființă care este scopul mișcării sale. A mișca nu este nimic altceva decât a aduce o realitate din potență la act; dar nimic nu poate fi condus de la potență la act decât din cauza unei ființe care este deja în act: ca de exemplu focul, care este cald în act, face să devină cald în act lemnul, care prin sine însuși este cald doar în potență, și astfel îl pune în mișcare și îl schimbă. Nu este însă posibil ca o aceeași ființă să fie simultan și în act și în potență sub același raport, ci doar sub raporturi diferite. Ceea ce este cald în act nu poate fi în același timp cald și în potență, ci este rece în același timp în potență. Este, așadar, imposibil ca ceva, sub același raport și în același fel, să fie motor și mișcat, sau să se miște pe sine. Deci orice lucru mișcat trebuie să fie mișcat de un altul. Dacă însă cel de care este mișcat este la rândul lui mișcat, este necesar să fie mișcat la rândul lui de altul, și acela de altul. Or, în felul acesta nu se poate înainta la infinit, pentru că astfel nu ar mai exista un prim motor, și în consecință nici un alt motor, fiindcă motoarele secundare pun în mișcare doar în măsura în care sunt mișcate de motorul prim, precum bastonul nu mișcă decât dacă este mișcat de mână. Așadar, este necesar să se ajungă la un motor prim care nu este mișcat de nimeni. Și toți înțeleg că acesta este Dumnezeu.

A doua cale pleacă de la rațiunea cauzei eficiente. Constatăm că în lucrurile sensibile există o ordine a cauzelor eficiente. Totuși, nu găsim și nici nu putem găsi ceva care să își fie sieși cauză eficientă, fiindcă ar trebui să își fie anterior, ceea ce este imposibil. Nu este însă posibil ca în cauzele eficiente să înaintăm la infinit. Fiindcă în toate cauzele eficiente ordonate, prima este cauza celei intermediare și cea intermediară este cauza ultimei, fie în cazul în care cauzele intermedii sunt mai multe, fie că este vorba doar de una. Dar, dacă este îndepărtată cauza, se anulează efectul. Așadar, dacă nu ar fi existat prima dintre cauzele eficiente, nu va exista nici ultima, nici cauza intermediară. Dar, dacă s-ar înainta la infinit în privința cauzelor eficiente, nu va fi nici prima cauză eficientă, și astfel nu va fi nici un ultim efect, nici cauze eficiente intermediare, ceea ce se arată a fi fals. Așadar, este necesar să se stabilească o cauză eficientă primă, pe care toți o numesc Dumnezeu.

A treia cale este luată din ceea ce este posibil și ceea ce este necesar, care este astfel. Găsim în realitate unele lucruri care pot sau nu să fie, fiindcă se constată că ele se nasc și pier, și prin urmare pot să fie sau nu. Este însă imposibil ca toate cele ce sunt să fie mereu așa, fiindcă ceea ce poate să nu fie, uneori nu este. Așadar, dacă toate pot să nu fie, înseamnă că odată nu a existat nimic în realitate. Dar, dacă acest lucru ar fi adevărat, nici acum nimic nu ar fi, deoarece ceea nu există nu începe să fie decât prin ceva ce este. Așadar, dacă nu a fost nici o ființă, a fost imposibil ca ceva să înceapă a fi și astfel nu ar fi nimic, ceea ce reiese că este fals. Deci nu toate ființele sunt posibile, dar ceva trebuie să fie necesar în realitate. Însă orice lucru necesar fie are cauza necesității sale altundeva fie nu o are. Dar nu se poate înainta la infinit cu cele necesare care au cauza necesității lor, cum nu se putea nici în privința cauzei eficiente, după cum s-a demonstrat. Este deci necesar să admitem ceva care să fie necesar prin sine, care nu are cauza necesității altundeva, dar care este cauza necesității altora. Acest ceva toți îl numesc Dumnezeu.

A patra cale este luată din gradele care se găsesc în lucruri. Se constată în lucruri ceva mai mult și mai puțin bun, adevărat și nobil și altele de acest fel. Dar mai mult sau mai puțin se spune despre diferite lucruri după cum se apropie în mod diferit de ceea ce este în cel mai înalt grad de un anume fel, după cum este mai cald ceea ce se apropie mai mult de căldură în cel mai înalt grad. Există, așadar, ceva care este foarte adevărat, foarte bun și foarte nobil și, în consecință, ființă în cel mai înalt grad. Căci cele ce sunt în cel mai înalt grad adevărate sunt în cel mai înalt grad ființe, după cum se spune în Metafizica, II[13]. Ceea ce este deci numit astfel în cel mai înalt grad într-un gen este cauza tuturor celor care sunt de acel gen: precum focul, care este căldură în cel mai înalt grad, este cauza tuturor celor calde, după cum se spune în aceeași carte[14]. Există, deci ceva care este pentru toate ființele cauza existenței, a bunătății și a oricărei perfecțiuni. Acestui ceva îi spunem Dumnezeu.

A cincea cale este luată din guvernarea lucrurilor. Vedem că unele lucruri care sunt lipsite de cugetare, precum corpurile naturale, acționează în vederea unui scop: aceasta reiese din faptul că totdeauna sau mai frecvent acționează în același fel ca să urmărească ceea ce este cel mai bun. De aici reiese că nu ajung la scop întâmplător, ci cu intenție. Dar cele lipsite de cunoaștere nu tind spre un scop decât îndreptate de cel care are cunoaștere sau inteligență, precum săgeata de arcaș. Deci există o ființă inteligentă care orânduiește toate lucrurile naturale spre un scop. Pe aceasta o numim Dumnezeu.

Trebuie răspuns la prima obiecție cum spune Augustin în Manual: Dumnezeu, fiind supremul bine, nu ar permite în nici un fel să existe ceva rău în operele sale, dacă nu ar fi atât de atotputernic și bun, încât să facă binele chiar și din rău[15]. Ține însă de bunătatea infinită a lui Dumnezeu, încât să permită ca relele să existe și din acestea să le extragă pe cele bune.

Trebuie răspuns la a doua obiecție că, deoarece natura nu acționează pentru un scop determinat din ordinul unei agent superior, este necesar ca cele făcute de natură să se reducă chiar la Dumnezeu ca la cauza primă. La fel cele ce provin din planul spiritual trebuie readuse la o cauză mai înaltă, care nu este rațiunea sau voința umană: fiindcă acestea sunt schimbătoare și defectibile. Trebuie însă ca toate cele schimbătoare și care pot fi deficiente să fie readuse la un principiu prim, imobil și necesar prin sine, după cum s-a arătat mai sus.»

(Din Toma de Aquino, Summa theologiae, I, q. 2, aa.1-3, trad. Alexander Baumgarten, Editura Polirom, Iași 2009. Traducere verificată de Wilhelm Dancă).

PARTEA II

TRADUCEREA FER. ANTON DURCOVICI

«TRADUCERE DIN SUMA TEOLOGICA A SFÂNTULUI TOMA DE AQUINO

PARTEA I

Problema  a II-a

EXISTENȚA LUI DUMNEZEU

Menirea principală a doctrinei sacre (a teologiei) este deci de a ne duce la cunoașterea lui Dumnezeu, nu numai întrucât este El în sine, ci și întrucât este principiul lucrurilor și scopul lor, îndeosebi al făpturii raționale (1,7). De aceea vom trata: 1. despre Dumnezeu; 2. despre mișcarea făpturii raționale spre Dumnezeu; 3. despre Cristos om, care este calea pe care trebuie să tindem la Dumnezeu.

Tratarea despre Dumnezeu va cuprinde trei părți: 1. despre esența lui Dumnezeu; 2. despre distincția persoanelor divine (Sfânta Treime); 3. despre purcederea făpturilor de la Dumnezeu.

Cu privire la esența divină ne vom întreba: 1. dacă este Dumnezeu; 2. cum este sau mai precis cum nu este; 3. cum lucrează, adică despre știința, voința și puterea lui.

În chestiunea întâia (despre existența lui Dumnezeu) se pun trei întrebări:

1.Este de la sine cunoscut (evident) că Dumnezeu există ?

2.Poate fi demonstrată existența lui Dumnezeu ?

3.Există Dumnezeu într-adevăr ?

ARTICOLUL I

Este oare de la sine cunoscut, că Dumnezeu există?

Că Dumnezeu există, pare a fi de la sine cunoscut.

Obiecțiunea I: Numim „de la sine cunoscut” (sau evident) acel lucru a cărui cunoștință este în noi în mod firesc („naturaliter”), după cum sunt primele principii.

Însă sfântul Ioan Damaschin spune (De fide orthodoxa, cap. 1 și 3): „cunoașterea existenței lui Dumnezeu este sădită de natură (naturaliter”) în toți”. Deci este de la sine cunoscut (evident) că Dumnezeu există.

Obiecțiunea a II-a: Numim evidente sau de la sine cunoscute acele propoziții – termenii lor (cuvintele). Aristotel arată aceasta privitor la primele principii de demonstrație (1 Poster. c, 3).

Când de pildă, înțelegem ce înseamnă cuvintele „tot” și „parte”, știm îndată că totul este mai mare decât orice parte a sa. Însă, când am înțeles ce înseamnă cuvântul „Dumnezeu”, îndată știm că Dumnezeu există. De fapt prin cuvântul „Dumnezeu” însemnăm acea ființă, mai mare decât toate, decât care altceva mai mare nu există („id quo maius significari non potest”). Mai mare însă este, ceea ce este atât în realitate cât și în mintea (cunoscătoare) („in re et intellectu”), decât ceea ce este numai în minte („in intellectu tantum”). Așadar, când am înțeles cuvântul „Dumnezeu”, Dumnezeu nu este numai în mintea noastră, ci există totodată și în realitate. Deci este de la sine cunoscut că Dumnezeu există.

Obiecțiunea a III-a: Este de la sine cunoscut (evident) că există adevăr. Căci cel ce tăgăduiește existența oricărui adevăr, admite prin însăși afirmația sa existența unui adevăr. De fapt, dacă nu există adevăr, este cel puțin adevărat, ceea ce spune, că anume nu există adevăr. Dacă însă este măcar ceva adevărat, trebuie să existe adevăr. Dar Dumnezeu este însuși adevărul (absolut), după cum spune în Evanghelie sfântul Ioan (14,6): „Eu sunt calea, adevărul și viața”. Deci este de la sine înțeles că există Dumnezeu.

Dimpotrivă: nimeni nu poate gândi contrariul unui lucru evident, după cum arată filosoful Aristotel în Metaph. 3, c.3, cu privire la primele principii de demonstrație. Însă ne putem gândi contrariul acestei propoziții: Dumnezeu este, deoarece spune psalmistul (ps. 52,1): „Zis-a cel nebun („insipiens”) în inima sa: nu este Dumnezeu”. Deci existența lui Dumnezeu nu este evidentă.

Răspuns: Un lucru poate fi de la sine cunoscut (evident) în două feluri: sau în sine și nu pentru noi, sau atât în sine cât și pentru noi.

O propoziție este de la sine cunoscută prin faptul că predicatul ei este cuprins în noțiunea subiectului. Astfel, când zicem: omul este o ființă viețuitoare senzitivă („homo est animal”), predicatul „ființă viețuitoare senzitivă” (animalitate) face parte din noțiunea „om”. Dacă, așadar toți știu ce înseamnă subiectul și predicatul în această propoziție, adevărul ei va fi de la sine cunoscut pentru toți. Aceasta se adeverește cu privire la primele principii de demonstrație (de gândire) ai căror termeni arată lucruri comune, pe care nimeni nu le ignoră, după cum sunt „ens” (tot ce este sau poate fi) și „non ens” (neființă; tot ce nu este sau nu poate fi), „tot” și „parte” sau altele asemănătoare. Când însă însemnarea subiectului și a predicatului nu este cunoscută unor oameni, aceeași propoziție va fi cunoscută de la sine, privită în sine, însă nu pentru cei ce ignoră predicatul și subiectul. Astfel se explică, spune Boethius (De Heod.), că unele adevăruri de la sine cunoscute (evidente) sunt cunoscute ca atare numai pentru cei înțelepți (savanți), ca de exemplu, că ființele imateriale (spiritele pure) nu ocupă loc.

Spun deci, că această propoziție: Dumnezeu este, privită în sine, este de la sine cunoscută (evidentă); pentru că predicatul ei este identic cu subiectul; deoarece Dumnezeu este existența sa, precum se va vedea mai târziu (3,4). Însă, pentru că noi nu știm despre Dumnezeu ce este, această propoziție nu ne este evidentă nouă, ci are nevoie de a fi demonstrată din efecte, care pentru noi sunt mai cunoscute, cu toate că în ordinea naturii sunt mai puțin cunoscute.

La I: Avem, este adevărat, în mod firesc („naturaliter”) despre existența lui Dumnezeu o cunoștință generală și confuză, întrucât numai Dumnezeu este fericirea omului. În mod firesc anume omul dorește fericirea sa, iar ce dorește în mod firesc, tot așa îi este și oarecum cunoscut. Însă aceasta nu este o cunoștință proprie despre existența lui Dumnezeu; după cum, de exemplu, a cunoaște că vine cineva, încă nu înseamnă a ști că este Petru, cu toate că Petru este cel ce vine. Și de fapt mulți cred greșit că nu Dumnezeu este bunul suprem al omului, adică fericirea lui, ci bogățiile și plăcerile lumii sau altceva.

La 2: Poate cel ce aude cuvântul „Dumnezeu” nu înțelege că înseamnă o ființă mai mare decât care nimic nu poate fi gândit, mai ales că unii oameni și-au închipuit pe Dumnezeu ca fiind corp. Dar chiar să admitem că oricine înțelege prin cuvântul „Dumnezeu” ceea ce se pretinde, adică acea ființă mai mare decât care alta nu putem gândi; totuși de aici încă nu urmează că de fapt oricine înțelege, că ceea ce înseamnă cuvântul, există în realitate („in rerum natura”), ci numai că se află în gândirea sa. Nici nu poate fi dovedit că există în realitate, dacă mai întâi nu este admis că există în realitate ceva, mai mare decât care alt lucru nu poate fi gândit. Ceea ce nu admit cei ce spun că Dumnezeu nu este.

La 3: Existența adevărului în general, nu este evidentă; însă că există un prim adevăr, nu este evident pentru noi.

 

ARTICOLUL II                              P.I., qu.2, a.2

Poate fi demonstrată existența lui Dumnezeu ?

Pare că existența lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată.

Obiecțiunea I: Că Dumnezeu există este un articol de credință. Însă articolele de credință nu pot fi demonstrate, căci demonstrația produce știință (cunoaștere bazată pe evidență mediată), credința însă se referă la lucrurile care nu se văd, cum spune Apostolul (Evrei 11,1). Deci nu poate fi dovedit că Dumnezeu există.

Obiecțiunea a II-a: Mijlocul de demonstrație se ia din ceea ce este lucrul. Despre Dumnezeu însă nu putem ști ce este, ci numai ce nu este, după cum spune Damaschin (De fide orthod. 1 c. 4). Deci nu putem demonstra că Dumnezeu există.

Obiecțiunea a III-a: În sfârșit, dacă s-ar putea dovedi că Dumnezeu este, dovada ar putea fi luată numai din efectele produse de el. Însă efectele lui nu sunt în proporție cu el, deoarece Dumnezeu este infinit, efectele însă finite; iar între finit și infinit nu este proporție. Dar cauza nu poate fi dovedită din efect care stă în afară de orice proporție cu ea, deci nu poate fi demonstrat că Dumnezeu există.

Dimpotrivă: Apostolul spune (Rom. 1,20): „Cele nevăzute ale lui (Dumnezeu) se înțeleg și se văd prin cele ce sunt făcute”. Aceasta însă nu ar fi cu putință, dacă din cele ce sunt nu s-ar putea demonstra că Dumnezeu există; căci primul lucru ce trebuie știut despre ceva, este dacă există.

Răspuns: Demonstrația este de două feluri. Una prin cauza lucrurilor, din acel „pentru ce” al lor („demonstratie propter quid”), întrebuințează ca mijloc de demonstrație ceea ce în sine este mai întâi („per priora simpliciter”). Cealaltă invocă efectele și se cheamă demonstrația „pentru că” („quia”). Ea dovedește prin cele ce noi le cunoaștem mai întâi („priora quoad nos” – a posteriori simpliciter); pentru că, oricând un efect ne este nouă mai bine cunoscut („manifestior”), decât cauza lui, atunci prin efect procedăm la cunoașterea cauzei. Însă din oarecare efect se poate dovedi că există o cauză proprie a lui dacă, bineînțeles, efectele acestei cauze ne sunt nouă mai mult cunoscute; căci, efectul atârnând de cauza sa, odată ce există efectul, trebuie în mod necesar să existe mai întâi („necesse est praeexistere”) cauza lui. Deci existența lui Dumnezeu, întrucât nouă nu ne este evidentă, poate fi demonstrată prin efectele lui cunoscute de noi.

La 1: Existența lui Dumnezeu și celelalte adevăruri pe care rațiunea umană le poate cunoaște despre Dumnezeu, după cum spune Apostolul (Rom. 1, 19), nu sunt articole de credință, ci premergătoare („praeambula”) articolelor. Într-adevăr credința presupune cunoașterea naturală, tot astfel, precum harul presupune natura și perfecțiunea presupune lucru perfectibil. Totuși, nimic nu oprește ca ceea ce în sine este demonstrabil și obiect de știință, să fie primit ca articol de credință de cei ce nu pricep demonstrația.

La 2: Când demonstrăm o cauză prin efectul ei, este necesar să ne folosim de acest efect în locul definiției cauzei, ca să dovedim existența ei; și mai mult decât oricând trebuie să procedăm astfel, când este vorba de Dumnezeu. Căci, pentru a dovedi că un lucru există, trebuie neapărat să luăm ca termen mediu (de demonstrație) însemnarea cuvântului, nu însă ce este lucrul în sine (esența, firea lui); deoarece chestiunea despre firea lucrului urmează abia după ce ne-am întrebat mai întâi, dacă există acel lucru. În ceea ce privește însă pe Dumnezeu, diferitele nume ce i se dau, derivă toate de la efecte, după cum se va arăta (q.13, a.1). Așadar, dovedind prin efecte existența lui Dumnezeu, putem lua ca termen mediu însemnarea cuvântului „Dumnezeu”.

La 3: Prin efecte ce nu stau în nici o proporție cu cauza lor, nu putem dobândi o cunoștință desăvârșită a cauzei. Însă cu toate acestea, din oricare efect, ni se poate demonstra în mod vădit că această cauză există, după cum s-a spus (în corp. art.). Și astfel din efectele lui Dumnezeu putem dovedi că Dumnezeu există, cu toate că nu putem avea o cunoștință desăvârșită cu privire la esența lui.

ARTICOLUL III

Există oare Dumnezeu ?

Pare că Dumnezeu nu există.

Obiecțiunea I: Dacă unul din două lucruri contrare este infinit, celălalt va fi distrus cu totul. Însă prin cuvântul „Dumnezeu” înțelegem un bine infinit. Dacă deci ar exista un Dumnezeu, nu ar mai putea fi nici un rău. Este însă rău în lume. Deci Dumnezeu nu există.

Obiecțiunea a II-a: Ceea ce poate fi înfăptuit prin puține principii, nu se face prin mai multe. Însă pare că toate fenomenele din lume pot fi înfăptuite prin alte principii, fără a presupune existența lui Dumnezeu. Căci fenomenele naturale se reduc la natură ca la principiul lor, iar întâmplările libere (ale istoriei) au ca principiu rațiunea umană sau voința. Nu este deci nici de cum necesar a presupune că Dumnezeu există.

Dimpotrivă: Însuși Dumnezeu spune în Exod (3,14a): „Eu sunt cel ce sunt”.

Răspuns: Că Dumnezeu există, poate fi dovedit pe cinci căi:

Calea întâia și mai învederată este aceea care pleacă de la mișcare. Anume este cert, fiind fapt constat de simțuri, că în lumea aceasta unele lucruri sunt în mișcare, adică se mișcă. Însă tot ce se mișcă este mișcat de altul. Într-adevăr, nimic nu se mișcă dacă nu este în putință („in potentia”) față de ceva către ce se mișcă. Pe de altă parte, ceea ce mișcă, imprimă mișcarea numai, întrucât este în fapt („secundum quod est actu”). Căci a mișca (în sensul cel mai larg) nu înseamnă nimic altceva decât a face ca ceva să treacă de la putință („reducere de potentia”) la fapt („in actu”), iar din putință nu poate fi adus ceva în fapt, decât prin ceva ce este în fapt (nisi per aliquod ens actu”). Astfel, ceva cald în fapt, de exemplu focul, face ca lemnul care este cald în putință, să fie cald în fapt și prin aceasta îl mișcă și îl alterează. Nu este însă posibil ca unul și același lucru să fie în același timp în fapt și în putință sub același raport (privitor la aceeași desăvârșire reală), ci numai sub raporturi diferite. Deoarece ceea ce este egal în fapt, nu poate fi totodată cald în putință, ci este totodată rece în putință. Tot astfel este imposibil ca sub același raport și în același mod ceva să fie atât mișcând (motor) cât și mișcat sau să se miște pe sine însuși. Deci, tot lucrul ce se mișcă trebuie să fie mișcat de altul. Dacă apoi acel lucru de care este mișcat, se mișcă și el, trebuie și acesta la rândul său să fie mișcat de altul; și acesta iar de altul. Însă în felul acesta nu se poate proceda la infinit. Căci în cazul acesta nu ar fi nici un prim motor („primum movens”) și prin urmare nici un alt motor, pentru că motorii secunzi („moventia secunda”) nu mișcă decât prin aceea că erau mișcați de primul motor, după cum de pildă bățul nu mișcă decât dacă este și el mișcat de mână. Deci este necesar să se ajungă la un prim motor care nu este mișcat de nimeni. Pe acest prim motor toți îl numesc Dumnezeu.

A doua cale pornește din noțiunea cauzei eficiente.

Constatăm, observând lucrurile sensibile, că există o ordine între cauzele eficiente; însă nu s-a constatat și nici nu este posibil, ca ceva să-și fie însuși cauză eficientă, căci astfel ar trebui să existe înainte de a exista, ceea ce este imposibil. Nu este însă posibil ca în șirul cauzelor eficiente să se procedeze la infinit. De fapt, în ordinea tuturor cauzelor eficiente primul este cauza celor intermediare și cele intermediare sunt cauza ultimului, fie că cele intermediare sunt mai multe sau unul singur. Pe de altă parte, suprimând cauza, se suprimă și efectul. Așadar, dacă nu există primul în ordinea cauzelor eficiente, nu va exista nici ultimul, nici ce este intermediar. Însă a proceda la infinit în cauzele eficiente, înseamnă a suprima prima cauză eficientă; și prin urmare nu va exista nici ultimul efect, nici cauzele eficiente intermediare, ceea ce este evident fals. Deci este necesar a admite o primă cauză eficientă pe care toți o numim Dumnezeu.

Calea a treia este luată de la ce este posibil și ce este necesar. Ea este următoarea: constatăm că printre lucruri sunt unele care pot fi și nu fi; dovada este că ele se nasc și apoi pier și prin urmare sunt și nu sunt. Dar este imposibil ca toate lucrurile de felul acesta să fie sau să fi fost totdeauna. Pentru că ceea ce este posibil să nu fie, cândva de fapt nu este sau nu a fost. Dacă însă toate lucrurile au putut să nu fie, a fost un timp când din toate nimic nu a fost. În acest caz, nici acum nu ar fi nimic, deoarece ceea ce nu este, nu începe a fi decât prin ceva, ce este. Dacă deci nici o ființă nu a fost („si nihil fuit ens”), a fost imposibil ca ceva să fie început a fi și astfel, chiar acum nimic nu ar fi, ceea ce este evident fals. Așadar, toate ființele („Omnia entia”) nu sunt numai posibile, ci trebuie să fie între ele ceva necesar (fără posibilitate de a nu fi). Însă tot ce este necesar sau are cauza necesității sale de altundeva sau nu. Dar este imposibil a proceda la infinit în șirul celor necesare, care au o cauză a necesității lor, după cum a fost imposibil privitor la cauzele eficiente. Deci trebuie neapărat să admitem, ceea ce este prin sine necesar, neluând cauza necesității de altundeva, ci dimpotrivă, fiind însuși cauză de necesitate pentru tot ce este necesar. Această ființă necesară se cheamă Dumnezeu.

A patra cale este luată din gradele (de realitate) ce se găsesc în lucruri. Vedem anume în lucruri ceva mai mult sau mai puțin bun, adevărat, nobil sau având mai mult sau mai puțin din alte însușiri asemănătoare. Însă mai mult sau mai puțin se spune despre diferitele lucruri, întrucât ele se apropie în mod diferit de ceva ce este la maximum (quod maxime est). Astfel, de pildă, este mai cald, ce se apropie mai mult de ceea ce este cald în gradul cel mai mare. Există, așadar, ceva ce este cel mai adevărat și cel mai bun și cel mai nobil și prin urmare, cel mai mult „ens” (maxime ens); deoarece ceea ce este adevărat în gradul cel mai mare, este și în cel mai mare grad „ens” (realitate), după cum spune Aristotel (2, Metaph. 1, c.1). Pe de altă parte, ceea ce realizează supremul grad al unei însușiri într-un gen, este cauza tuturor celorlalte ce țin de acest gen. Astfel, după același Aristotel, focul având supremul grad de căldură, este cauza tuturor căldurilor (Ibid.). Există deci ceva ce pentru toate ființele este cauza de a fi, cauza de bunătate și de oricare perfecțiune. Acest ceva este numit de noi Dumnezeu.

În sfârșit, a cincea cale se urcă la Dumnezeu pornind din cârmuirea lucrurilor. Observând anume că lucruri lipsite de cunoaștere, cum sunt corpurile naturale lucrează (activează), totuși pentru un scop. Constatăm aceasta din aceasta că totdeauna sau aproape totdeauna ele activează în același mod și realizează ce este cel mai bun. Deci este vădit că nu din întâmplare, ci intenționat își ating scopul. Însă cele ce nu au cunoaștere, nu pot tinde spre un scop decât îndreptate fiind spre el de către o ființă cunoscătoare și înțelegătoare, ca de pildă săgeata de către arcaș. Există deci o ființă inteligentă, de către care toate lucrurile naturale sunt orânduite spre scopul lor. Această ființă o numim Dumnezeu.

La obiecțiunea 1: La obiecțiunea din partea răului, sfântul Augustin răspunde: „Dumnezeu fiind nemărginit de bun, nu ar lăsa nici de cum să fie ceva rău în operele sale, dacă nu ar fi atât de atotputernic și bun, încât chiar din rău să facă bine” (Enchirid. C. 11). Este deci conform cu nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, când permite a fi rele și din ele face să nască binele.

La obiecțiunea 2: Deoarece este vădit că natura lucrează pentru un scop determinat, îndreptat fiind de un agent superior ei, trebuie necesar să atribuim, de asemenea, lui Dumnezeu, care este prima cauză, tot ce face natura. În același fel efectele libere trebuie și ele atribuite unei cauze mai înalte decât rațiunea și voința umană, căci acestea sunt schimbătoare și pot greși. Însă tot ce este supus mișcării și poate avea scădere, trebuie redus la un principiu nemișcat și prin sine însuși necesar, după cum s-a arătat în răspuns (Corp. art.).»

(Toma de Aquino, Summa Theologiae, I, q. 2, aa.1-3, trad. Anton Durcovici).

PARTEA III

Hermeneutica Fer. Anton Durcovici la argumentele tomiste

«LECȚIA A IX-A

Existența lui Dumnezeu

Atât materialismul, cât și agnosticismul tăgăduiesc posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu. Pornind de la această premisă, materialismul substituie Creatorului materia a cărei forță ar fi suficientă ca să explice toate fenomenele naturale. Consecința ultimă a acestei concepții este comunismul propovăduitor al cultului materiei și al libertății ei neînfrânate, distrugător al oricărei idei de autoritate supranaturală. El înseamnă ruina întregului edificiu al civilizației omenești. Agnosticismul pozitivist restrânge cunoașterea noastră la cele empirice.

Agnosticismul kantian se limitează la cunoașterea exclusiv subiectivă, ajungând la panteism prin identificarea eu-lui gânditor cu Dumnezeu. Filosofia modernă și mai ales agnosticismul modernist reduc posibilitățile noastre de cunoaștere religioasă la cunoașterea subconștientului. Problema teismului îi apare insolubilă. De aceea se menține într-o atitudine absolut sceptică, care duce în mod necesar fie la materialism, fie la panteism.

Pe de altă parte, fideismul bazează certitudinea existenței lui Dumnezeu exclusiv pe revelația divină. Iar tradiționalismul nu acordă încredere decât celor învățați de la înaintați, proclamând tradiția ca fiind unica sursă de certitudine.

Atât teza fideistă, cât și cea tradițională nu sunt decât în parte fondate. Căci există și calea rațiunii naturale, capabilă să demonstreze existența lui Dumnezeu. Aceasta este calea apărată și arătată de sfântul Toma.

ARTICOLUL II

Poate fi demonstrată existența lui Dumnezeu ?

Obiecțiunea I: Existența lui Dumnezeu este articol de credință. Însă articolele de credință nu pot fi demonstrate. Deci existența lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată.

Obiecțiunea a II-a: Mijlocul de demonstrație se ia din natura unui lucru cunoscut prin definiție. Însă noi nu cunoaștem natura sau definiția lui Dumnezeu. Deci, lipsind mijlocul de demonstrație, nu putem demonstra pe Dumnezeu.

Obiecțiunea a III-a: Nici din efecte nu se poate demonstra că Dumnezeu există. Și de fapt nimic nu poate fi dovedit din ceva neproporționat. Însă între Dumnezeu (infinit) și efectele lui (finite) nu este proporție. Deci Dumnezeu nu poate fi dovedit drept cauză din efecte.

Prima obiecție redă pe de-a întregul punctul de vedere al fideiștilor. A doua tăgăduiește puterea rațiunii de a ajunge la cunoaștere. A treia tăgăduiește valoarea efectului, spre a ajunge la cunoașterea cauzei.

Răspuns indirect: Sfântul Pavel (Rom. 1,20) spune: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se înțeleg și se văd prin cele ce sunt făcute”. Aceasta însă nu ar fi cu putință, dacă din cele ce sunt, nu s-ar putea demonstra că Dumnezeu există: căci primul lucru ce trebuie știut despre ceva, este dacă există.

Cartea Înțelepciunii (c. 13): „Toți oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sunt vani, căci ei nu au putut pricepe prin bunurile văzute pe acel care este și, considerând opera sa, nu au cunoscut pe făuritor. Căci din măreția și frumusețea făpturilor poate fi cunoscut cel ce le-a zidit”.

Biserica a luat de aceea totdeauna apărarea rațiunii ca mijloc de a cerceta pe Dumnezeu. În toate epocile ea a condamnat pe acei care tăgăduiau valoarea ei. A respins toate concepțiile agnostice din evul mediu, la fel ca și fideismul, hermetismul, tradiționalismul și modernismul ale timpurilor noastre.

Răspuns direct: A demonstra înseamnă a deduce din adevăruri premise și cunoscute în mod necesar un alt adevăr sigur și evident drept concluzie. Premisele trebuie să fie principii certe și să prezinte legătura logică cu concluziile lor. Ele pot fi mediate sau imediate. Dat fiind insuficiența cunoașterii noastre despre lucruri, suntem deseori obligați a recurge la raționamente pentru a demonstra. Procedeul utilizat va fi discursiv, alergând de la adevărul cunoscut la cel necunoscut, spre a-l afla pe acesta cu certitudine. Silogismul este format din trei propoziții din care primele două sunt premise, iar a treia este deducția rațională a primelor două. Acest procedeu este propriu rațiunii omului.

Demonstrația este de două feluri: una prin cauza lucrurilor, din acel „pentru ce” al lor („demonstratie propter quid”), întrebuințează ca mijloc de demonstrație ceea ce în sine este mai întâi (per priora simpliciter). Ea dovedește prin cele ce noi le cunoaștem mai întâi („priora quoad nos = a posteriori simpliciter”); pentru că, oricând un efect ne este nouă mai bine cunoscut, decât cauza lui, atunci prin efect procedăm la cunoașterea cauzei. Însă din oarecare efecte se poate dovedi că există o cauză proprie a lui dacă, bineînțeles, efectele acestei cauze ne sunt nouă mai mult cunoscute, căci efectul atârnând de cauza sa, odată ce există efectul, trebuie în mod necesar să existe mai întâi cauza lui. Deci existența lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată prin cauză, deoarece cauza ei nu este alta decât natura lui Dumnezeu, necunoscută nouă; existența lui Dumnezeu, care nouă nu ne este evidentă, poate fi însă demonstrată prin efectele lui cunoscute de noi.

Răspuns la obiecțiunea I: Existența lui Dumnezeu și celelalte adevăruri,  cu deosebire la rațiunea umană, privind cunoașterea despre Dumnezeu, nu sunt articole de credință, ci premergătoare (praeambula) articolelor. Existența lui Dumnezeu devine articol de credință numai când se referă la Dumnezeu ca autor al ordinii supranaturale. Totuși, nimic nu oprește ca ceea ce în sine este demonstrabil și obiect de știință, să fie primit ca articol de credință de cei ce nu pricep demonstrația.

Răspuns la obiecțiunea a II-a: Pentru a dovedi că un lucru există, trebuie neapărat să luăm ca termen mediu de demonstrație însemnarea cuvântului derivat din efecte, nu însă ce este lucrul în sine, deoarece chestiunea despre firea lucrurilor urmează abia după ce ne-am întrebat mai întâi dacă există acel lucru. În ce privește însă pe Dumnezeu, diferitele nume ce i se dau derivă toate de la efecte. Așadar, dovedind prin efecte existența lui Dumnezeu, putem lua ca termen mediu însemnarea cuvântului „Dumnezeu”. Greșeala acestei obiecțiuni este de a fi luat numai definiția reală ca mijloc de demonstrare. Există însă două feluri de definiție: cea nominală, atunci când se referă numai la însemnarea cuvântului; ea este suficientă pentru a demonstra din efecte; și cea reală, când redă esența lucrurilor.

Răspuns la obiecțiunea a III-a: Prin efecte, ce nu stau în proporție cu cauza lor, nu putem dobândi o cunoștință desăvârșită a cauzei. Însă din oricare efect ni se poate demonstra în mod vădit că această cauză există. Și astfel din efectele lui Dumnezeu putem dovedi că Dumnezeu există, cu toate că nu putem avea o cunoștință desăvârșită cu privire la esența lui. Condiția esențială pentru ca efectul să fie utilizat ca mijloc de demonstrare a cauzei este ca el să fie într-o dependență oarecare, chiar când e vorba de lucruri de natură diferită. Ori nu se poate tăgădui că între Dumnezeu, cauză și efectele sale, există raport și dependență.

Sfântul Toma se bazează aici pe principiul cauzalității. Efectul cât de mic dovedește existența cauzei. Această cauză poate fi de 4 feluri, amintite în primele lecții. Baza acestui principiu este următorul adevăr metafizic, care nu se poate tăgădui orice lucru care începe sau este contingent nu este de la sine, ci izvorăște dintr-un altul, care este cauza.

COROLAR: Sfântul Toma n-a dovedit numai că se poate demonstra, ci a indicat și calea de parcurs. Ea va porni de la premise sigure spre a ajunge la concluzii în mod necesar, având o strânsă legătură logică între premise și concluzii.

În lumina expunerii sale am aflat că greșesc și cei care spun că existența lui Dumnezeu este evidentă și cei care susțin că ea nu poate fi demonstrată.

Calea medie va fi aceea a rațiunii, care va utiliza în mod egal toate mijloacele posibile de cunoaștere pe cale naturală spre a le uni armonios cu tot ce Dumnezeu ne-a acordat, în ordinea supranaturală, prin revelație.

LECȚIA X-A

Existența lui Dumnezeu nu este de la sine evidentă pentru noi (artic. I), însă ea poate fi demonstrată prin puterea rațiunii din efectele lui Dumnezeu pe temeiul principiului de cauzalitate (artic. II). Sfântul Toma expune această demonstrație în articolul III.

ARTICOLUL III

Există oare Dumnezeu ?

Obiecțiunea I: Dacă există binele infinit (pe care noi îl numim Dumnezeu), orice rău este exclus. Însă răul există în lume. Deci nu există binele infinit, adică nu există Dumnezeu.

Obiecțiunea a II-a: Ceea ce se poate explica prin mai puține principii, nu are nevoie de mai multe. Însă fenomenele din lume se pot explica, fie din natură, fie din activitatea omului. Deci nu este nevoie de Dumnezeu.

Răspuns indirect: (din autoritatea Sfintei Scripturi): Însuși Dumnezeu a spus lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt… Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi” (Ieșirea 3,14). Însă în nenumărate alte locuri Sfânta Scriptură mărturisește existența lui Dumnezeu, adăugând că ea ne este dovedită din făpturi (de ex. : Iov.c.36, Ps.18).

Răspuns direct: Că Dumnezeu există poate fi dovedit pe cinci căi. Aceste cinci căi sunt argumente metafizice, deoarece sunt luate din însăși natura a tot ce este creat. Sfântul Toma nu face aici uz de argumentul psihologic (din mărturia sufletului omenesc), nici de cel moral (din istoria omenirii), care însă confirmă argumentele metafizice. Structura comună a celor cinci căi este următoarea:

  1. Câte un fapt constatat prin experiență este punctul de plecare al fiecărui argument și anume: 1. mișcarea; 2. cauza eficientă; 3. contingența; 4. gradele de perfecțiune și 5. finalitatea.
  2. Aplicarea principiului de cauzalitate (potrivit naturii faptului).

III. Concluzia.

Prima cale – pleacă de la mișcare. În formă de polisilogism (în care prima concluzie servește totodată de premisă pentru al doilea silogism) argumentul sună astfel:

În lumea aceasta unele lucruri sunt în mișcare. I.

Însă tot ce este în mișcare, este mișcat de altul. II.

Deci lucrurile din lume, ce sunt în mișcare, sunt mișcate de altul.

Însă în șirul celor ce mișcă și sunt mișcare nu se poate proceda la infinit. III.

Deci este necesar să ajungem la un prim motor, nemișcat de nimeni. IV.

Acesta se cheamă DUMNEZEU.

Vom analiza și dovedi cele patru propoziții (I. II. III. IV) care compun argumentul; astfel se va evidenția universalitatea și tăria nezdruncinată a lui.

  1. În lumea aceasta unele lucruri sunt în mișcare

Mișcare este faptul sigur, constatat de simțuri. Înțelegem aici orice fel de mișcare, întrucât aceasta în sensul cel mai larg înseamnă o schimbare, o devenire și poate fi definită: Trecerea de la potență la act. Propoziția enunțată nu privește numai mișcarea pur locală, dar și cea cantitativă, calitativă și substanțială a lucrurilor, până și cea spirituală a minții (de la neștiință la știință) și a voinței (de la a nu voi la a voi, de la iubire la ură). Existența mișcării este în afară de orice îndoială.

Numai Parmenide, filosoful eleatic, a negat mișcarea, când pornind de la o bază greșită că „Numai ce este, este” a dedus că „Nimic nu se poate schimba, căci ar înceta să fie ce este”. După el toate lucrurile ar sta pe loc, mișcarea ar fi numai aparentă.

Însă experiența individuală a fiecărui om dovedește evident existența mișcării (în organismul și spiritul propriu, în lumea din afară anorganică, organică și spirituală).

Universalitatea mișcării a făcut pe faimosul filosof grec Heraclit să susțină că: „Toate curg, toate se mișcă și nimic nu stă pe loc”. Această filozofie a lui „ens” în devenire este a doua eroare extremistă, reînnoită astăzi în sistemul evoluționismului și în filosofia lui Bergson.

Marele Aristotel arată în ce stă eroarea părerilor extremiste și apără adevărul, devenind astfel pentru totdeauna întemeietorul metafizicii. El definește pe „ens” ca însemnând tot ce este sau poate fi (este pe cale de a fi). „Ens” se distinge dar de „nimic” (neantul, imposibilul) și de pur posibilul. În fiecare lucru finit deosebim potență și act. Potența este capacitatea de a primi o desăvârșire, de a fi determinată sau realizată; actul este desăvârșirea, determinarea, realizarea. Între esența și existența lucrurilor este raportul de potență (esența) la act (existența) și tot astfel în celelalte moduri de a fi ale lucrurilor, cum sunt cantitatea, calitatea, așezarea în loc etc. … Trecerea de la potență la act este mișcare; actul este stabilitate și repaus.

  1. Tot ce este în mișcare, este mișcat de altul, sau orice mișcare cere un motor

Într-adevăr, tot ce este în mișcare trece de la potență la act. Însă nimic nu poate fi adus din potență în act, decât prin ceva ce este în act, de exemplu, apa rece (caldă în potență) devine caldă (în act) prin focul (cald în act) (nimeni nu dă ce nu are sau mai mult decât are). Însă unul și același lucru nu poate fi totodată și în potență și în act cu privire la aceeași desăvârșire (de exemplu, apă și rece și caldă; punga și goală și plină).

Deci tot ce este în mișcare (fiind în potență), este mișcat de altul (ce este în act). Exemple fără număr confirmă aceasta (piatra mișcată de băț, bățul de mână; diferitele rotițe ale unui ceasornic etc.).

Așadar, este prima concluzie din argumentul general: toate lucrurile din lume ce sunt în mișcare, sunt mișcate de altul.

III. În șirul celor ce mișcă și sunt mișcate nu se poate proceda la infinit – sau: orice mișcare cere un prim motor

De fapt, procedându-se la infinit, nu ar fi nici un prim motor. Însă nefiind un prim motor, nu ar fi nici un al doilea și așa mai departe… nu ar fi nici un alt motor… și deci nu ar fi nici lucruri mișcate, nici vreo mișcare, ceea ce este evident fals. Deci orice mișcare cere un prim motor. (Exemple: rotițele ceasornicului față de arcul tras de om; mașinile unei fabrici cer un izvor de forță motrice…).

  1. Deci (din lucrurile din lume ce sunt în mișcare) este necesar să ajungem la un prim motor, nemișcat de nimeni, pe care toți îl numesc Dumnezeu

Există  un prim motor (concluzia exprimată în propoziția precedentă). Acest prim motor este nemișcat. Căci altfel nu ar fi primul; ceea ce ar fi o contradicție. (O slabă comparație ne este căpitanul vaporului – însuși nemișcat prin porunca sa mișcă vaporul și tot pe el).

COROLAR: Prim motor trebuie să fie deci: l. act pur (fără amestec de potență); 2. infinit de perfect; 3. imaterial și incorporal; 4. inteligent; 5. prezent în tot locul; 6. veșnic (fără început și fără sfârșit, „cel ce este”); 7. unic.

Dumnezeu este primul motor suprem nu numai în ordinea naturală, ci cu atât mai mult în ordinea supranaturală a harului, după cum ne și învață Cristos Domnul, zicând: Fără de mine nimic nu puteți face (Io.15,5). Noi în el (Dumnezeu) trăim, ne mișcăm și suntem (Fapt. 17,28). Fericit omul care în liniștea reculegerii și a rugăciunii reia deseori în mod conștient contact cu Dumnezeu, supremul motor în orice ordine, conformându-se cu încredere deplină și supunere docilă, în mod liber, voinței supreme și inspirațiilor divine.

LECȚIA XI

Am stabilit în lecția trecută că în fiecare lucru existent găsim un amestec, inerent firii sale finite, amestecul de potență și de act. Potența reprezintă capacitatea și posibilitatea lucrului de a ajunge la realizare; ea este proprie lucrului întrucât acesta este „in fieri” (în devenire). Actul, dimpotrivă, este într-adevăr realizarea și actualizarea a ceea ce era doar în potență; el este propriu lucrului întrucât este considerat „in esse” (în ființă). Aristotel a definit clar aceste două principii interioare ale oricărui lucru, așezând astfel bazele metafizicii.

Prima cale, utilizată de sfântul Toma pentru a dovedi existența lui Dumnezeu pornea de la mișcare, adică de la faptul cert, care ne arată lucrurile în devenire, trecere din potență la act. Aplicând principiul cauzalității, am ajuns de la făpturile în mișcare la primul motor nemișcat, la Dumnezeu.

Calea a doua a sfântului Toma va porni de la act, adică de la celălalt principiu component al făpturii. Argumentul are aceeași structură ca și cel expus în lecția trecută. Și el duce în mod necesar la admiterea existenței lui Dumnezeu.

Calea a treia nu privește existența, ci necesitatea existenței lucrurilor din lume. Căci toate în sine sunt numai posibile. Ele există doar ca lucruri contingente, de aceea duc la ceva absolut și în sine necesar.

Calea II: Pornește din noțiunea cauzei eficiente.

Constatăm, observând lucrurile sensibile, că există o ordine între cauzele eficiente, însă nu s-a constatat și nici nu este posibil, ca ceva să fie însuși propria sa cauză eficientă, căci astfel ar trebui să existe înainte de a exista, ceea ce este imposibil. Nu este însă posibil, ca în șirul cauzelor eficiente să se procedeze la infinit. De fapt, în ordinea tuturor cauzelor eficiente, primul este cauza celor intermediare și cele intermediare sunt cauza ultimului. Pe de altă parte, suprimând cauza, se suprimă și efectul. Așadar, dacă nu există primul în ordinea cauzelor eficiente, nu va exista nici ultimul, nici ce este intermediar. Însă a proceda la infinit în cauzele eficiente, înseamnă a suprima prima cauză eficientă și, prin urmare, nu va exista nici ultimul efect, nici cauzele eficiente intermediare, ceea ce este evident fals. Deci, este necesar a admite o primă cauză eficientă, pe care cu toții o numim Dumnezeu.

Avem și în acest argument, ca și în cel precedent patru propoziții:

Prima este un fapt. A doua și a treia aplică principiul cauzalității. A patra este concluzia întregului argument.

  1. Există în lume o înlănțuire ordonată între cauzele eficiente

Definiția populară a cauzei eficiente este: tot  ce modifică alt lucru. Filosofia o definește: Principiul exterior care prin acțiunea sa produce un efect distinct de principiu. Cauza eficientă se deosebește atât de cauza finală, adică termenul pentru care un lucru se produce, cât și de cauza formală exemplară, care este modelul exterior al lucrului. Există mai multe feluri de cauze eficiente. Ele se vor deosebi:

Din partea cauzei:

– cauză primă, nu primește puterea de la nici o altă cauză (Dumnezeu);

– cauză secundă: dependentă de o putere din afară de ea.

Cauza secundă are la rândul ei subdiviziuni:

– cauză principală, care are putere proprie;

– cauză instrumentală, dependentă de cea principală.

Instrumentul are, la rândul său, două activități:

– una proprie naturii sale;

– alta instrumentală, ca unealtă.

Din partea efectului: legătura lui cu cauza poate fi:

  1. necesară: cauza „per se” (esențială);
  2. întâmplătoare: cauza „per accidens” (accidentală), dă efect neintenționat și întâmplător.

Cauzalitatea eficientă a fost combătută în filozofie de către Descartes, de pozitiviști, Kant, Malebranche și alții. Totuși, această cauzalitate eficientă de toate felurile, nu numai că este posibilă, dar este și nimerită să existe de fapt. Căci dacă Dumnezeu este prima cauză, omul, care este creat după chipul lui Dumnezeu, va deveni la rândul său cauză, în raport cu Dumnezeu. Fiecare făptură are firea sa proprie făcută din activitate și pasivitate. Lucrând conform cu această natură devine la un moment dat o cauză secundă, izvorâtă din prima cauză, care este Dumnezeu.

Experiența dovedește că există cauze eficiente. Iar între ele și efectul lor este o legătură cauzală. Simțul nu vede decât succesiunea cauzei și a efectului. Rațiunea însă desprinde legătura invariabilă și certă, (de exemplu: din grâu răsare grâu și nu altceva). Fiecare lucru din natură are activitatea sa proprie, nu numai produsă de prima cauză, ci și conservată în continuitatea acestei activități. Cauzele eficiente din lume apoi nu sunt izolate, ci toate conlucrează într-o ordine de dependență esențială, formând un întreg sistem de cauze eficiente, începând de la lumea anorganică până la viețuitoarele cele mai perfecte. Științele experimentale o dovedesc.

  1. Nici una din aceste cauze nu poate fi cauza sa eficientă

Căci ar trebui pentru aceasta să existe înainte de a exista. Fiecare este efectul alteia, așa că: fiecare din aceste cauze este o cauză cauzată.

  • În șirul cauzelor subordonate nu se poate proceda la infinit

Căci înmulțirea cauzelor cauzate nu explică nici existența, nici activitatea lor. Iar acest procedeu utilizat la infinit, duce la suprimarea primei cauze, deci și a efectului.

  1. Deci este necesar a admite o primă cauză eficientă, necauzată, pe care noi o numim DUMNEZEU.

COROLAR: Această primă cauză: 1. este act pur, căci nu are nimic de la altul; 2. ea este unică, imaterială (căci materia este pasivă) și deci inteligentă; 3. este prezentă pretutindeni, (căci cauzează și conservă toate lucrurile în ființă); 4. este atotputernică și creatoare de tot, nu include contradicție. Este „ens” prin sine însăși și cauza proprie a tot ce este sau poate fi.

Calea a III-a: este luată de la ce este posibil și ce este necesar. Ea este următoarea: constatăm că printre lucruri sunt unele care pot fi și nu fi, dovada este că ele se nasc și apoi pier și, prin urmare, sunt și nu sunt. Dar este imposibil ca toate lucrurile de felul acesta să fie sau să fi fost din totdeauna. Pentru că ceea ce este posibil să nu fie, cândva de fapt nu este sau nu a fost. Dacă însă lucrurile au putut să nu fie, a fost un timp când din toate nimic nu a fost. În acest caz nici acum nu ar fi nimic, deoarece ceea ce nu este, nu începe a fi decât prin ceva, ce este. Dacă deci nici o ființă nu a fost, a fost imposibil ca ceva să fie început a fi și astfel, chiar acum nimic nu ar fi, ceea ce este evident fals. Așadar, toate ființele nu sunt numai posibile, ci trebuie să fie între ele ceva necesar. Însă tot ce este necesar sau are cauza necesității sale de altundeva, sau nu. Dar este imposibil a proceda la infinit în șirul celor necesare, care au o cauză a necesității lor, după cum a fost imposibil, privitor la cauzele eficiente. Deci trebuie neapărat să admitem ceva ce este prin sine necesar, neluând cauza necesității de altundeva, ci dimpotrivă, fiind însuși cauză de necesitate pentru tot ce este necesar. Această ființă necesară se cheamă DUMNEZEU.

Avem iarăși 4 propoziții:

  1. Există în lume lucruri contingente (adică ce pot fi și nu fi).
  2. Însă lucrurile contingente nu au în sine rațiunea propriei existențe, ele nefiind de altă necesitate decât ipotetică sau există numai dacă ceva necesar le-a dat existența. Deci deasupra lor trebuie să existe ceva necesar.

III. În cele necesare, care au o altă cauză a necesității lor, nu se poate proceda la infinit. (La fel ca și în cauzele eficiente).

  1. Deci trebuie să admitem ceva absolut necesar, ce are în sine cauza necesității sale numit de toți DUMNEZEU.

CORODLAR: Deci Dumnezeu, fiind singur absolut necesar: 1. există de la sine; 2. este însăși existența sa, neputând rațiunea lui de a fi să nu fie identică cu el; 3. are în sine toată perfecțiunea de a fi, fără limite.

LECȚIA XII

Sfântul Toma a procedat pretutindeni la fel pentru stabilirea necesității existenței lui Dumnezeu.

Calea I a pornit de la mișcare, spre a ajunge la un motor nemișcat.

Calea a II-a a pornit de la cauze eficiente spre a ajunge la o primă cauză necauzată.

Calea a III-a a pornit de la lucruri contingente spre a ajunge la ceva necesar prin sine însuși.

Calea a IV-a, mai greu de înțeles decât celelalte, căci intră mai profund în natura lucrurilor, ne face însă să întrezărim mult mai direct, deși de departe, existența și perfecțiunea Ființei Supreme.

Calea a IV-a este luată din gradele de realitate ce se găsesc în lucruri. Vedem anume în lucruri ceva mai mult sau mai puțin din alte însușiri asemănătoare. Însă mai mult sau mai puțin se spune despre diferitele lucruri, întrucât ele se apropie în mod diferit de ceva ce este la maximum. Astfel, de pildă, este mai cald, ce se apropie mai mult de ceea ce este cald în gradul cel mai mare. Există așadar, ceva ce este cel mai adevărat și cel mai bun și cel mai nobil și prin urmare, cel mai mult „ens” (maxime ens); deoarece ceea ce este adevărat în gradul cel mai mare este și în cel mai mare grad „ens” (realitate), după cum spune Aristotel. Pe de altă parte, ceea ce realizează supremul grad al unei însușiri, într-un gen, este cauza tuturor celorlalte ce țin de acest gen. Astfel, după Aristotel, focul având supremul grad de căldură este cauza tuturor căldurilor. Există deci ceva ce pentru toate ființele este cauza de a fi, cauza de bunătate și de oricare perfecțiune. Acest ceva este numit de noi DUMNEZEU.

Construcția argumentului este identică cu celelalte. Avem 4 propoziții:

  1. Enunță un fapt real.

II și III. Aplică principiul cauzalității și cel al identității.

  1. Concluzia întregului argument.

Argumentul conține următoarele 4 propoziții:

  1. Lucrurile din lume posedă perfecțiuni de diferite grade și deci limitate.
  2. Însă tot ce posedă perfecțiuni limitate, nu are aceste perfecțiuni de la sine, ci de la altul mai perfect. Deci lucrurile își trag perfecțiunea nu din ele însăși, ci de la altul mai perfect.

III. Dar în șirul lucrurilor acestora nu putem proceda la infinit.

  1. Deci există o ființă supremă, perfectă de la sine, care este cauza oricărei perfecțiuni pentru toate celelalte.

Analizăm fiecare propoziție în parte.

  1. Lucrurile din lume posedă perfecțiuni de diferite grade și deci limitate

„Ens” este tot ce există sau poate exista, contrar a tot ce nu există ori nu poate exista.

Acest „ens” se divide în două: infinit și finit.

  1. Infinitul este act pur, e perfecțiune nelimitată: Dumnezeu.
  2. Finitul este amestec de act și putință: făpturile toate. Finitul cu privire la modul în care există ființa în realitate se divide în:
  3. Substanță, lucru care este și stă în sine.
  4. Accidentele, care nu sunt în sine, ci în subiect.

Substanța este de un singur fel.

Accidentele sunt de 9 feluri:

1.Cantitatea          4.Acțiunea            7.Timpul

2.Calitatea            5.Pasivitatea       8.Situația

3.Relațiunea         6.Locul       9.Îmbrăcămintea.

Aceste 9 plus substanța sunt cele 10 categorii ori predicamente, moduri generale ale lui „ens”.

După „arborele lui Porphyriu” substanța cuprinde diferite genuri și specii, căci se divide în: corporală și incorporală.

Substanța corporală este:

organică (lucru viu)

senzitivă (animalul)

rațională (omul)

irațională (celelalte animale)

nesenzitivă (vegetalul)

anorganică (mineral).

Omul este deci ultima specie a arborelui deasupra tuturor acestora sunt unele proprietăți transcendentale, care se găsesc în fiecare lucru, ridicându-se deasupra tuturor speciilor și genurilor. Aceste noțiuni transcendentale ale lui „ens” sunt cinci:

  1. Lucrul, ens în sine.
  2. Ceva (aliquid), un ens deosebit de alt ens.
  3. Unitatea (unum), ens nedivizat în sine.
  4. Adevărul (verum), cu privire la intelect.
  5. Bunătatea (bonum) cu privire la voință.

Mai avem alte noțiuni universale, bazate pe primele, și anume:

  1. Ordinea, decurgând din unitate.
  2. Frumosul, decurgând din adevăr.
  3. Perfecțiunea, decurgând din bunătate.

Proprietățile transcendentale și cele asemănătoare lor se găsesc pretutindeni, însă în grade diferite. Sunt însușiri ce nu sunt legate de materie, ci sunt simple perfecțiuni. De exemplu, adevărul în sine exclude eroarea. Unitatea în sine exclude compoziția. Unitatea în sine exclude orice neființă, ș.a.m.d.

În lucruri însă, ele se găsesc în stare limitată. Aceleași calificative (de ex. bun) au diferite nuanțe în diferitele lucruri. Tot astfel primele principii sunt mai bogate în adevăr decât concluziile ori faptele istorice. Tot astfel alta este unitatea spiritului și alta cea corporală ș.a.m.d. Deci perfecțiunile transcendentale se găsesc realizate în lucruri într-o întreagă ierarhie.

  1. Însă tot ce posedă perfecțiuni limitate, nu are aceste perfecțiuni de la sine, ci de la altul mai perfect

Cauza inegalității gradelor și a limitării provine din faptul că aceste perfecțiuni ale lucrurilor nu sunt ele însele perfecțiunea, ci lucrurile își trag această perfecțiune de la altul, care este mai perfect. Căci noțiunea de perfecțiune în sine exclude orice limită. Deci aceste perfecțiuni nu-și au cauza în ele însele. Dar nici din subiectul în care se găsesc, nu poate proveni aceasta. Căci un subiect este diferit de celălalt, iar perfecțiunea este pretutindeni aceeași, diferită numai în grad. Deci nu poate proveni din subiecte diferite, căci multiplicitatea și diversitatea nu poate aduce unitatea. Platon spune: „Frumusețea unui corp este soră cu frumusețea tuturor corpurilor”.

A doua probă că perfecțiunea nu se trage din subiecte este că natura (esența) unui lucru este ceva indivizibil redat prin gen și diferență. Deci, dacă însăși natura fiecărui lucru ar fi perfecțiunea, ar trebui să fie și asta indivizibilă și nelimitată în unul din fiecare lucru; ceea ce este în contrazicere cu faptul constatat în propoziția I.

Deci această perfecțiune vine de la altul mai perfect. Iar subiectul, fiind finit, primește perfecțiunea după felul său, finit sau limitat.

III. În șirul lucrurilor ce își primesc perfecțiunea de la altul, nu putem proceda la infinit

Într-adevăr, oricât de lung ar fi șirul lucrurilor cu perfecțiuni limitate, nici unul din ele nu va avea în sine rațiunea suficientă a perfecțiunii sale (prop. II); deci nici toate laolaltă, ci toate vor fi dependente de altul. Acest altul neapărat trebuie să fie primul, având perfecțiunea sa de la sine, căci lipsind prima perfecțiune, ar urma că nu sunt nici celelalte, ceea ce este în contrazicere cu realitatea.

  1. Deci există o ființă supremă, perfectă de la sine, care este cauza oricărei perfecțiuni pentru toate celelalte

Procedând de la lucruri cu perfecțiuni limitate, am ajuns în mod necesar la un prim lucru perfect de la sine și nelimitat. Aceasta este Ființa Supremă și Infinită, sursa absolută a tuturor perfecțiunilor de orice fel ale lucrurilor finite. Ea este „Cel ce este”, perfecțiunea în sine, adevărul esențial, bunătatea însăși, frumusețea nemărginită; ea este Dumnezeu.

Filosoful Platon a ajuns la aceeași concluzie, ridicându-se prin „dialectica iubirii” până la acea „frumusețe, care nu se află într-o ființă diferită de ea, ci care există veșnic și absolut prin sine și în sine”. Cu drept cuvânt deci, sfântul Toma recunoaște binele absolut, în care singur stă și fericirea omului, prin cunoașterea și posedarea Binelui Suprem. La fel spune sfântul Augustin: „Ne-ai zidit pentru Tine, Dumnezeule, și inima noastră este neliniștită până nu se odihnește în Tine”!

Nenumărate texte ale Sfintei Scripturi ne învață același lucru, arătând că singur Dumnezeu este mare, bun și perfect, este unicul suprem izvor de viață și adevăr, de sfințenie și fericire.

LECȚIA XIII

Calea a V-a este argumentul finalității, luând ca punct de plecare ordinea care domnește în toate lucrurile existente și necesită neapărat o primă inteligență la origine, din care să pornească. Această primă inteligență o numim DUMNEZEU.

Calea a IV-a a pornit de la multiplicitate spre a ajunge la unitate. Calea V-a pornește de la ordinea acestei multiplicități, stabilind unitatea de concepție în sânul multiplicității. Acest argument este absolut metafizic el depășind materia și introducând în aceasta un element spiritual, care o orânduiește și îi aplică legile sale.

Textul sfântului Toma este următorul:

„A cincea cale se urcă la Dumnezeu pornind din cârmuirea lucrurilor. Observând anume că lucruri lipsite de cunoaștere, cum sunt corpurile naturale lucrează totuși pentru un scop, constatăm aceasta din aceea că totdeauna sau aproape totdeauna ele activează în același mod și realizează ce este cel mai bun. Deci, este vădit că nu din întâmplare, ci intenționat își ating scopul. Însă cele ce nu au cunoaștere, nu pot tinde spre un scop decât îndreptate fiind spre el de către o ființă cunoscătoare și înțelegătoare, ca de exemplu săgeata de către  arcaș. Există deci o ființă inteligentă de către care toate lucrurile naturale sunt orânduite spre scopul lor. Această ființă o numim DUMNEZEU”.

Avem cele 4 propoziții proprii argumentelor precedente:

  1. Un fapt constatat.

II și III. Aplicarea principiului cauzalității și al identității.

  1. Concluzia întregului argument. Și anume:
  2. În lume există lucruri orânduite pentru un scop
  3. Aceste lucruri presupun o cauză inteligentă

III. Dar în felul acesta nu se poate proceda la infinit

  1. Există deci o primă și supremă cauză inteligentă a tuturor lucrurilor orânduite și aceasta se numește DUMNEZEU

Analizăm fiecare propoziție în parte.

  1. Lucrurile din lume, chiar lipsite de cunoaștere, cum sunt corpurile naturale, lucrează pentru un scop.

Scopul se poate defini ca fiind binele care stimulează o acțiune. Dacă acest bine este de mai înainte cunoscut și apoi aprobat și voit, el nu poate fi privit ca un simplu rezultat întâmplător al acțiunii, ci este un scop intenționat și se numește scop final. El determină pe om dinainte să ajungă la realizarea scopului. Deci, scopul, nefiind încă realizat, lucrează asupra cauzei eficiente.

Mijloace se numesc acele elemente, care înlesnesc atingerea scopului. Ele nu sunt voite sau intenționate în sine și pentru sine, ci numai în vederea atingerii scopului. Dacă ele sunt așezate în modul cel mai just și cel mai propice atingerii scopului ele sunt ordonate. Ordinea, adică: așezarea mijloacelor potrivit cu scopul este deci produsă de scop; dar și din ordine putem deduce scopul sau finalitatea lucrurilor așezate în ordine. În întreaga natură după cum dovedește experiența de toate zilele, constatăm această ordine. Ea este astfel întocmită încât fiecare lucru să obțină un efect determinat. Avem două feluri de finalități:

– finalitatea imediată sau internă;

– finalitatea mediată sau externă.

Fiecare regn al naturii este subordonat regnului superior și reprezintă în mare aceiași orânduite ca și aceea observată de organe într-un singur organism, având ca scop viața acelui organism. De la atomi până la astrele cele mai mari există aceeași ordine stăpânitoare, aceleași legi comune, cărora toate se supun. Formele diferite apar și dispar, dar natura rămâne; indivizii apar și dispar, dar speciile se mențin; viețuitoarele mor, viața nu moare. Lucrurile trec, legile care le cârmuiesc sunt neschimbate. De aceea, arta omului caută să imite natura, dar nu o poate ajunge și mai puțin depăși.

Finalitatea externă este greu de determinat, dat fiind limita cunoașterii noastre. Dar chiar acolo unde nu putem cunoaște, trebuie să admitem existența aceleiași ordini, al cărui scop ne scapă însă. Aristotel a enunțat un adevăr general zicând: „Orice lucru care activează, activează pentru un scop”. Este principiul finalității. Întreg universul este supus unei ordini anumite, în vederea aceluiași scop final. Mijloacele utilizate pentru atingerea lui nu sunt aceleași pentru toate lucrurile. Însă aceasta presupune o cauză inteligentă.

Scopul către care tinde lucrul, încă nu există în realitate. El există însă în cunoștința aceluia, care pune cauzele eficiente în mișcare. Dar o oarecare cunoaștere (de exemplu cea senzitivă) nu este suficientă. Căci  acela trebuie să cunoască și rostul scopului și rostul mijloacelor, și raporturile dintre mijloace și scop. Deci, acel care pune cauzele eficiente în mișcare va trebui să aibă judecată și rațiune; cu alte cuvinte, trebuie să fie o cauză inteligentă.

Animalele iraționale arată și ele o finalitate în activitatea lor, însă ele lucrează fără cunoașterea scopului, fiind instinctiv conduse de o judecată din afară de ele. Dovada inconștienței lor este imposibilitatea de a progresa ori de a regresa, statornicia și uniformitatea activității lor. Ele sunt duse de o inteligență superioară lor.

S-a căutat să se explice lumea prin întâmplare sau hazard. Dar întâmplarea, fiind lipsită de ordine, ca atare nu explică ordinea din lume. Elementele din care este compusă lumea, fiind infinite la număr, combinațiile posibile între ele vor fi de infinite ori infinite, deci nicidecum determinate la o anumită ordine; de exemplu, piesele unui mecanism (ceasornic) complicat sau miile de litere ale Iliadei aruncate la întâmplare! În afară de aceasta, hazardul nu explică însăși originea elementelor, ci o presupune; nu explică nici mișcarea și activitatea fiecăruia, ci le presupune.

Întâmplarea, deci, presupune o cauză necunoscută nouă, dar nu afirmă neexistența cauzei. Căci din nimic nu poate ieși ceva, iar din inactivitate nu poate porni activitatea. Mai mult, dacă nu ar exista ordine și legi în lume, n-ar putea exista nici excepții.

Tot atât de greșită este afirmația făcută de Democrit și susținută de către mecaniciștii moderni, că lumea și ordinea ei și-ar trage existența din necesitate. Această afirmație nu admite decât cauze eficiente, excluzând cauza finală. Știm însă că lucrurile din lume și legile fizice sunt contingente, deci nu au decât o necesitate ipotetică dependentă de voința cauzei supreme. Absolut necesară este numai cauza supremă și necauzată, care singură explică și înglobează toate celelalte, precum și ordinea lor.

III. Dar în felul acesta nu putem proceda la infinit

Într-adevăr, lipsind prima cauză inteligentă și orânduitoare, nimic nu ar fi ordonat, ceea ce este în contradicție cu faptul ordinii din lume.

  1. Există deci o primă cauză care așază toate în ordine și le dă un scop. Ordinea aceasta fiind esențială, cauza inteligentă va stăpâni însăși esențele tuturor lucrurilor. Această primă cauză este deci creatoare a esenței tuturor lucrurilor. Creația însă cere infinitate. Deci această supremă cauză și inteligentă este, totodată, infinită.

În concluzia generală, deci Dumnezeu este: I. Primul motor. II. Prima cauză necauzată. III. Ființa absolut necesară prin ea însăși. IV. Perfecțiunea însăși. V. Inteligență supremă și infinită.

Dumnezeu este în același timp inteligent, independent și distinct de lume. Aceste trei atribute constituind ceea ce numim „persoană”, urmează de aici că ființa supremă are personalitate, este deci un Dumnezeu personal. El păstrează cu lumea creată raporturile dintre Creator și creatură, rămânând veșnic în afară și deasupra ei. În lumina celor expuse se vede clar cât de greșită este supoziția panteismului și a materialismului, care confundă pe Dumnezeu cu lumea sau lumea cu Dumnezeu.

Răspuns la obiecțiunea I: La obiecțiunea din partea răului sfântul Augustin spune: „Dumnezeu fiind nemărginit de bun, nu ar lăsa nici de cum să fie ceva rău în operele sale, dacă nu ar fi atât de atotputernic și bun, încât chiar din rău să facă bine”. Este deci conform cu nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, când permite a fi rele și din ele face să nască binele.

Răspuns la obiecțiunea a II-a: Trebuie să atribuim, de asemenea, lui Dumnezeu, care este prima cauză, tot ce face natura cauzată. În același fel efectele libere trebuie și ele să fie atribuite unei cauze mai înalte decât rațiunea și voința umană, căci acestea sunt schimbătoare și pot greși după cum s-a arătat în răspuns. Sfânta Scriptură, în special Cartea Înțelepciunii, a găsit un vast izvor de inspirație în această inteligență divină, pretutindeni frecventă și ultima cauză a întregului univers.»

(Din Anton Durcovici, Lecții tomiste despre Dumnezeu (1936-1940), texte editate de Wilhelm Dancă, Editura Sapientia, Iași 2008, 78-98).

[1] Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, I, 1 şi 3.

[2] Aristotel, Analiticele posterioare, I, 3, 72b 18.

[3] Anselm, Proslogion, 2, trad. Alexander Baumgarten, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca 1996, 13.

[4] Aristotel, Metafizica, IV, 3, 1005b 11.

[5] Aristotel, Analiticele posterioare, I, 10, 76b 23.

[6] Boethius, Tratate teologice, 2.

[7] Cf. Ia, q. 3 a. 4.

[8] Cf. Summa contra gentiles, I, 20, Aristotel, Fizica, I, 4, 187a 12, Maimonide, Călăuza rătăciţilor, I, 53. dar şi Augustin, Despre cetatea lui Dumnezeu, VIII, 2 şi 5, Despre erezii, 46, 50 şi 86, Despre Geneză în sens literal, X, 25.

[9] Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, I, 4.

[10] Este vorba de o demonstrație care cuprinde în întregime esența, nu doar simpla existență a unui obiect.

[11] Quia este demonstrația care se sprijină doar pe simplul fapt al existenței unui lucru. Ambele modalități de demonstrație – propter quid şi quia – provin de la Aristotel, Despre suflet, II, 2, 413a 11 sqq.

[12] Cf. Ia, q. 13, a. 1.

[13] Aristotel, Metafizica, II, 1, 993b 30.

[14] Aristotel, Metafizica, II, 1, 993b 25.

[15] Augustin, Manualul, 2.

  • 13 decembrie 2017
Augustin: Dumnezeu Adevărul mai presus de rațiune

Dragi prieteni,

Vă invit să citiți conținutul celui de-al IV-lea curs despre raportul „Credință și Rațiune”. Am căutat să subliniez contribuția gândirii patristice la dezvoltarea acestui raport, în special cea a lui Augustin, pentru care Dumnezeu este Adevărul mai presus decât mintea și decât rațiunea noastră. Am inclus aici și contribuția lui Ioan Damaschin la dezvoltarea căilor de argumentare a existenței lui Dumnezeu.

CREDINȚĂ ȘI RAȚIUNE

CURS IV

GÂNDIRE CREȘTINĂ

Introducere

În gândirea creștină concepția despre Divin din Sfânta Scriptură contribuie într-o măsură fundamentală la reducerea oscilației semantice între Dumnezeu Persoană și Dumnezeu Principiu pe care am constatat-o la filosofii greci (în parte, cu excepția lui Aristotel). Concepția creștină despre Dumnezeu a stat la baza filosofiei și teologiei patristice și medievale care a promovat în termeni clari o singură dimensiune despre Divinitate, și anume dimensiunea personalistă. Pornind de la înțelegerea lui Dumnezeu ca Persoană, filosofia patristică și medievală a dezvoltat mai multe căi de argumentare a existenței lui Dumnezeu. A clarificat limbajul și problemele teologice cu privire la Divinitate depășind interpretările impersonale și cosmologice din filosofia greacă antică. În general gândirea creștină patristică are un caracter unitar și uniform în privința discursurilor despre Divinitate, dar în același timp se poate vedea că are structura acestei gândiri este complexă și bogată. Înțelegerea gândirii creștine patristice necesită mai multe nuanțe și distincții.

Prima distincție trebuie făcută între gândirea Patristică (sfârșitul epocii apostolice și începutul epocii carolingiene) și gândirea Scolastică (sec. VIII – sec. XV). Patristica se caracterizează prin atenția acordată sistematizării și comentării dogmelor de credință într-un orizont apologetic și religios. De aceea, gânditorii patristici nu au promovat filosofia de dragul filosofiei, ci în măsura în care au găsit în filozofie un suport teoretic pentru construcțiile lor teologice. Părinții Bisericii au filosofat în orizontul credinței.

După o primă fază de polemici între scriitorii creștini și filosofii păgânii ai vremii respective, unii dintre primii reprezentanți ai Patristicii, așa numiții apologeți, au căutat să armonizeze filosofia greacă cu revelația creștină, confirmând în mod explicit validitatea și legitimitatea căutării filosofice (Iustin, Atenagoras, Aristide, Minucius Felix și alții), chiar dacă au fost și voci contrare amestecului dintre Academie și Biserică, dintre Atena și Ierusalim, dintre filozofie și teologie (Tațianus, Tertulian și alții). Fiindcă filosofia era subordonată vestirii Evangheliei, iar cercetările filozofice în școlile mănăstirești și în școlile catedrale nu se bucurau de autonomie, primii gânditori ai Patristicii au preluat, uneori critic, filosofia dominantă în epoca respectivă, adică filosofia platoniciană-neoplatoniciană mijlocită de gândirea lui Philon evreul și de cea stoică.

Astfel se poate explica de ce gânditorii patristici (cu excepțiile de rigoare, Augustin și Ioan Damaschin, la care ne vom referi în continuare) nu au elaborat adevărate și specifice tehnici de argumentare a existenței lui Dumnezeu. Credința religioasă de nezdruncinat a conștiinței creștine nu simțea nevoia să traducă în termeni raționali un adevăr sigur a cărui evidență părea de necontestat, pe de o parte, iar pe de alta, lipsea provocarea critică și polemică pentru a formula și a discuta această problemă, fiindcă filosofia neoplatoniciană nu nega existența lui Dumnezeu, dimpotrivă, era pătrunsă de simțul Divinului și, deci, cultiva o religiozitate interioară și profundă. Părinții Bisericii care au folosit conceptele și categoriile speculative ale filosofilor neoplatonicieni pentru a-și construi argumentele lor teologice și-au dat seama că este nevoie de o revizuire critică a gândirii păgâne, dar numai acolo unde această gândire contrazicea doctrina creștină. Contextul cultural și spiritual nu exercita nici un fel de presiune asupra lor pentru a formula căi de argumentare a existenței lui Dumnezeu. Apologeții căutau să răspundă la acuzația de ateism pe care le-o aduceau filosofii neoplatonicieni. Dar ateismul însemna lipsa de respect față de religia civilă a imperiului, deci era vorba despre un ateism-nedreptate; religia păgână imperială avea un pronunțat caracter exterior. Confruntările apologeților cu detractorii lor păgâni nu ofereau prilejul discuției despre existența sau non existența lui Dumnezeu. Apoi, repet, filosofia păgână neoplatoniciană nu nega existența lui Dumnezeu, deci nu putea să-i provoace pe apologeți la discursuri despre existența lui Dumnezeu.

Dintre doctrinele filosofice grecești, nu cele aristotelice, ci cele platoniciene, neoplatoniciene, neopitagoriciene și stoice au exercitat o mai mare influență asupra Părinților Patristicii. Filosofia lui Aristotel a fost mai atractivă pentru Leontius din Bizanț, Ioan Damaschin, Ioan Philoponus și Boethius. Și, de vreme ce în doctrinele platoniciene, neoplatoniciene și stoice chestiunile legate de Divin se reduc în mod esențial la necesitatea de a determina esența Principiului divin și raportul său cu lumea – Divinul este obiectul unei intuiții intelectuale imediate; Divinul este postulat de neeliminat din orice discurs ontologic; Divinul este un dat de necontestat al oricărei conștiințe religioase; Divinul nu are nevoie de nicio dovadă pentru a-și afirma existența – se înțelege cu ușurință faptul că în gândirea patristică nu găsim multe discuții despre faptul dacă Dumnezeu există sau nu.

Cu excepția lui Augustin și Ioan Damaschin și câțiva alții, în legătură cu Dumnezeu, Părinții Bisericii erau preocupați mai mult de problema lui quid sit, ce este Dumnezeu, nu de cea a lui an sit, nu dacă Dumnezeu există. Părinții au căutat să descrie, să identifice și să determine esența lui Dumnezeu; pentru ei, existența lui Dumnezeu era evidentă și tot așa o considera conștiința omului religios din vremea respectivă, dar înțelepții raționali. Prin urmare, existența lui Dumnezeu nu are nevoie de dovezi care să folosească datele Sfintei Scripturi sau categoriile speculative grecești.

Totuși, ținând cont de concepția personalistă a lui Dumnezeu pe care Creștinismul a introdus-o pentru prima dată în discursul teologic, de corelația metodologică interioară între quid sit și an sit, și de faptul că speculațiile patristice despre esența divină au avut deseori, lăsând deoparte aspectul lor formal, sensul unei dovezi a existenței lui Dumnezeu, am ales să prezint câteva fragmente importante din învățăturile lui Augustin și Ioan Damaschin care ilustrează noutățile despre perceperea Divinului în Creștinismul timpuriu.

Lucrurile s-au schimbat semnificativ în timpul Scolasticii. Astfel, pe lângă interesul față de teologie, s-a afirmat și cel față de filozofie, la fel de viu și puternic. Mai mult decât atât, căutările filosofice își revendicau deseori autonomia. Începând cu Anselm căutarea dovezilor existenței lui Dumnezeu a devenit fundamentală pentru toată gândirea scolastică. Lucrul acesta nu a dus la o slăbire a credinței religioase sau că au apărut exigențe noi de ordin critic și polemic, ci că a avut loc o reformă a semnificației și finalității filosofiei care, pe lângă funcția apologetică, a dobândit conștiința autonomiei și legitimității în propriul câmp de cercetare. Astfel s-a stabilit limita obligatorie între ceea ce ține de competența rațiunii și ceea ce ține de competența credinței. În interiorul propriu domeniu de cercetare, gândirea Scolastică a susținut că filosofia are dreptul să fie liberă și autonomă. Recunoașterea drepturilor rațiunii în interiorul spațiilor proprii de activitate, provocările culturale provenite din dialogul cu filosofia aristotelică și cu interpretările lui Aristotel date de filosofii arabi și evrei au dus la înflorirea gândirii speculative în timpul scolasticii și la dezvoltarea argumentelor despre existența lui Dumnezeu.

Provocările Scolasticii nu au avut un caracter apologetic, pentru că nu existau atei în adevăratul sens al cuvântului; provocările au fost recunoașterea libertății și autonomiei cercetărilor filosofice, pe de o parte, iar pe de alta, necesitatea de a dovedi pe cale rațională ceea ce este deja în mod universal crezut prin intermediul credinței.

În concluzie, gânditorii patristici și scolastici au meritul de a fi depășit concepțiile cosmo-teologice despre Divin, specifice filosofiei grecești, și de a fi introdus discuția despre dimensiunea antropo-teologică a Divinității. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a încetat să mai fie Principiu explicativ al lumii și a devenit Persoană absolută, prima ființă în ierarhia ființei; în această ierarhie, natura spirituală și inteligentă a omului ca imagine a lui Dumnezeu a devenit punct de sosire al creației și punct de pornire a urcușului spre Dumnezeu creator.

Cât despre ateism, reținem că nu se găsește nicio urmă despre așa ceva în gândirea medievală, nici în gândirea teoretică, nici în gândirea practică. De exemplu, Gaunilon care critică dovada existenței lui Dumnezeu în Proslogion-ul lui Anselm nu este ateu, fiindcă nu critică dovada pentru a nega existența lui Dumnezeu, în care crede ca orice călugăr medieval credincios, ci pentru a stimula și a cere formularea unor argumentări mai tari. Ținând cont de caracterul profund creștin sau religios al întregii epoci, în Evul Mediu nu găsim adevărate și specifice negări ale existenței lui Dumnezeu. Excepție ar putea să fie la acei eretici, care, forțând puțin proprietățile lingvistice și conceptuale ale termenului ateu, susțineau o concepție dualistă (manihei, catari) sau panteistă (Amalric din Bene și discipolii săi) despre Divinitate.

AUGUSTIN

(354-430)

Gândirea patristică despre existența lui Dumnezeu atinge apogeul în lucrările filosofice, teologice și exegetice ale lui Aurel Augustin din Tagaste, care a legat această chestiune și de viața spirituală creștină.

Dintre Părinții Bisericii, Augustin a reușit să formuleze cel mai bine, critic și profund, dovada rațională a existenței lui Dumnezeu. Prin semnificația speculativă a dovezii sale, Augustin a devenit, alături de Aristotel, criteriu de referință obligatorie pentru gânditorii scolastici. Argumentul ex veritate din volumul De libero arbitrio are o dimensiune teoretică foarte profundă, fiind preluat și reformulat de mulți alți gânditori de-a lungul timpului.

La Augustin există două căi pentru a urca rațional la Dumnezeu. Prima, cea mai originală și valabilă din punct de vedere argumentativ, se bazează pe valoarea onto-teologică a adevărului. Pe scurt, dovada spune că în om nu există nimic superior rațiunii; dar adevărul, care este etern, necesar, imutabil și constituie norma potrivit căreia rațiunea judecă, dar nu poate fi judecat de aceasta, este superior rațiunii și o transcende; deci există Dumnezeu, care este Adevărul în sine însuși.

Această dovadă nu se poate numi propriu-zis nici a priori, nici a posteriori. Nu este a priori, pentru că nu pornește de la o idee sau de la vreun plan logic pentru a deduce existența lui Dumnezeu, ci pleacă de la realitatea ontologică a conștiinței. Această dovadă depășește obiecțiile aduse de Gaunilon, Toma, Kant și alții la adresa argumentului ontologic al lui Anselm, care l-a preluat de la Augustin. Dar nu este nici a posteriori în sensul că nu prezintă nicio necesitate de a recurge la experiența sensibilă sau la natura înconjurătoare, după cum procedează argumentările de tip cosmologic, pentru că are ca punct de plecare realitatea spirituală finită, adică omul. Astfel acest argument este în armonie cu deschiderea filosofiei moderne spre conștiința umană.

La Augustin, pe lângă această dovadă, mai putem găsi încă una; ea este foarte asemănătoare cu prima din cele cinci căi ale lui Toma și argumentează existența lui Dumnezeu pornind de la fenomenul devenirii și al schimbării din natura înconjurătoare.

1). Argumentul „ex veritate” din „De libero arbitrio”

«Augustin: Dar, dacă ești de acord, hai să le cercetăm pe acestea în următoarea ordine: mai întâi, să vedem de unde rezultă în mod clar că Dumnezeu există (…). Drept urmare, aș dori să aflu mai întâi de la tine (…) dacă tu exiști. Sau te temi cumva să nu fii indus în eroare de această întrebare? Dar eu zic că tu, dacă n-ai exista, n-ai putea nici să fii indus în eroare în vreun fel[1].

Evodius: Mergi mai degrabă la celelalte.

A: Prin urmare, întrucât este evident faptul că exiști, și întrucât nici nu ți s-ar părea evident altfel, dacă n-ai trăi, devine încă mi mai evident faptul că trăiești. Înțelegi oare de aici că aceste două afirmații sunt foarte adevărate?

E: Înțeleg perfect.

A: Deduc, așadar, că îți este la fel de clară și a treia situație: faptul că tu realizezi asta în mintea ta.

(…)

Promisesem însă, dacă îți mai amintești, că îți voi dovedi că există ceva care este mai presus și decât mintea, și decât rațiunea noastră. Iată-l: e adevărul însuși! Îmbrățișează-l, dacă poți, și bucură-te de el, „desfătează-te în Domnul, și El îți va împlini ție cererile inimii tale”. Întrucât tu ce altceva ceri decât să fii fericit? Și cine poate fi mai fericit decât acela care se bucură de adevărul cel neschimbat, nestrămutat și prea minunat? Dar oare oamenii nu se proclamă fericiți atunci când, copleșiți fiind de o mare dorință, îmbrățișează frumoasele trupuri fie ale soțiilor, fie ale amantelor lor? Iar noi să nu afirmăm că suntem fericiți atunci când vom îmbrățișa adevărul? Dar oamenii se proclamă fericiți și atunci când, cu gâtlejul uscat de arșiță, dau de un izvor de apă curat și abundent sau când, lihniți de foame, dau peste un prânz ori peste o cină îmbelșugată și frumos împodobită; iar noi să nu afirmăm că suntem fericiți când ne potolim foamea și setea și ne lăsăm inundați de Adevăr? Ascultăm de obicei glasurile celor care se proclamă fericiți, dacă stau pe un pat de roze și de tot felul de flori, ori chiar se scaldă în parfumurile cel mai frumos mirositoare; dar ce este mai parfumat, ce este mai îmbietor decât adierea Adevărului? Iar noi să mai pregetăm a ne numi fericiți când suntem îmbătați de tăria acestuia? Mulți fac ca viața lor fericită să depindă de melodia vocilor, a corzilor și a flautelor, iar când le lipsesc acestea, consideră că sunt nefericiți; când însă acestea se află lângă ei, sunt cuprinși de o mare bucurie; dar noi, când în spiritele noastre pătrunde fără nici o zarvă, ca să zic așa, o anumită liniște melodioasă și elocventă, a Adevărului (mai este oare nevoie) să căutăm o altă viață fericită, și să nu ne bucurăm de una atât de sigură și atât de prezentă? Desfătați de strălucirea aurului și argintului, de splendoarea pietrelor prețioase și a altor culori, ori de strălucirea luminii înseși, atunci când le năvălește în priviri, provenind fie din rugurile terestre, fie din stele, din lună sau din soare, oamenii, datorită farmecului și luminozității ei, se consideră fericiți dacă nu sunt îndepărtați de la această bucurie de nici un fel de neplăceri și de nici o lipsă, și vor să trăiască veșnic numai și numai pentru ele; iar noi ne temem să ne punem viața fericită întru lumina Adevărului?!

Ba, mai mult decât atât! Deoarece Binele suprem se cunoaște și se dobândește întru Adevăr, iar acest Adevăr este înțelepciunea, să ne ațintim privirile înspre aceasta, să păstrăm Binele suprem și să ne bucurăm de el. fiindcă este fericit cu adevărat numai cel care se bucură de Binele suprem. De altfel, acest Adevăr ne arată că sunt bune toate cele care sunt adevărate, cele pe care oamenii, înțelegându-le în capacitatea lor (fizică și intelectuală), le aleg fie pe una câte una, fie pe mai multe la un loc, pentru a se bucura mai apoi de ele. dar, după cum cei care, în lumina soarelui, aleg  ce să admire cu plăcere și să se bucure de această priveliște – între care, dacă cumva vor fi fost înzestrați cu ochi mai viguroși, mai sănătoși și foarte puternici, nu vor privi nimic cu mai multă plăcere decât soarele însuși, ce-și răspândește lumina și peste celelalte lucruri de care sunt desfătați ochii mai slabi – , tot astfel și ascuțișul minții, puternic și pătrunzător, atunci când va fi privit cu rațiunea sa sigură multe lucruri adevărate și imuabile, se va îndrepta spre Adevărul însuși, Cel prin care sunt puse în lumină toate, și unindu-se cu el, se va bucura întru el în același timp de toate, ca și cum le-ar uita pe toate celelalte. Căci tot ceea ce este plăcut în lucrurile adevărate este cu totul plăcut și întru Adevărul Însuși[2].

Aceasta este libertatea noastră: când ne supunem acestui Adevăr; și El este Însuși Dumnezeul nostru, Cel care ne eliberează de moarte, adică de blestemul păcatului[3]. Întrucât Adevărul Însuși devenit om, atunci când vorbește cu oamenii, zice celor care cred în El: „dacă voi veți fi rămas întru Cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii Mei, și veți cunoaște Adevărul, iar Adevărul vă va elibera pe voi”. Deoarece sufletul nu se bucură de nimic o dată cu libertatea decât dacă se bucură de aceasta în siguranță.

Nimeni însă nu este sigur în mijlocul acestor bunuri pe care le poate pierde fără voia sa. Însă adevărul și înțelepciunea nu le poate pierde nimeni decât dacă vrea cu adevărat să le piardă. Căci nu cu spații poate fi cineva ținut la distanță de acesta, ci de acea voință perversă, care se numește separare de adevăr și de înțelepciune, cea din cauza căreia sunt prețuite lucrurile inferioare. Absolut nimeni nu voiește ceva nevrând. Prin urmare, avem un Adevăr de care ne bucurăm în mod egal cu toții, și în comun cu alții; și în El nu există nici un fel de strâmtorări și nici o deficiență. El îi adună la un loc pe toți cei care-L iubesc, fără să-i facă în vreun fel geloși pe unii împotriva altora; este comun tuturor, dar este neprihănit pentru fiecare dintre ei. Nici unul nu-i spune celuilalt: „pleacă o dată de aici, ca să mă înfrupt și eu; i-ați mâinile, ca să îmbrățișez și eu”. Toți se simt legați de aceasta, toți se împărtășesc de la același principiu. Izvorul hranei sale nu se împuținează din nici o parte a sa; iar tu nu poți bea din el nimic din ceea ce eu n-aș putea să beau. Fiindcă, din comuniunea cu el, tu nu poți să transformi nimic în proprietatea ta, ci, chiar dacă tu iei ceva din el, pentru mine tot întreg rămâne. Aerul pe care tu-l inspiri nu-l aștept eu să-l expiri tu, pentru ca astfel să pot inspira din el și eu; deoarece nimic din el nu devine proprietatea unuia singur, ori doar a unora, ci el este comun tuturor în același timp în întregime.

Așadar, cele pe care le atingem, le gustăm sau le mirosim nu multe sunt asemănătoare acestui adevăr; ci, cu mult mai multe sunt cele pe care le auzim și le vedem, fiindcă orice cuvânt este auzit în întregime de către toți cei care-l aud, dar și în întregime și în același timp de către fiecare în parte, și orice formă ce se oferă privirilor, pe cât de bine este văzută de unul singur, pe atât de bine este văzută în același timp și de un altul. Acestea însă sunt asemănătoare (luând în calcul) un foarte mare interval de timp; fiindcă nici un cuvânt nu se aude în același timp întreg, întrucât el se produce și se prelungește pe o durată de timp anume, și din el se aude mai întâi o parte, și abia mai apoi o altă parte; și orice formă expusă vederii se dilată, ca să zic așa, în spațiu, și nu se află în întregime în nici un loc. Dar, toate acestea, în mod categoric, sunt îndepărtate de simțurile noastre, contrar voinței noastre, iar noi suntem împiedicați de a ne mai bucura de ele prin tot felul de privațiuni. Însă, chiar și atunci când cântecul suav al cuiva ar putea să aibă o durată nelimitată, iar iubitorii lui ar veni pe întrecut ca să-l asculte, s-ar înghesui și s-ar bate pentru ocuparea locurilor, și cu cât ar fi mai mulți, cu atât fiecare în parte ar dori să fie mai aproape de cel ce cântă, din al cărui cântec, ascultându-l, ei n-ar putea păstra nimic care să le rămână; ei, dimpotrivă, ar fi doar atinși de sunetele acelea fugare, ce se duc în văzduh. Și tot așa, dacă eu aș vrea să-mi fixez privirile asupra soarelui însuși, și, cu o anume încăpățânare, aș putea să realizez lucrul acesta, el m-ar părăsi totuși la asfințit, ori ar dispărea învăluit în nori, și, fiind el ferit privirilor mele de multe alte obstacole, eu, contrar voinței mele, aș pierde plăcerea de a-l vedea. În fine, chiar dacă suavitatea unei lumini ar fi pururi prezentă lângă mine atunci când o văd, ori dulceața unui glas atunci când îl ascult, ce mare ispravă ar ajunge până la mine de vreme ce beneficiez de acest avantaj tot atât de mult cât beneficiază și animalele?

Însă acea frumusețe a Adevărului și a Înțelepciunii e prezentă atât tip cât voința de a se bucura de ea există și ea, și din mulțimea adunată grămadă a celor care ascultă nu-i exclude pe cei care vin, nici nu se consumă cu timpul, nici nu-și schimbă mereu locul, nici nu se întrerupe în timpul nopții, nici nu este împresurată de umbră și nici nu este subordonată simțurilor trupești. Este foarte apropiată de cei care, îndreptându-se spre ea din întreaga lume, o iubesc; este eternă pentru toți; nu se află în nici un loc, dar nici nu lipsește din vreun loc; înlăuntrul tău te povățuiește, iar în afară îți îndrumă pașii; pe toți cei care își îndreaptă privirile înspre ea îi face mai buni, dar de niciunul nu e schimbată în mai rău; nimeni nu formulează judecăți despre ea, dar nimeni nu judecă bine fără ea. Este evident faptul că tocmai prin aceasta ea este, fără nici un dubiu, mai puternică decât mințile noastre, care, numai datorită ei, devin înțelepte fiecare în parte; ea, care este unică; și care nu se transformă în judecători cu privire la ea, ci, prin ea, se transformă în judecători cu privire la celelalte lucruri.

Tu însă admiseseși că, dacă ți-aș dovedi că există ceva mai presus de mințile noastre, vei recunoaște că acest ceva este Dumnezeu, chiar dacă, până acum, nu s-a dovedit a fi cu nimic mai presus de ele. iar eu, admițând această recunoaștere a ta, îți spusesem că-mi este îndeajuns să-ți demonstrez aceasta. Întrucât, dacă există ceva mai presus de ele, Acela este Dumnezeu; dacă acel ceva nu există, atunci Dumnezeu este mai degrabă Adevărul Însuși. Deci, fie că acel ceva există, fie că nu există, tu nu vei putea să spui că Dumnezeu nu există. Or, noi tocmai această problemă ne propuseserăm s-o examinăm și s-o dezbatem. Căci dacă te tulbură ceea ce am primit prin credință în sfânta și nepieritoarea învățătură a lui Christos, anume că există un Tatăl al Înțelepciunii, adu-ți aminte totuși că noi chiar lucrul acesta l-am primit prin credință: că Înțelepciunea, Care a fost născută din El, este egală Tatălui Celui Veșnic. Drept care acum nu mai trebuie cercetat nimic, ci trebuie păstrat totul cu nezdruncinată credință. Fiindcă Dumnezeu există cu adevărat și în cel mai înalt grad. Un adevăr pe care acum nu numai c-l păstrăm ca neîndoielnic prin intermediul credinței, ci, pe cât cred eu, îl și atingem cu o anume formă de cunoaștere sigură, în ciuda faptului că ea este încă foarte firavă. Acest fapt însă este suficient problemei propuse, ca să putem detalia pe celelalte, care se referă la subiectul nostru; aceasta însă numai în cazul în care tu n-ai de spus ceva împotriva acestor concluzii.

E: Ba, dimpotrivă, cuprins de o bucurie cu totul incredibilă, și pe care nu pot să ți-o explic în cuvinte, accept aceste concluzii; ba chiar declar că sunt foarte adevărate. Declar însă cu vocea interioară, prin care doresc să fiu auzit de Adevărul Însuși, și mă unesc cu El, și recunosc că El este nu numai binele, ci chiar Supremul Bine, Cel dătător de fericire.»

(Augustin, De libero arbitrio, cartea II, cap. III-VI; VIII-XV, trad. Gh. I. Șerban, București 2004, 141-161; 171-209.

2). Argumentul „ex veritate” în „De vera religione”

Există o lege imutabilă, superioară rațiunii sau adevărul potrivit căruia rațiunea judecă.

«De aceea, dacă sufletul rațional judecă după propriile criterii, nu există nici o natură care să-i fie superioară. Dar, întrucât este evident că el e supus schimbării, câtă vreme se dovedește a fi când priceput, când nepriceput, însă judecă cu atât mai bine cu cât este mai priceput și este cu atât mai priceput, cu cât cunoaște o oarecare artă, învățătură sau înțelepciune, trebuie examinată natura acestei arte. Acum nu vreau să se înțeleagă prin artă ceva care este explicat cu ajutorul experienței, ci ceva care se descoperă cu ajutorul rațiunii. Căci ce lucru ieșit din comun cunoaște cel care știe că pietrele se îmbină între ele mai solid cu ajutorul acelei materii care se obține din piatră și nisip decât cu ajutorul lutului? Sau cel care construiește într-un mod atât de elegant, încât mai multe părți egale să corespundă celor egale și fiecare la rândul lor să ocupe zona de mijloc, chiar dacă acest simț al proporțiilor ține mai degrabă de rațiune și de adevăr? Dar cu siguranță trebuie să ne întrebăm de ce ne deranjează dacă două ferestre sunt așezate nu deasupra, ci una lângă alta, una dintre ele fiind mai mare sau mai mică, deși ar fi putut fi egale; și nu ne-ar deranja inegalitatea lor dacă sunt suprapuse, iar una e la mijlocul celeilalte; și de ce, dat fiind că sunt două, nu ne-am preocupa mai mult să aflăm cu cât este una mai mare sau mai mică decât cealaltă? Dacă însă ar fi trei, simțul proporției pare să ceară ca acestea să nu fie inegale sau ca, între aceea mai mare și aceea mai mică, cea așezată în mijloc să fie cu atât mai mare decât cea mai mică cu câte e mai mică decât cea mare. Căci astfel, de la început, un fel de instinct ne arată ceea ce natura cere. De aceea, trebuie remarcat mai degrabă cum ceea ce numai văzând ne displace este de nesuportat când e comparat cu o lucrare mai bine realizată. În acest fel, se descoperă că arta de rând nu este nimic altceva decât amintirea încercărilor încununate de succes, unind abilitatea fizică cu execuția tehnică. Dar, chiar dacă ai fi lipsit de ea și, deși n-ai putea să le execuți tu însuți, ai putea totuși să judeci lucrările, ceea ce este mult mai remarcabil.

Întrucât în toate artele este plăcută armonia, grație căreia toate lucrările sunt complete și frumoase, ea tinde, de fapt, către egalitate și unitate fir prin asemănarea părților egale, fie prin ierarhizarea celor inegale. Dar cine ar putea găsi în corpuri egalitatea sau unitatea desăvârșită și ar îndrăzni să spună, după ce a chibzuit cu atenție, că orice corp posedă cu adevărat și în modul cel mai simplu unitatea, de vreme ce toate lucrurile se schimbă, trecând fie dintr-un fel într-altul, fie dintr-un loc în altul, și sunt alcătuite din diferit părți care-și ocupă locurile în spații diferite? Pe de altă parte, însăși adevărata egalitate și asemănare, ca și adevărata și cea dintâi unitate nu se văd cu ochii trupului și nici cu un alt simț, ci prin discernământ rațional. Căci de unde ar putea să apară o astfel de egalitate în corpuri sau de unde s-ar putea dovedi că se deosebește foarte mult de cea perfectă dacă egalitatea perfectă n-ar fi văzută cu mintea? Dacă totuși trebuie numit perfect ceea ce n-a fost încă făcut.

Deoarece toate lucrurile care sunt frumoase în mod sensibil, fie făcute de natură, fie realizate prin artă, sunt frumoase în ceea ce privește locul și timpul, precum trupul și mișcare trupului, acea egalitate și unitate, apreciate numai cu mintea, după care se judecă frumusețea materială prin intermediul simțului, nu se extinde în spațiu, nici nu poate să se schimbe în timp. Căci nu s-ar putea spune în mod corect că pe baza ei s-ar aprecia că un vas mic e rotund și nu pe baza ei că un dinar este, de asemenea, rotund. În același fel, în ceea ce privește timpul și mișcările corpurilor, e ridicol să spui că pe baza ei s-a aprecia că anii sunt egali și nu pe baza ei că lunile sunt, de asemenea, egale sau pe baza ei s-ar aprecia că lunile sunt egale și nu pe baza ei că zilele sunt, de asemenea, egale. Dar dacă ceva s-ar mișca în mod consecvent prin aceste spații fie în decurs de ore, fie în răstimpuri mai scurte, se apreciază pe baza unei singure și mereu identice proporții. Iar dacă se judecă spații mai mici sau mai mari ale figurilor și mișcărilor potrivit aceleiași legi a egalității, asemănării ori simetriei, legea ca atare este mai mare decât toate acestea, dar numai sub aspectul puterii, însă ca extensie fie în spațiu, fie în timp ea nu este nici mai mare, nici mai mică, fiindcă, dacă ar fi mai mare, n-am judeca pe baza ei că sunt mai mici; însă, dacă ar fi mai mică, n-am judeca pe baza ei că sunt mai mari. Acum însă, fiindcă pe baza întregii legi a pătratului sunt judecate și un for, și o piatră, și o tablă, și o piatră prețioasă pătrate, pe de altă parte pe baza întregii legi a egalității sunt judecate atât mișcările picioarelor furnicii care aleargă, cât și mișcările picioarelor unui elefant care merge, cin s-ar putea îndoi că această lege, deși le întrece în putere pe toate, nu este nici mai mare, nici mai mică decât intervalele de spațiu și timp? Totuși deși această lege a tuturor artelor nu este în nici un fel supusă schimbării, mintea omenească, căreia i s-a îngăduit să înțeleagă o astfel de lege, ar putea suporta schimbarea unei erori, de unde reiese foarte clar că există deasupra minții noastre o lege numită adevăr.

Dumnezeu este acea lege supremă în virtutea căreia rațiunea judecă, dar care nu poate fi judecată.

«Nu trebuie pus la îndoială că natura nesupusă schimbării care există deasupra sufletului rațional este Dumnezeu și că viața primă și esența primă se află acolo unde este înțelepciunea primă. Căci ea este adevărul nesupus schimbării, care pe drept este numit legea tuturor artelor și arta artistului atotputernic. Și astfel, fiindcă sufletul își dă seama că el nu judecă frumusețea și mișcările corpurilor după el însuși, în același timp trebuie să recunoască faptul că propria-i natură e superioară celei despre care judecă, dar că, în schimb, e inferioară celei pe baza căreia judecă, și nu celei despre care în nici un fel nu se poate judeca. Căci eu aș putea spune de ce ar trebui să existe sincronizare între părțile asemănătoare ale fiecărui corp, fiindcă mă desfăt cu cea mai desăvârșită egalitate pe care n-o observ cu ochii, ci cu mintea. De aceea, consider că sunt cu atât mai bune cele pe care le disting cu ochii cu cât prin natura lor sunt mai apropiate de cele pe care le discern cu spiritul. Nimeni n-ar putea spune cu seriozitate de ce sunt așa și nici că așa ar trebuie să fie, ca și cum ar putea să nu fie așa.

Dar e ce ne plac și de ce le îndrăgim cu mai multă ardoare atunci când le înțelegem mai bine, nici măcar aceasta n-ar îndrăzni să spună cineva dacă le înțelege așa cum se cuvine. După cum noi și toate sufletele raționale judecăm corect despre lucrurile inferioare conform adevărului, la fel și singur adevărul judecă despre noi, când ne conformăm lui. Despre adevăr nici Tatăl nu judecă, căci nu-i este inferior lui și de aceea ce judecă Tatăl judecă conform propriului adevăr. Căci toate lucrurile care-și doresc să găsească unitatea cu această regulă, formă, exemplu sau, ceea ce se poate exprima prin alt cuvânt, fiindcă ea singură a realizat asemănarea cu cel de la care a primit existența. Totuși, expresia a primit este folosită corect cu sensul acesta doar dacă se referă la Fiu, fiindcă acesta n-a primit existența de la el însuși, ci de la începutul suprem care se numește Tatăl, de la care-și trage numele orice neam, în cer și pe pământ. Așadar, Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a dat-o Fiului și omul spiritual însă pe toate le judecă, dar el nu este judecat de nimeni, adică de nici un om, ci de legea însăși, după care le judecă pe toate, fiindcă și acest lucru este spus foarte adevărat: Noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos. Așadar, el judecă toate lucrurile, întrucât este deasupra acestora, de vreme ce este alături de Dumnezeu. Însă este alături de Dumnezeu când înțelege cu mintea curată și cu toată dragostea iubește ceea ce înțelege. Astfel, în măsura în care legea poate, el se identifică cu legea după care se judecă toate lucrurile și care nu poate să fie judecată de nimeni. Și, la fel ca în aceste legi trecătoare, deși oamenii le judecă, odată fixate și consolidate, judecătorului nu-i va fi permis să le judece, ci să judece pe baza lor. Totuși, creatorul legilor trecătoare, dacă este un om bun și înțelept, consultă acea lege eternă pe care nici unui suflet nu-i e dat s-o judece, pentru a discerne după regulile ei neschimbătoare ceea ce trebuie admis și respins în diverse circumstanțe. Așadar, sufletelor curate le e îngăduit să cunoască legea eternă, dar nu le este permis s-o judece. Însă diferența constă în aceasta: pentru a cunoaște, e suficient să constatăm dacă un lucru e așa sau nu așa; însă, pentru a judeca, adăugăm ceva prin care dăm de înțeles că poate să fie și altfel, ca atunci când spunem: așa trebuie să fie sau așa a trebuit să fie sau așa va trebui să fie, cum fac artiștii cu operele lor.»

(Augustin, De vera religione, cap. XXX-XXXI, trad. Cristian Bejan, București 2007, 119-135).

3). Realitatea creaturală invocă existența unui Dumnezeu creator

«Iată! Cerul și pământul există, și ele spun cu glas tare că au fost create, căci se transformă și își modifică în variate chipuri înfățișarea. Căci ceea ce nu s-a făcut și totuși este nu reprezintă ceva care nu se afla mai înainte, adică ceva care să nu se transforme și să nu capete noi înfățișări. Cele făcute spun cu glas tare chiar și faptul că nu ele însele s-au făcut; „de aceea existăm, zic ele, fiindcă am fost făcute. Ceea ce înseamnă că nu existam mai înainte de a fi, astfel încât să fim în stare să ne facem noi pe noi însene”. Și dovada însăși a faptului acesta este chiar glasul celor care o afirmă. Prin urmare, o, Doamne, Tu ești Cel care le-ai creat; Tu, Care ești frumos, deoarece ele sunt frumoase; Tu, Care ești bun, fiindcă ele sunt bune; Tu, Care exiști, căci ele există. Dar ele nu sunt nici atât de frumoase, nici atât de bune, nici nu sunt așa cum ești Tu, Cel Care le-i zidit pe ele, cu Care, dacă sunt comparate, nu sunt nici frumoase, nici bune și nici existență nu au. Știm acestea, mulțumită Ție, dar știința noastră în comparație cu știința Ta nu-i altceva decât ignoranță.[4]»

(Augustin, Confesiuni, XI, iv, trad. Gh. I. Șerban, București 1998, 396-397).

 

IOAN DAMASCHIN

(+ 749)

A fost supranumit „Toma al Orientului”, pentru că a reușit să facă o sinteză teologico-filosofică în care introdus atât elemente aristotelice și neoplatoniciene, cât și intuiții ale Părinților Bisericii de dinaintea lui.

Fragmentele pe care le redau mai jos conțin o adevărată dovadă a existenței lui Dumnezeu, care pornește 1) de la mutabilitatea și contingența lumii; 2) de la conservarea și guvernarea lumii; 3) de la buna rânduială a lucrurilor.

Structura metodologică a acestor dovezi este în mod fundamental aristotelică, pe cale de consecință păstrează ceva din caracterul cosmologic al gândirii teologice grecești.

«În ceea ce privește existența lui Dumnezeu (trebuie spus că) aceasta nu este o problemă pentru cei care cred în Sfânta Scriptură, fie că este vorba de Noul sau de Vechiul Testament, dar și pentru mulți păgâni. Așa după cum de fapt am afirmat deja, cunoașterea existenței lui Dumnezeu este sădită în noi prin natura noastră … Așadar noi … vom aborda discutarea acestei probleme, după ce vom fi implorat mai întâi ajutorul Tatălui, al Fiului și al Sfântului Spirit.

a). Prima dovadă a existenței lui Dumnezeu: din mutabilitatea lumii

Toate realitățile care există sunt create sau necreate. Dacă sunt create, atunci sunt supuse schimbării. Într-adevăr, ființa acestor realități începe de la schimbare și, în mod necesar, depinde de schimbare, fie că încetează să mai existe, fie că printr-un act de voință devin altceva decât ceea ce erau mai înainte.

Dacă, însă, sunt necreate urmează logic că nu pot în mod absolut să fie supuse schimbării. Acesteia, de fapt, i se opune ființa lor și modul în care există, precum și proprietățile lor esențiale.

Așadar, cine va fi de acord cu acest lucru, și anume că toate realitățile, nu doar acelea care pot fi controlate de simțurile noastre, ci și îngerii se schimbă și devin altceva decât ceea ce erau și în diferite moduri sunt supuse schimbării? Vreau să spun că  realitățile inteligibile, adică îngerii, sufletele și diavolii, sunt supuse schimbării din cauza voinței lor, fie că înaintează pe calea binelui, fie că se îndepărtează de ea, conformându-se binelui sau dezlipindu-se de bine; în timp ce alte realități sunt supuse mișcării, generându-se și corupându-se, crescând sau descrescând, fie printr-o alterare calitativă, fie printr-o mișcare locală.

De aceea, fiind toate realitățile supuse mișcării, este necesar ca să fie și create; dar dacă sunt create nu există nicio îndoială că au fost făcute de un artizan. Dar este necesar ca Creatorul să fie necreat. Într-adevăr, dacă ar fi fost la rândul său creat, ar fi creat de un alt creator până când se ajunge la tocmai la o realitate necreată. Fiind așadar necreat acest creator, nu va fi în mod absolut supus schimbării. Dar cine poate să fie acesta dacă nu Dumnezeu?

b). A doua dovadă: din conservarea și guvernarea lumii

În plus armonia, permanența în ființă și guvernarea providențială a realităților creaturale ne învață că Dumnezeu există, pentru că chiar Dumnezeu ține împreună, susține, păstrează și are grijă de lumea întreagă. Cine, de fapt, ar fi putut să facă în așa fel încât elemente opuse între ele prin esența lor, ca de exemplu focul și apa, aerul și pământul, să fie unite între ele astfel încât să constituie această lume unitară și să fie legate printr-o legătură de nedesfăcut ce nu este supusă în nici un fel disoluției – dacă o ființă atotputernică nu ar fi realizat această legătură și nu ar ocroti pentru totdeauna lumea de disoluție?

c). A treia dovadă: din buna rânduială a lucrurilor

Cine a pus în bună rânduială fixă și sigură lucrurile care sunt în cer, acelea care sunt pe pământ, acelea ce zboară în aer și acela care umblă în ape, ba mai multă încă, și ceea ce este înainte de toate acestea, și anume, cerul, pământul, aerul, focul și apa? Cine le-a pus împreună și cine a dat fiecăruia o funcție specifică? Cine a imprimat în ele mișcarea și o direcție fără greș și fără schimbare? Cine a făcut toate acestea dacă nu artizanul lor, care a fixat pentru toate lucrurile un criteriu și o rânduială raționale în baza cărora toate lumea este călăuzită și condusă? Dar cine este artizanul lor dacă nu cel care le-a creat și le-a dat ființa? Să nu ne gândim că aceste puteri se pot atribui întâmplării (…)[5], dar cui altuia dacă nu lui Dumnezeu?»

(Ioan Damaschin, De fide orthodoxa, III-IV, trad. Wilhelm Dancă)

[1] Augustin folosește principiul si fallor, sumdacă greșesc, exist – pentru a respinge din start curentele sceptice cu privire la ființă, la existență.

[2] După ce a demonstrat valoarea ontologică și teologică a adevărului, Augustin folosește conceptul platonician-neoplatonician de participare pentru a-l explica și clarifica.

[3] Augustin vorbește aici despre libertatea autentică, libertas maior, libertatea în bine și în adevăr, libertatea ca lucrare a Harului, libertatea eliberată de posibilitatea de a face răul sau de a cădea în eroare. Acest concept fundamental despre libertatea creștinului la Augustin este analizat în fragmentul redat mai sus.

[4] Este vorba despre o dovadă a existenței lui Dumnezeu care prevestește din multe puncte de vedere prima dovadă de la Toma de Aquino, deși are un caracter mai mult metafizic decât cosmologic, întrucât punctul de pornire nu-l constituie mișcarea corpurilor naturale, ci contingența realității finite. Această dovadă ar putea fi asemănată mai curând cu dovada tomistă care pleacă de la contingentia mundi.

[5] Aluzie polemică la filosofii care susțineau gândirea lui Epicur.

  • 10 noiembrie 2017
Aristotel: Dumnezeu Gândirea Gândirii

Dragi prieteni,

În cadrul celui de-al doilea curs despre „Rațiunea umană în căutarea lui Dumnezeu”, vom vorbi despre Aristotel, Filosoful care atinge culmea gândirii cosmo-teologice grecești cu privire la concepția despre Dumnezeu și la dovezile existenței lui Dumnezeu. Într-adevăr, pentru prima dată în gândirea greacă, Aristotel depășește ambiguitatea teologică tradițională, care oscila între conceptul de Dumnezeu (theos) și conceptul de Divin (to theion), și dă o definiție a Divinității, care este înțeleasă ca Primul Motor Nemișcat, Actul Pur și Gândirea Gândirii. Așadar, Dumnezeu nu mai este un simplu Principiu absolut ce transcende lumea în sensul unui concept limită în mod necesar nedeterminat, ci suprema realitate ontologică (plinătatea ființei), care are anumite atribute ce specifică raportul cu lumea. Deși rămâne impersonal, Dumnezeu la Aristotel pierde ceva din acest caracter, pentru că este conceput ca Gândirea Gândirii sau Conștiință de Sine. În cartea Fizica și Metafizica, Aristotel a formulat adevărate dovezi ale existenței lui Dumnezeu, pornind de la lumea empirică și recurgând la principiul de cauzalitate, dar și la analiza metafizică a devenirii și a legilor acesteia. Cu toate acestea teologia aristotelică rămâne în continuare o cosmologie, pentru că este condiționată de fundalul naturalist de înțelegere a lucrurilor, astfel încât Dumnezeu rămâne un simplu Principiu de explicație a lumii, adică un Dumnezeu impersonal.

Redau mai jos câteva fragmente din Fizica și Metafizica în care găsim elemente de teologie aristotelică.

A). Motorul nemișcat[1]

a). Eternitatea mișcării

1). Mișcarea este eternă sau contingentă?

«Oare mișcarea a fost creată cândva, neexistând mai înainte și va fi iarăși distrusă, astfel ca nimic să nu se mai miște? Sau nu a fost creată și nici nu se distruge, ci a fost întotdeauna și va fi întotdeauna? Și, fiind ea nemuritoare și fără încetare, există ea în lucrurile care au ființă, așa cum există viață în natură pentru toate care există de la natură?[2] Ei bine, toți cei care vorbesc despre natură spun că există mișcare, pentru că au făcut cosmogonii și pentru că toți au făcut cercetări despre generare și despre distrugere, care este cu neputință să existe, dacă nu există mișcare. Dar toți cei care spun că sunt lumi infinite și că unele sunt generate, iar altele se distrug spun că există continuu mișcare (căci este necesar ca generările și distrugerile să se facă cu mișcarea lor); iar cei care spun că există o singură lume și că nu este eternă, ei fac ipoteze cu privire la mișcare potrivit cu această concepție.»[3]

2). Mișcarea este eternă. Primul argument

«Trebuie să cercetăm cum stau aceste lucruri. E important să vedem adevărul, nu numai pentru cercetarea naturii, dar și pentru cercetarea primului principiu[4].

Să începem mai întâi prin cele ce am țărmurit mai înainte în Fizica.[5] Spunem deci că mișcarea este entelehia lucrului care se mișcă întrucât este mișcat[6]. Este deci necesar să existe lucrurile care pot mișca după fiecare (specie de) mișcare. Chiar în afară de definiția mișcării, orice ar putea recunoaște că este necesar ca ceea ce poate să miște să aibă și puterea să se miște conform cu fiecare mișcare; ca, de pildă, alterabilul să se altereze, transportabilul să fie transportat, astfel că trebuie mai întâi să fie combustibil ca să poată fi ars, și susceptibil de ardere înainte de a lua foc. Deci și acestea este necesar sau să se genereze, nefiind cândva, sau să fie eterne. Dacă deci fiecare lucru mobil s-ar fi generat în mod necesar, înainte de mișcarea luată trebuie să fie generată o altă schimbare și mișcare, după care a fost generat ceea ce poate să fie mișcat sau să miște. Iar dacă lucrurile existente au existat mereu, fără să existe mișcare, pare absurd chiar pentru cei care pornesc de aici, și cu atât mai mult lucrul acesta poare necesar când ei merg mai departe. Într-adevăr, dacă unele lucruri sunt mișcate, și altele pot pune în mișcare, iar o dată unul va exista ca Prima motor, iar altul ca un prim lucru mișcat, și dacă, altă dată, nu există mișcare, ci totul este în repaus, în mod necesar acest lucru se va schimba mai întâi, căci ar exista o cauză a repausului, iar repausul este absența mișcării. În acest fel, înainte de prima mișcare, va fi o mișcare anterioară[7][8]

3). Mișcarea este eternă. Al doilea argument

«Într-adevăr, unele lucruri mișcă într-un singur fel, iar altele produc mișcări contrare, de pildă, focul încălzește, dar nu răcește, iar știința contrariilor este una[9]. Se pare deci că și aici este ceva de acest fel, căci recele încălzește când este privit curmeziș și anume se retrage, așa cum și cel care știe greșește de bună voie când se folosește anapoda de știință. Dar cel puțin lucrurile care pot să acționeze, să sufere și să se miște, iar altele să fie mișcate nu sunt în stare de aceasta în orice situație, ci numai într-un anumit caz, când sunt în apropiere unele de altele. În acest fel, când sunt în apropiere, unele pun în mișcare, iar altele sunt puse în mișcare, și anume când se întâmplă să fie unul lucrul care poate pune în mișcare iar altul lucrul care se poate mișca. Și, desigur, dacă mișcarea nu s-a produs totdeauna, este clar că ele nu erau în stare, unul să fie mișcat, iar altul să miște; dar trebuie ca unul din două să se schimbe. Este necesar ca în relație lucrul acesta să se întâmple, ca de pildă, dacă un lucru nu era dublu și acum este dublu, unul din două, dacă nu amândouă, s-a schimbat. Va fi deci o mișcare anterioară primei mișcări.»

4). Mișcarea este eternă. Al treilea argument

«Pe lângă aceasta, cum va exista anteriorul și posteriorul, dacă nu există timp? Sau timpul, dacă nu există mișcare? Iar dacă timpul este măsura mișcării sau o mișcare oarecare, dacă există veșnic timp, este necesar să existe și o mișcare veșnică. Dar, cel puțin, despre timp, în afară de unul[10], toți par că gândesc la fel, căci zic că timpul este negenerat. Și, din această cauză, Democrit arată că este cu neputință ca toate să fi fost generate, căci timpul este negenerat. Numai Platon afirmă generarea timpului, căci (zice) el, a fost generat o dată cu cerul, iar cerul, zice el, a fost generat[11]. Dacă deci este cu neputință ca timpul să existe și să fie conceput fără clipă, iar clipa este ceva mediu, fiind în același timp și început, și sfârșit, începutul timpului care va fi și sfârșitul timpului care a fost, atunci, în mod necesar, timpul este veșnic[12], căci ultima parte a ultimului timp considerat va fi într-o clipă, pentru că nu se poate considera nimic în timp în afară de clipă[13]. În acest fel, dacă clipa este început și sfârșit, este necesar ca la amândouă extremitățile lui să existe mereu timp[14]. Dar dacă există timp, în mod necesar există și mișcare, întrucât timpul este o afecțiune a mișcării.»[15]

5). Incoruptibilitatea mișcării

«Același raționament este valabil și când este vorba despre indestructibilitatea mișcării, căci, după cum când era vorba despre generarea mișcării, rezultă că există o mișcare anterioară primei, tot așa rezultă că aici este una posterioară ultimei, căci un lucru nu încetează în același timp de a fi mișcat și de a fi mobil (de pildă arzând și putând arde, căci se admite că poate fi combustibil fără să fi ars), nici putând fi mișcat și pune în mișcare. Și lucrul perisabil va trebui să distrugă, când se distruge, și lucrul care-l poate distruge, va fi iarăși distrus, căci și distrugerea este o schimbare. Iar dacă lucrul acesta este cu neputință, este evident că mișcare este veșnică, dar nu odată da, iar altă dată nu, căci această afirmație seamănă cu o plăsmuire.»[16]

b). Obiecții contrare teoriei precedente și respingerea lor

În capitolul precedent Aristotel a demonstrat că mișcarea și timpul sunt eterne. Împotriva acestei teorii se pot aduce trei critici: 1). Orice mișcare este trecere de la un contrar la altul, de exemplu de la cald la rece; trecerea va fi determinată și nu infinită, pentru că cele două contrarii sunt limita trecerii; 2). Lucrurile neînsuflețite au capacitatea de a fi mișcate, dar nu se mișcă mereu prin natura lor; dobândesc mișcarea în cazuri speciale, când acționează asupra lor ceva din exterior; dacă ar fi adevărată teoria eternității mișcării, ar trebui să se miște mereu sau niciodată, pentru că nu ar putea să apară, potrivit acestei teorii, o mișcare care nu a fost înainte; 3). Faptul că mișcarea nu este eternă este demonstrat de ființele neînsuflețite care, din proprie inițiativă, trec de la starea de repaus la cea de mișcare; iar dacă lucrul acesta are loc în cazul animalului, care este o lume mică, ce anume se opune ca așa ceva să se întâmple și în lumea mare? Dar aceste obiecții, răspunde Aristotel, atrag atenția asupra unor chestiuni importante, deși particulare; așadar, nimic nu contrazice teoria sa care se referă la natură văzută ca întreg.

c) Teorii posibile despre mișcarea universului

Dacă în capitolul precedent Aristotel a analizat trei obiecții referitoare la aspecte particulare ale mișcării universului, acum examinează teoriile ce au de-a face cu chestiunea mișcării universului considerat ca întreg: 1). Universul este în întregime în repaus (Parmenide); 2). Universul este în întregime în mișcare (Heraclit); 3). O parte a universului este mereu în mișcare, altă parte mereu în repaus; 4). Toate lucrurile sunt când în mișcare când în repaus; 5). Unele lucruri sunt mereu în mișcare, altele când în mișcare când în repaus, altele sunt mereu în repaus. Aceasta ultimă teorie este susținută de Aristotel.

Faptul că Universul nu este în întregime în repaus îl putem observa în experiența noastră, care ne arată clar că mișcarea există. Chiar presupunând că existența mișcării este doar o părere, o părere falsă, sau ceva aparent, de vreme ce noi suntem cei care ne imaginăm existența mișcării, mișcarea există, pentru că, în orice caz, se va accepta cel puțin faptul că opinia și aparența sunt mișcări sau treceri de la ceva la altceva. Dar este fals să susții că întregul univers se mișcă sau că în parte se mișcă și în parte este oprit, pentru că noi vedem că unele lucruri se mișcă uneori, iar alteori rămân în repaus, de aceea este evident că universul nu este nici în permanență în repaus, nici în permanență în mișcare, nici parțial mereu oprit nici parțial mereu în mișcare.

În capitolele următoare Aristotel demonstrează că unele lucruri pot doar să fie uneori în repaus și alteori în mișcare, în timp ce altele sunt mereu în repaus și altele mereu în mișcare.

d). Necesitatea distincție între Motor și ceea ce este mișcat

1). Distincții preliminare

2). Cauza motrice și efectul mișcat trebuie să fie distincte

e). Demonstrarea existenței unui prim Motor nemișcat

1). Demonstrarea imobilității primului Motor

2). Nu este necesar ca fiecare motor să fie mișcat

3). Argumente că mișcarea nu poate să meargă la infinit

4). În primul motor există o parte care mișcă și alta mișcată

5). Partea care mișcă și cea mișcată nu pot face un schimb de funcțiuni

6). Relațiile între cele două părți

f) Eternitatea Primului Motor

1). Necesitatea unui Prim Motor etern și unul

2). Cauzele mișcării la animale: sufletul

3). Cerul mișcat direct de Motorul etern are o mișcare unică și mereu identică, celelalte ceruri au o mișcare variată și în direcții opuse

g) Superioritatea translației asupra altor forme de mișcare

Mișcarea continuă este neîntreruptă pentru că, fiind pură în mod absolut, simplă și uniformă, nu tinde să se disloce pentru a ajunge la lucruri diferite de sine, pentru că atunci ar fi imperfectă. Lucrurile naturii însă, din cauza imperfecțiunii lor, tind mereu să se împlinească și de aceea, printr-o mișcare succesivă, trec de la o stare în care sunt la alta. Această mișcare a lor este rezultatul a două stări opuse; ele sunt limitele între care se desfășoară mișcarea; ca de exemplu, ființa și neființa sunt limitele între care se desfășoară nașterea și moartea.

Aceste două stări nu pot coincide niciodată cu ființa care se mișcă, pentru că e absurd să existe în același timp și schimbări, și mișcări opuse, astfel încât între cele două ar fi un interval și, atunci, nu ar mai fi continuitate. Așadar, nici mișcarea de mărime, creștere sau descreștere, nici cea de calitate, de exemplu, a deveni din ignorant înțelept, nu vor fi continue; doar mișcarea de translație va fi continuă, care este cea mai perfectă, pentru că este specifică ființelor perfecte și nu modifică interiorul propriului mișcător.

h). Superioritatea mișcării circulare față de alte feluri de translație

Mișcarea de translație este superioară altor forme de mișcare. Dar, între mișcările de translație, doar mișcarea circulară este una și continuă; fiind perfectă, aceasta este mișcarea primului cer. Într-adevăr, în această mișcare nici un punct nu este fix. Se îndreaptă în mod continuu de la sine la sine, mereu nou și mereu identic cu sine. Oricare punct este și principiu, și scop. Sfera care se mișcă în felul acesta este într-un anumit mod în repaus, pentru că nu provine de la sine. Dar, pentru că principiul său generator, care este și scopul spre care tinde mișcarea sa, se găsește în afară și este echidistant de toate punctele prin care trece, în centrul nemișcat, mișcarea sa nu se poate opri, nu poate nici să crească în intensitate, nici să descrească, nici să se termine, așa cum se întâmplă în cazul lucrurilor lumești.

i). Motrul nemișcat nu are nici extensiune, nici mărime

Motorul nemișcat nu poate avea mărime finită pentru că trebuie să se miște într-un timp infinit, mișcarea fiind eternă, dar ca să facă lucrul acesta trebuie să fie înzestrat cu o putere infinită fără de care nu se poate mișca într-un timp infinit; dar o mărime finită nu poate avea o putere infinită. De asemenea, nu va putea avea nici o mărime infinită pentru că o atare mărime, dacă ar avea o putere proporționată cu ea, ar trebui să se miște într-un timp nul, fiindcă, cu cât mai mare este puterea, cu atât mai mic este timpul folosit de ea pentru a săvârși mișcarea. Dar timpul, în care se desfășoară mișcarea lumii, după cum am văzut, nu este nul, ci continuu. Atunci această mărime infinită, care ar fi principiul mișcării, ar trebui să fie înzestrată cu o putere finită, pentru a se mișca într-un timp continuu; însă o putere finită nu se poate găsi într-o mărime infinită. Așadar, primul motor nu va avea o mărime infinită, ci va fi ne-extins, adică în mod absolut unul. Actul mișcării sale este unic. Mai jos redăm concluzia lui Aristotel:

B). Primul Principiu[17]

a). Necesitatea de a admite un principiu prim

«Deoarece sunt trei feluri de substanțe, dintre care două fizice, iar una imobilă[18], trebuie să vorbim despre aceasta din urmă, arătând că, în chip necesar, există o substanță veșnică ce nu e supusă mișcării. Într-adevăr, substanțele sunt primele dintre lucruri și, dacă ele ar fi toate pieritoare, toate lucrurile ar fi pieritoare[19]. Dar e peste putință ca mișcare să aibă vreun început sau sfârșit, deoarece ea este veșnică. Tot așa e și cu timpul, căci dacă timpul n-ar exista, n-ar exista nici noțiunea de anterior și posterior[20]. Prin urmare, mișcarea e continuă, ca și timpul, căci una din două: sau mișcare și timpul sunt identice, sau timpul este un mod al mișcării[21]. Însă, ca mișcare continuă, nu există decât mișcarea în spațiu, și anume cea circulară[22].

Dar, chiar dacă ar exista o cauză motrice sau eficientă, care însă nu ar fi în act, ea nu ar fi în mișcare, căci se poate întâmpla ca aceea ce e în potență să nu treacă la act[23]. Așa că nu ne-ar sluji la nimic să admitem substanțe veșnice, cum fac adepții Ideilor, dacă ele nu cuprind în sine un principiu care poate să producă o schimbare[24]. Prin urmare, nu e de ajuns nici această substanță, nici o altă substanță în afara Ideilor[25], căci, dacă aceasta nu va dăinui în stare de act[26], nu va exista mișcare. Mișcarea nu va avea loc nici când principiul va intra în act, dacă substanța lui va consta într-o potență; căci, în acest caz, mișcarea nu va fi eternă, fiindcă ceea ce e în putință poate să înceteze[27]. Trebuie, prin urmare, să existe un principiu de așa fel, încât substanța lui să constea în a fi necurmat în act. Astfel de substanța trebuie, pe lângă acesta, să mai fie și imateriale[28], căci ele trebuie să fie neapărat veșnice, mai presus decât oricare altele. Prin urmare, ele trebuie să fie în act[29].

Dar aici ne întâmpină o dificultate. Într-adevăr, se pare că orice e în act presupune o potență și că nu tot ceea ce e în potență trebuie neapărat să fie în act; de unde ar reieși că potența e anterioară actului[30]. Dar, dacă ar fi așa, atunci nu ar mai fi nici unul dintre lucrurile existente, pentru că s-ar putea ca ceea ce e în potență de a fi să nu fie încă[31]. Totuși, fie că urmăm părerea teologilor, care spun că toate s-au născut din noapte[32], fie că am admite pe aceea a fizicienilor, care spun că „toate erau laolaltă”[33], imposibilitatea rămâne aceeași. Căci ne întrebăm: Cum va fi mișcare dacă nu există o cauză motrice în act? Căci, de bună seamă, nu materialul lemnos se pune el singur în mișcare, ci îl pune în mișcare arta constructorului, după cum nici menstruația sau pământul nu se pun în mișcare ele singure, ci le pune în mișcare sămânța și cauza nașterii. De aceea și unii filozofi consideră actul ca veșnic, cum fac Leucip și Platon, care afirmă că mișcarea este veșnică, fără să ne spună de ce există, ce este, de ce fel este și care este cauza ei[34]. Pentru că nimic nu se mișcă la întâmplare, ci trebuie totdeauna să existe o cauză anume. Într-adevăr, noi vedem că fiecare lucru se mișcă aici într-un anume fel, când mișcarea lui e naturală, aici în cutare alt fel, când e mișcat cu sila, sau de către gândire, sau de vreo altă cauză[35].

Apoi se pune întrebarea: Care este prima mișcare? Chestiunea aceasta are o importanță extraordinară. Dar nici lui Platon nu-i este îngăduit să se bizuie aici pe ceea ce el uneori crede că este principiul mișcării, adică Sufletul lumii[36], care se mișcă singur pe sine; căci, după cum recunoaște și el, Sufletul lumii este posterior mișcării și simultan cu Universul[37]. Așa că, dacă faptul de a considera puterea ca anterioară actului poate fi, într-un sens, îndreptățit, în alt sens însă nu este. În ce fel? S-a mai spus mai sus[38]. Că actul este anterior, recunoaște Anaxagora – căci, în filozofia lui, inteligența este în act – și, o dată cu el, Empedocle, care socoate ca principii ale lucrurilor Prietenia și Cearta, precum și filozofii care, ca Leucip, spun că mișcarea este eternă[39]. Așa că Haosul și Noaptea n-au existat un timp infinit[40], ci aceleași lucruri au existat veșnic, fie periodic, fie altfel, pentru că actul este anterior potenței[41]. Dacă același lucru a existat necurmat periodic, trebuie să dăinuiască mereu un factor ce lucrează veșnic în același fel. Pe de altă parte, dacă există naștere și pieire, trebuie să mai existe încă o cauză ce lucrează veșnic, când într-un fel, când în altul. Atunci această nouă cauză trebuie să lucreze într-un fel prin sine și în alt fel prin intermediul altui lucru. Dar acest alt lucru va fi, prin urmare, sau o a treia cauză[42], sau prima cauză[43]. Însă rezultă în chip necesar că lucrează prin intermediul primei cauze, căci astfel prima cauză ar trebui să fie cauza și a celei de-a doua, și a celei de-a treia[44]. De aceea e mai nimerit să spunem că e vorba de prima cauză. Ea este, de fapt, cauza orânduirii veșnic aceeași, pe când cealaltă cauză e pricina diversității, iar amândouă împreună sunt, în mod evident, cauza eternei diversități.

Prin urmare, așa se prezintă mișcările. De ce să mai căutăm alte principii?»[45]

b). Primul principiu este Binele și primul inteligibil

c). Dumnezeu și atributele sale

«De un astfel de Principiu atârnă Cerul și natura. Viața lui contemplativă e cea mai minunată ce se poate închipui, dar nouă ni-s hărăzite doar puține clipe de acest fel[46]. Pentru El traiul acesta durează pururi – lucru care nouă ne e peste putință – deoarece la El activitatea se confundă cu fericirea sa[47]. Tocmai pentru că starea de veghe, senzația și cugetarea sunt acte, constituie ele cea mai mare plăcere a noastră, iar speranța și amintirea au aceeași însușire de a fi plăceri datorită factorilor pomeniți mai sus[48]. Dar Gândirea în sine are ca obiect cel mai mare bine în sine, iar Gândirea cea mai pură are ca obiect Binele cel mai pur. Astfel, Gândirea se gândește pe sine însăși prin participarea la inteligibil, căci ea însăși devine inteligibilă, intrând în atingere cu obiectul său și cugetându-l, astfel că intelectul și inteligibilul se confundă devenind identice[49]. Căci receptaculul inteligibilului și al substanței este gândirea, care, manifestându-se în act, posedă inteligibilul. Așa că elementul divin pe care pare să-l cuprindă intelectul aparține mai degrabă Primului Mișcător nemișcat, iar actul de contemplare este cea mai mare și cea mai pură fericire[50]. Dacă divinitatea are parte de această fericire veșnică, iar noi doar din când în când, lucru e minunat; iar dacă divinitatea are parte de ea într-o măsura încă și mai mare, atunci minunea e și mai mare. Și lucrurile stau chiar așa[51].

Dar și viața îi revine divinității, căci actul inteligenței este viața, iar divinitatea se confundă cu acest act, iar acest act al ei, dăinuind în sine, constituie viața desăvârșită și veșnică. De aceea și definim pe Dumnezeu ca o Ființă eternă desăvârșită, așa că noțiunea de viață și de veac nesfârșit veșnic sunt atribute inerente lui Dumnezeu, căci la acesta se reduce, în definitiv, divinitatea[52].

Cât despre gânditorii care, ca pitagoricienii și Speusip, socot că Frumosul și Binele nu se găsesc în obârșia lucrurilor, pentru că, zic ei, principiile plantelor și animalelor sunt cauze, pe când frumosul și desăvârșitul se întâlnesc doar la lucrurile ce derivă din aceste cauze, apoi ei n-au dreptate[53]. Și iată de ce: sămânța, de fapt, provine din alți indivizi anteriori desăvârșiți; și nu sămânța este principiul, ci ființa ajunsă la desăvârșita ei dezvoltare. Astfel, putem spune că omul este înaintea seminței; dar nu omul ce provine din sămânță, ci un altul de la care provine sămânța.

Că există, prin urmare, o substanță veșnică, nemișcată și despărțită de cele sensibile reiese limpede din cele spus mai sus. S-a mai dovedit, de asemenea, că această substanță nu poate să aibă întindere, nici părți, și nici nu se poate divide. Ea poate să producă o mișcare pentru un timp infinit, dar se știe că nici un lucru finit nu poate avea o putere infinită. Dar orice mărime este sau finită, sau infinită. Or, substanța în discuție nu poate, din motivul arătat, să aibă o mărime finită; dar ea nu poate avea nici o întindere infinită, pentru că o astfel de întindere nu există, pur și simplu. Dar am mai dovedit că ea nu poate fi nici accesibilă vreunei modificări sau schimbări, pentru că toate celelalte mișcări provin din mișcarea locală[54].

Iată motivele evidente pentru care lucrurile stau astfel.»[55]

d). Inteligențele motrice: monoteismul și politeismul

e). Dumnezeu este Gândirea care se gândește pe sine

f). Dumnezeu imanent și transcendent, ca scop al universului

[1] Aristotel, Fizica, cartea VIII.

[2] Dovada aristotelică urmează un drum sinuos. Schema esențială este aceasta: experiența și inducția, care sunt confirmate prin raționament, arată limpede că există o mișcare eternă, de care este mișcat termenul cel mai îndepărtat al universului, primul cer, care, prin mișcarea sa de rotație, pune tot universul în mișcare. Dar tot ceea ce este mișcat este mișcat de un altul. Prin urmare, pentru că nu se poate merge la infinit în seria motoarelor mișcate, este necesar să ne oprim și să admitem existența unui Motor nemișcat.

[3] Aristotel, Fizica, VIII, 1, trad. N.I. Barbu, Iași 1995, 184.

[4] Aristotel arată aici legătura dintre ceea ce numește el „filosofia secundă” (fizica) și „filosofia primă” (metafizica).

[5] Aristotel se referă la primele patru capitole ale cărții Fizica, referirea precisă fiind la cartea IV-a din Fizica.

[6] Aceasta este definiția aristotelică a mișcării. Aristotel folosește aici termenul entelehia, care înseamnă mai exact împlinirea (telos) unui proces, iar energeia denotă actualizarea unei funcții (ergon). Aristotel face referire aici la Fizica, III, 1.

[7] Argumentul în favoarea eternității mișcării pornește de la analiza faptului că lucrurile există etern înainte de a fi mișcarea; dacă lucrurile stau așa, atunci unele dintre acestea vor fi fost mișcate și altele vor fi fost mișcătoare, dar numai în potență, și ca atare trebuie să fi fost puse în act de ceva care s-a mișcat. Deci va fi fost o mișcare anterioară celei considerate mai înainte. În plus, timpul nu poate fi conceput fără clipă, dar clipa la rândul ei este în același timp sfârșit și început, sfârșitul trecutului și începutul viitorului. Deci clipa presupune mereu un timp anterior și altul posterior. Prin urmare, timpul a fost mereu și va fi mereu, dar și mișcarea, dacă este adevărat că timpul este o modificare a mișcării, fiind măsura acesteia.

[8] Aristotel, Fizica, VIII, 251a, trad. N.I.Barbu, 185-186.

[9] Afirmația că contrariile, întrucât sunt corelative, constituie obiectul uneia și aceleiași științe revine constant în lucrările lui Aristotel, voind să sublinieze prin asta unitatea dialectică a științei.

[10] Aluzie la Platon.

[11] Cfr. Platon, Timaios, 38b.

[12] Veșnicia timpului este înțeleasă de Aristotel ca o conexiune infinită de mișcări și nu de condiții. Un lucru care depinde de un număr infinit de condiții este imposibil. (Cfr. Aristotel, Analitica secundă, I, 22, 84a; Despre cer, III, 6, 304b).

[13] „Clipa” la Aristotel nu poate fi interpretată ca element discontinuu al timpului, nici ca „prezent” și „moment temporal”, ci ca determinație a lucrului mișcat, spre deosebire de timp, care este determinație a mișcării.

[14] Aristotel aduce ca argument pentru caracterul infinit al timpului și al mișcării analiza „clipei” (nun: acum); fără excepție, orice clipă este sfârșitul unui interval de timp anterior și, totodată, începutul unuia următor. În Fizica IV, 13, 222b, Aristotel spune că timpul nu se poate opri niciodată. Un alt argument, implicat în demonstrație, este corelativitatea categoriilor de dynamis și energeia: orice există în actualitate presupune ceva posibil (în potențialitate) a cărei actualizare (realizare) este el, dar actualizarea unei posibilități (potențialități) presupune, la rândul ei, acțiunea unei alte existențe actuale.

[15] Aristotel, Fizica, VIII, 251b, trad. N.I. Barbu, 186-187.

[16] Aristotel, Fizica, VIII, 251b-252a, trad. N.I. Barbu, 187.

[17] Aristotel, Metafizica, cartea XII, omițând cap. I-IV.

[18] Substanțele fizice sunt de două feluri: eterne sau pieritoare; a treia substanță este imobilă. Cfr. Metafizica, XII, 1, 1069a. În capitolul 6 se analizează substanța eternă și incoruptibilă. Teologia lui Aristotel se găsește aici în cap. 12, dar și în cap. 8 și 10. Pentru Aristotel, în primul rând există substanțe pieritoare, cum sunt plantele și animalele, care nu se schimbă doar în privința accidentelor, ci și în privința substanței, de vreme ce se nasc și pier; în al doilea rând există substanțe sensibile, dar eterne și incoruptibile, cum ar fi cerurile, care, totuși, nu sunt substratul oricărei schimbări, pentru că se schimbă local; în fine există o substanță imobilă, în afara lumii, și ea este Dumnezeu.

[19] Substanțele sunt primele între ființe; toate au ființă prin și în ele. Dacă se distrug aceste substanțe, nu mai rămâne nimic din celelalte.

[20] Avem doi factori eterni și incoruptibili: mișcarea și timpul.

[21] Argumentul este următorul: dacă timpul ar fi avut un început, ar fi fost un timp înaintea timpului; și dacă ar trebui să aibă un sfârșit, ar urma că va fi un timp posterior timpului; deci față de timp nu există nici anterior, nici posterior; și timpul e veșnic. Dar mișcarea este și ea veșnică; într-adevăr, din două lucruri unul: sau timpul este mișcarea el însuși, sau este un mod al mișcării; timpul fiind veșnic, mișcarea este deci și ea veșnică. Cfr. Fizica, VIII, 1, 250b, 23-251 b, 13: aici Aristotel demonstrează eternitatea schimbării în chip independent de aceea a timpului.

[22] Pentru mișcarea circulară locală, vezi Fizica, VIII, 8.261b; 27-263a, 3; 264a, 7-265a, 12.

[23] Mișcarea eternă nu îngăduie nici scădere, nici încetare (intermitentă); rezultatul acesta nu poate fi realizat decât dacă substanța motrice este esențialmente în act.

[24] Ideile platoniciene sunt imobile și totodată principii ale imobilității și ale repausului; ele nu cuprind un factor care să genereze mișcarea. Aristotel spune că, pentru a explica mișcarea, este necesar un principiu activ și nu doar exemplar, cum sunt Ideile.

[25] Aluzie la Numerele platoniciene. Dar probabil și la Sufletul lumii, principiul imobil (vezi mai departe, 1072a).

[26] Adică dacă nu va mișca în mod efectiv.

[27] Pentru a explica eternitatea mișcării este necesar un principiu care să fie în act nu doar în raport cu mișcarea, ci și să nu aibă absolut nimic potențial. Într-adevăr, potența este cauza contingenței și ceea ce este contingent poate și să nu existe, adică nu este în mod necesar și ca atare nu explică eternitatea mișcării.

[28] Actul pur este în chip necesar imaterial, de vreme ce orice materie este potență.

[29] Această concluzie rezumă raționamentele precedente: acest principiu nu trebuie să aibă materie, deci va fi act pur.

[30] Aristotel susține că la un moment dat trebuie să nu fi existat nimic; și dacă ar fi așa, atunci s-ar putea ca nici un lucru să nu ajungă la existență, după cum spune în propoziția de mai jos.

[31] Dacă se pune la început potența, de vreme ce ceea ce este în potență nu se actualizează de la sine, nimic nu va fi în act, adică nu va exista nimic în mod absolut și, deci, lumea nu ar exista. Este necesar să afirmăm din nou primatul actului asupra potenței.

[32] Aluzie la Orfeu și Hesiod.

[33] Anaxagora susține că la începutul lumii au domnit Noaptea și Haosul, Confuzia universală.

[34] Adevăratul materialism, acela al lui Leucip și Democrit, nu separă materia de mișcare, nu face din materie un principiu inert, ceea ce ar implica existența în cosmosul în mișcare a unui motor exterior și străin de materie.

[35] În gândirea lui Aristotel, mișcarea naturală este precum aceea a unei pietre în jos și a focului în sus; mișcarea silnică este precum aceea a pietrei în sus sau a focului în jos; mișcarea cu gândul este aceea a omului; și mai avem și alte cauze, spre exemplu fantezia, sub impulsul căreia se mișcă animalele.

[36] Despre Sufletul lumii, vezi Platon, Phaidon 245c, Timaios 30a.

[37] Platon afirmă că la început era haosul sau materia care se mișca într-un chip dezordonat. Mai târziu a intervenit Demiurgul și a făcut ordine în cosmos, infuzându-i sufletul, care este posterior haosului și, ca principiu al mișcării ordonate a cosmosului, îi este contemporan.

[38] 1071b. Ar trebui să distingem că în cazul unui lucru particular potența e totdeauna anterioară actului, iar pentru Univers în totalitatea lui anterior este actul.

[39] Materialiștii, ca Leucip și Democrit, nu despart materia de mișcare; materia este eternă și în eternă mișcare.

[40] Actul nu este precedat de Haos și de Noapte, care ar fi durat un timp infinit.

[41] Bineînțeles, Aristotel se referă mai ales, cu privire la lucruri ce au existat veșnic, la Sfera stelelor fixe, la Soare și la Planete. Mișcarea Sferei stelelor fixe este, după el, eternă și uniformă și antrenează cerul întreg: ea este cauza permanenței în lume. Dimpotrivă, mișcarea Soarelui de-a lungul eclipticii, oblică față de Pământ, are un caracter ciclic și explică periodicitatea, în primul rând adică alternanța anotimpurilor.

[42] Sfera lui Saturn.

[43] Sfera stelelor fixe.

[44] Am văzut în Fizica că Primul Motor mereu identic și imutabil este cauza mișcării eterne, continue și uniforme; celelalte motoare, care transmit într-o manieră imperfectă această mișcare, sunt cauza mișcării variate și diferite și, deci, a nașterii și a pierii care este în lucruri.

[45] Aristotel, Metafizica, XII, 6, trad. Șt. Bezdechi, note și indice de Dan Bădărău, București 1996, 470474.

[46] Principiul prim este viața, formă pură și act pur, formă vie. Vezi mai departe 1072b, dar și cartea XII, 8, 1074a. El nu posedă viața, ci este viața însăși, viața contemplativă, pe care noi nu o cunoaștem decât în rare clipe.

[47] Fericirea, în concepția lui Aristotel, este intim legată de exercițiul activității (cfr. Etica nicomahică, X, 4, 1174b, 23); cu atât mai mult aici, în cazul Primului Motor, unde acțiunea este continuă și eternă.

[48] Adică starea de veghe, senzația, cugetarea sunt felicitate fiindcă sunt acte; amintirea și speranța sunt felicitate numai fiindcă sunt ca o reflectare a unui act săvârșit sau a unui act proiectat. Oricum potența tinde în mod natural spre act și actualizarea sa este ceva bun și plăcut. Dacă obosim în acționa (actualiza potențe), atunci înseamnă că sunt imperfecți și legați de materie, dar lucrul acesta nu se întâmplă în Dumnezeu.

[49] Identitatea inteligibilului și a intelectului derivă din același principiu ca identitatea, în actul de senzație, dintre simțit și simțire (cfr. Despre suflet, II, 12, 424a, 18 și 25; III, 2, 425b, 25; III, 4, 429b, 30).

[50] Aristotel afirmă aici că din faptul că Dumnezeu se are pe sine însuși ca obiect al cunoașterii sale derivă un anumit lucru și în cunoașterea umană. Într-adevăr, și omul se cunoaște pe sine însuși, dar intelectul uman se cunoaște pe sine doar când este în act, pentru că doar ceea ce este în act este inteligibil, iar lucrul acesta are loc doar când înțelege ceva diferit de sine, pentru că, înainte de acest de înțelegere, el era în potență.

[51] Dan Bădărău notează cu o anumită prejudecată ideologică (iluministă): „După cum se vede, în acest capitol pe care interpreții idealiști ai filozofiei lui Aristotel îl proclamă o încoronare a metafizicii și a întregului sistem aristotelic, dar care reprezintă în realitate o alunecare a gândirii aristotelice spre poziții idealiste, alunecare ce a fost folosită de exegeții catolici și de scolastici pentru denaturarea învățăturii Stagiritului, expunerea se precipită din ce în ce mai mult și îmbrățișează două planuri, în care ne înfățișează elementul divin, două planuri pe care nici nu încearcă măcar să le apropie, acela al Primului Mișcător etern și acela al Actului pur perfect, ambele înfățișându-ne divinitatea, fără nici o comunicare între ele. Aristotel împletește explicațiile printr-o alternare mecanică a prezentării celor două elemente, fără a pune în picioare un tot organic, care să le facă să coincidă într-o unitate, acea a unui Dumnezeu cauză a cauzelor, motor a tot ce survine în Univers și totodată inteligență desăvârșită, cunoscând felicitatea deplină, act subzistând în sine ca viață perfectă și eternă”. Cfr. Dan Bădărău, nota 118, în: Aristotel, Metafizica, trad. Șt. Bezdechi, 478.

[52] Dumnezeu posedă gândirea într-un mod mult superior nouă. Asta, pentru că gândirea noastră nu este viața noastră, pe când gândirea divină este viața divină, dat fiind faptul că gândirea este forma cea mai excelentă de viață. Așadar, Dumnezeu este viu, mai mult chiar viața substanțială mereu identică cu sine însăși și eternă.

[53] Aristotel combate aceste teze fiindcă ele tind să considere, contrar susținerilor sale, anterioritatea potenței în raport cu actul, a seminței în raport cu omul care derivă din aceasta.

[54] Dumnezeu este superior naturii, fără întindere, după cum s-a văzut în Fizica, deci fără schimbare, pentru că piere doar ceea ce este compus.

[55] Aristotel, Metafizica, XII, 7, 1072b-1073a, trad. Șt. Bezdechi, 477-479.

  • 19 octombrie 2017
Platon: Există o Divinitate Impersonală

Dragi studenți,

Platon vorbește despre existența unei Divinității Impersonale identificând-o mai întâi cu Hiperuraniul (ceea ce este dincolo de cer, ceea ce transcende lumea sublunară sau globul ceresc) sau cu lumea inteligibilă. Divinul este Principiul transcendent și Modelul absolut al lumii sensibile. Apoi, Platon identifică Divinul cu Ideea de Frumusețe sau cu Ideea de Bine sau cu Ideea de Ființă, cu o idee supremă. O Idee anume are caracterul de Principiu absolut, iar celelalte se raportează la Ideea supremă participând în grade diferite caracteristica de a fi transcendent. Așadar, transcendența la Platon nu înseamnă ceva diferit sau îndepărtat de lumea sensibilă, ci primatul valoric în interiorul ierarhiei ființei. În fine, al treilea fel de a înțelege Divinul la Platon se găsește în dialogul Timaios; Dumnezeu este Demiurgul sau mintea ordonatoare a lumii potrivit modelului inteligibil, Principiul intermediar și mediator între lumea ideilor și lumea sensibilă. Cu acest concept, Platon s-a distanțat parțial de concepția impersonală despre Divin, dar a sacrificat transcendența în sens absolut (pentru că Demiurgul este subordonat Ideilor) și limbajul rațional, pentru că a adoptat limbajul mitologic care păstrează totuși un sens speculativ și o dimensiune teoretică.

Pentru seminarul cursului de Credință și Rațiune redau mai jos câteva texte extrase din dialogurile platoniciene despre Divin și lumea Ideilor.

a). Cele două tipuri de modele sau exemplare – «Socrate: Dar, Theodoros, nu e cu putință ca cele rele să piară, căci este nevoie să existe întotdeauna ceva opus binelui și nici nu pot sta împreună cu zeii, așa că dau de nevoie târcoale firii muritoare și locului acestuia. De aceea, și trebuie să încercăm să fugim de aici într-acolo cât mai repede. Or, fugă înseamnă a deveni, după putință cât mai asemănător divinității, după cum asemănare înseamnă a deveni drept și sfânt cu înțelepciune. Dar să faci oamenii să creadă așa ceva nu-i un lucru foarte ușor, prea bunul meu prieten: anume că motivele pentru care trebuie să te ferești de ticăloșie, căutând în schimb desăvârșirea, nu sunt, desigur, cele invocate de mulțime, după care una ar fi de dorit, iar cealaltă nu, ca să pari, firește, în ochii oamenilor nu un netrebnic, ci un om cumsecade. Or, toate acestea mie îmi par a fi ceea ce se cheamă flecăreli de babe; aici să spunem însă adevărul. Divinitatea nu este nicicând și nicicum nedreaptă, ci cât se poate de dreaptă și nimic nu îi este mai asemănător decât acela dintre noi care ar deveni cât mai drept. După așa ceva se măsoară[1] și adevărata grozăvie a unui om, și nimicnicia și neomenia sa[2]. Căci acesta este lucrul a cărui cunoaștere înseamnă înțelepciune și adevărata desăvârșire, necunoașterea lui, însă, prostie și răutate vădită. Cât despre celelalte grozăvii și înțelepciuni închipuite, ele devin, în exercitările puterii politice, grosolănii, iar, în practicarea disciplinelor, treabă de cârpaci. Este, deci, cu mult mai bine să nu fim de acord cu cel nedrept și nelegiuit în vorbă și în faptă cum că ar fi grozav în viclenia sa, pentru că se fălesc din pricina acestui reproș și își închipuie că aud că ar fi nu palavragii care fac, altminteri, umbră pământului degeaba, ci niște oameni care trebuie să trăiască nederanjați în cetate. Este de spus, deci, adevărul: că sunt cu atât mai mult ceea ce nu își închipuie despre sine, cu cât își închipuie mai puțin. Pentru că nu iau deloc aminte la pedeapsa nedreptății – lucru care este cel mai puțin de neluat în seamă, căci nu e ceea ce cred ei: bătăi și condamnări la moarte (din care uneori cei nedrepți nu pățesc nimic), ci un lucru de care este cu neputință să fugi.

Theodoros: Despre ce anume vorbești?

Socrate: În real, dragul meu, fiind instituite două modele: unul al divinului celui mai fericit, iar celălalt al celei mai nefericite lipse a divinului, și neobservând că așa stau lucrurile, nu își dau seama – din cauza prostiei și a smintelii lor fără margini – că, prin faptele lor nedrepte, se apropie de al doilea model, până la a-i fi asemenea, în timp ce de primul se depărtează până la neasemănare. Pedeapsa pentru această vină și-o ispășesc, desigur, trăind o viață după chipul modelului cu care se aseamănă. Iar dacă le-am spune că, dacă nu își leapădă grozăviile, nici morți nu îi va primi locul acela curat de răutăți și că, în schimb, aici vor avea totdeauna un trai semănându-le lor – răi laolaltă cu alți răi – ne vor asculta, desigur, ei, grozavii și viclenii, ca pe niște smintiți.[3]»

(Platon, Opere complete, vol. VI, Theaitetos, 176a-177a, trad. M. Ciucă, București 1989, 226-227).

b). Reamintirea – «Într-adevăr, omul trebuie să se deschidă pentru ceea ce s-a numit idee și, plecând de la mulțimea de simțiri, să ajungă la unitatea cuprinsă în actul judecării. Or, aceasta nu-i alta decât reamintirea[4] lucrurilor pe care sufletul nostru le-a văzut cândva[5], pe vremea când, în tovărășia unui zeu, abia de-și arunca privirea spre cele pe care noi, în viața de acum, le socotim reale; ci ochii săi erau țintiți spre înalt, către realitatea cea adevărată. De aceea, pe bună dreptate, doar gândirii celui care îndrăgește înțelepciunea îi este dat să aibă aripi. Căci, pe cât îi e putința, ea se îndreaptă neîncetat cu ajutorul aducerii-aminte către acele lucruri pe care un zeu, tocmai pentru că le are în vedere, își dovedește firea lui zeiască[6]. Iar omul care știe să se folosească de acest soi de amintiri, dovedindu-se desăvârșit inițiat în tainele desăvârșite, e singurul în stare să devină cu-adevărat desăvârșit. Însă în timp ce el trăiește desprins de toate câte-s poftite de omeneasca râvnă, nestăruind decât în preajma a ceea ce-i divin, cei mulți, fără să înțeleagă că el e locuit de-un zeu, găsesc cu cale să îl mustre și-l judecă precum pe un smintit.»

(Platon, Opere complete, vol. II, Phaidros, 249b-d, trad. G. Liiceanu, București 2002, 363-364).

c). Sufletul este nemuritor datorită afinității sale cu Ideile și Divinul – «Socrate: Întrebările[7] pe care trebuie acum să ni le punem ar suna cam astfel: De ce natură este lucrul susceptibil să sufere acest proces al risipirii? Despre care fel de lucru e legitim să ne temem că i-ar fi supus și despre care nu? Și să vedem apoi de care din aceste două feluri ține sufletul și, după cum de unul sau de altul, să ne gândim încrezători sau temători la soarta sufletului nostru. Nu-i așa?

Cebes: Așa e, ai dreptate.

Socrate: Atunci spune-mi, oare nu un lucru care-a fost compus și care este, prin natura lui, compus e susceptibil de a suferi acest proces: o descompunere care să corespundă felului în care-a fost compus? Și oare nu este scutit de descompunere, el și doar el, un lucru care nu este compus?

Cebes: Ba chiar așa gândesc că trebuie să fie.

Socrate: Și oare nu e cel mai cu putință ca necompuse să fie acele lucruri care sunt mereu identice cu ele însele, mereu la fel și ca, invers, compuse să se afle-a fi acele lucruri care sunt când într-un fel și când în altul și nu rămân identice cu sine niciodată?

Cebes: Cred că ai dreptate.

Socrate: Acum să ne întoarcem la punctul unde ne dusese argumentarea noastră dinainte. Realitatea în sine, aceea de a cărei existență dăm noi seama când punem întrebări și când răspundem, cum este ea: mereu neschimbătoare, identică cu sine, sau mereu altfel? Egalitatea în sine, frumusețea în sine, realitatea în sine a fiecărui lucru, ceea ce există, suferă ele vreodată vreo prefacere oarecare ori, având fiecare o unică formă în sine, sunt mereu neschimbătoare, identice cu sine, nesuferind nici o schimbare, niciunde, nicicum și nicicând?

Cebes. Sunt, nu poate fi altfel, Socrate, mereu neschimbătoare și identice cu sine.

Socrate: Și, pe de altă parte, care e condiția atâtor și atâtor lucruri frumoase (oameni, cai, tunici, oricare altele de acest fel), care a atâtor lucruri egale, care în general a tuturor celor cărora li se poate atribui un nume identic cu al formei lor? Sunt ele, ca atare, constant identice cu sine ori, tocmai contrar formelor, ele nu sunt, ca să spunem așa, niciodată și în nici un chip identice, nici fiecare cu el însuși, nici în relațiile lui cu celelalte?

Cebes: Așa cum zici, Socrate: nu rămân niciodată la fel.

Socrate: Și iarăși, lucrurile pot să fie pipăite ori văzute ori simțite cu alt simț, în timp ce realitățile neschimbătoare, neavând aspect vizibil, pot fi cuprinse numai prin exercitarea minții. Nu-i așa?

Cebes: Ce spui tu este pe deplin adevărat.

Socrate. Atunci ești de acord să postulăm existența a două categorii de realități: cele vizibile și cele nevăzute?

Cebes: Da, sunt de acord.

Socrate: Și că ceea ce este nevăzut rămâne mereu identic cu sine, iar vizibilul niciodată?

Cebes: Și cu asta sunt de acord.

Socrate: Mai departe: noi, ca întreg, suntem alcătuiți pe de o parte din trup, pe de alta din suflet?

Cebes: Întocmai.

Socrate: Cu care din cele două feluri de realități am putea spune noi că are trupul cea mai mare asemănare și afinitate?

Cebes: Cu cele vizibile, cum își dă bine seama orișicine.

Socrate: Dar sufletul? E o realitate vizibilă sau una nevăzută?

Cebes: Oricum, nu pentru ochii omenești.

Socrate: Bine, dar noi vorbeam de ceea ce este sau nu vizibil pentru natura omenească. Ai cumva în vedere vreo alta?

Cebes: Nu, numai pe aceea omenească.

Socrate: Atunci, după noi, ce fel de realitate este sufletul, vizibilă sau invizibilă?

Cebes: Vizibilă nu este.

Socrate: Atunci invizibilă?

Cebes: Da.

Socrate: Prin urmare, nu-i așa, sufletul seamănă mai mult cu cele nevăzute, iar trupul cu cele vizibile?

Cebes: Nu e chip să fie altfel, Socrate.

Socrate: Dar ceva mai demult ce spuneam noi? Nu spuneam oare că sufletul, atunci când recurge la trup pentru a cerceta ceva, prin văz, auz sau oricare alt simț (căci a cerceta ceva cu ajutorul trupului revine la a-l cerceta prin simțuri), că sufletul este atunci târât de trup către ceea ce nu rămâne identic cu sine niciodată și că, venind astfel în contact cu lucruri nestatornice și tulburi, este el însuși nestatornic, tulbure și amețit ca de beție?

Cebes: Ba chiar așa spuneam.

Socrate: În schimb, când cercetează lucrurile nemijlocit prin sine însuși, sufletul ia calea către lumea unde tot ce este este pur, etern, nemuritor, fără schimbare. Și, fiind tot astfel și natura sa, se duce în această lume ori de câte ori rămâne în sine însuși, ori de câte ori îi este cu putință, și atunci rătăcirea lui ia sfârșit și el rămâne acolo, neschimbat și identic cu sine, căci neschimbătoare și identice cu sine sunt și cele cu care vine în contact. Gândire se numește experiența aceasta a sufletului. Oare nu-i așa?

Cebes: Ba e așa, este adevărat. Și e frumos tot ce ai spus.

Socrate: Ei bine, potrivit argumentului dinainte și celui de acum, cu care dintre cele două feluri de realități crezi tu că are sufletul mai mare asemănare și afinitate?

Cebes: Eu cred că, dacă merge pe această cale, nu este om care să nu consimtă, oricât ar fi de greu de cap, că, fără cea mai mică îndoială, asemănarea sufletului este nu cu ceea ce se schimbă, ci cu ceea ce rămâne veșnic neschimbat.

Socrate: Dar trupul?

Cebes: Cu ceea ce se schimbă.

Socrate. Acum privește lucrurile și dintr-un alt unghi[8]. Atâta vreme cât stau împreună, sufletul cu trupul, natura îi prescrie acestuia din urmă să slujească și să se supună, iar celuilalt să poruncească și să stăpânească. În lumina asta tu ce crezi, care din ele e asemănător cu divinul, care cu ce e muritor? Nu ți se pare că stă în natura divinului să poruncească și să cârmuiască și în a pieritorului să fie rob supus?

Cebes: Ba da.

Socrate: Iar sufletul, cu care dintre acestea două seamănă el oare?

Cebes: Socrate, este limpede că sufletul cu ce este divin, iar trupul cu ce este pieritor.

Socrate: Atunci gândește-te, iubite Cebes, dacă din tot ce am spus până acum putem să tragem următoarea încheiere: că sufletul seamănă cât se poate de mult cu ceea ce este divin, nemuritor, inteligibil, cu o unică formă, indisolubil și mereu neschimbător în identitatea cu sine și că, dimpotrivă, trupul seamănă cât se poate de mult cu ceea ce este omenesc, muritor, cu forme multiple, neaccesibil gândirii, supus disoluției și niciodată identic cu sine. Putem noi oare, Cebes, opune acestei încheieri un fel de a vedea care să o dezmintă?

Cebes: Nu putem.»

(Platon, Opere complete, vol. II, Phaidon, 78b-80b, trad. P. Creția, București 2002, 183-187)

d). Ideea de Frumusețe – «Încearcă acum să mă asculți cu cea mai mare luare-aminte. Acela care a fost îndrumat până la această treaptă în cunoașterea iubirii[9] și care a privit una câta una și în urmarea lor firească toate câte sunt frumoase, cu ochii la țelul din urmă al învățăturii despre iubire, acum dintr-o dată, zărește ceva prin natura lui de o frumusețe minunată. Da, Socrate, tocmai acea Frumusețe de dragul căreia a fost nevoie de toate strădaniile de până acum.

Înainte de toate această Frumusețe este veșnică, nu e supusă nașterii și pierii, nu sporește și nu se împuținează. În al doilea rând ea nu este pe alocuri mai frumoasă și pe alocuri mai puțin, nici când frumoasă și când nu, nici frumoasă într-o anume privință și în altele nu, nici frumoasă aici și urâtă în altă parte, frumoasă pentru unii și lipsită de frumusețe pentru alții. Mai mult decât atât: cel care năzuiește spre ea nu și-o va putea închipui ca având față sau mâini sau orice altceva mai are un trup. Nici ca fiind o vorbire sau un fel de a cunoaște ceva[10]. Ea nu există în altceva anume, cum ar fi în vreo ființă sau în pământ sau în cer sau în ce vrei tu. Ea trebuie închipuită ca existând în sine, deopotrivă cu sine și împreună numai cu sine, și ca având, în veșnicia ei, mereu aceeași formă. Iar toate celelalte frumuseți sunt părtașe la ea, dar în astfel de chip încât nașterea și pieirea acestora nu duce nicidecum la vreo creștere sau la vreo scădere înlăuntrul Frumuseții, pe care toate acestea o lasă neschimbată. Atunci când, urmând așa cum se cuvine calea iubirii de tineri, urci, treaptă cu treaptă, deasupra frumuseților pieritoare, începe să ți se arate Frumusețea de care vorbesc și te afli aproape de liman.

Așadar, aceasta este calea cea dreaptă care duce în înaltul iubirii, fie că o străbatem cu singurele noastre puteri, fie că suntem călăuziți de un altul. Pornind de la frumusețile din lumea noastră pieritoare și vrând să ajungem la Frumusețe, urcăm necontenit, treaptă cu treaptă, de la un trup frumos la două, de la două la toate; și de la trupurile frumoase la faptele frumoase, apoi de la acestea la învățăturile frumoase, până când de la acestea din urmă ajungem în sfârșit la acea învățătură care este nimic altceva decât tocmai învățătura despre Frumusețe, la al cărei capăt aflăm ce este Frumusețea cu adevărat[11].

Dacă este vreun ținut al vieții în care merită să trăiești, acesta este: ținutul în care ne aflăm în fața Frumuseții înseși. Dacă va fi să o vezi vreodată, altceva vei simți decât în fața bogăției, a podoabelor, a băieților și a tinerilor frumoși, toate lucruri care te fac, pe tine cel de acum, să te cutremuri, uluit. Într-adevăr, tu și mulți alții ca tine ați fi în stare, doar ca să vă bucurați de vederea iubiților voștri și să fiți mereu și mereu împreună cu ei, să răbdați de foame și de sete cât v-ar ține puterile. Dar atunci ce să ne închipuim că ar simți cineva căruia i-ar fi cu putință să vadă însăși Frumusețea absolută, în toată curățenia ei, nepângărită de trupuri omenești și de culori, de nimic din multele zădărnicii pieritoare. Divina Frumusețe în sine, care nu are chipuri mai multe. Crezi cumva că puțin lucru ar fi viața unui om care ar privi înspre ea și ar privi-o cu ochii minții și ar trăi astfel în unire cu ea? Oare nu-ți dai seama că numai acolo îi va fi dat, privind îndelung Frumusețea, să dea naștere nu unor biete asemănări ale vredniciei, căci acolo nu asemănări vede, ci unor vlăstare adevărate, pentru că acolo vede însuși adevărul? Iar cel care zămislește adevărata vrednicie și care o crește ajunge drag zeilor și, dacă îi e dat aceasta vreunui om, dobândește nemurirea.»

(Platon, Opere complete, vol. II, Banchetul 210e-212a, trad. P. Creția, București 2002, 130-132).

e). Binele – «Ai atunci în atenție – am spus eu[12] – că eu îl numesc pe soare odrasla Binelui, odraslă pe care Binele a zămislit-o asemănătoare cu el însuși. Căci ceea ce Binele este în locul inteligibil, în raport atât cu inteligența, cât și cu inteligibilele, același lucru este soarele față de vedere și de lucrurile vizibile.

Cum așa? – zise. Mai explică-mi!

Știi că ochii, atunci când cineva nu i-ar îndrepta spre obiectele scăldate în lumina zilei, ci spre cele luminate doar de lucirile nopții, își pierd din puterea vederii și par a fi aproape orbi, ca și când ar fi lipsiți de autentica vedere?

Desigur.

Dar când ochii s-ar îndrepta asupra obiectelor luminate de soare, ei văd plini de siguranță și, în aceiași ochi, apare existând vederea cea adevărată.

Ei bine?

Gândește-te în același chip și în privința ochiului sufletesc: Când ar străluci adevărul și ceea-ce-este, el se va bizui pe acestea; el gândește și le cunoaște și e vădit că are inteligență. Dar când ar privi către lumina amestecată cu întuneric, către ceea ce naște și piere, atunci el va opina și va pierde din puterea văzului, plimbându-și de sus în jos părerile și apărând lipsit de inteligență.

Așa apare, într-adevăr.

Admite că această entitate, ce oferă adevărul pentru obiectele de cunoscut și putința de a cunoaște pentru cunoscător este ideea Binelui[13]. Gândește-te la ea ca fiind cauza cunoașterii și a adevărului, înțeles ca obiect al cunoașterii. Astfel, ambele, și cunoașterea și adevărul sunt frumoase; dar dacă ai avea în vedere ceva încă mai frumos decât ele, ai judeca cum trebuie. Căci, după cum, dincolo, lumina și vederea, chiar dacă e drept să fie privite ca asemănătoare soarelui, nu trebuie socotite a fi soarele, tot așa și aici, este drept ca acestea două – adevărul și cunoașterea – să fie socotite asemănătoare Binelui, nefiind drept ca una sau alta să fie socotite Binele, ci rangul Binelui trebuie socotit vrednic de o cinste mai înaltă.

O frumusețe de nespus – zise el – ai în vedere, dacă Binele oferă cunoaștere și adevăr, dar le depășește pe acestea prin frumusețe. E vădit că nu numești o plăcere ca fiind Binele!

Ssst, ai grijă cum vorbești! – am spus eu. Mai degrabă însă, cercetează încă imaginea Binelui și în felul următor.

Cum?

Vei afirma că soarele nu oferă lucrurilor vizibile doar putința de a fi văzut, ci și devenirea, creșterea și hrana, fără ca el să fie devenire.

Cum ar putea fi?

Atunci afirmă că obiectelor cognoscibile le vine din partea Binelui nu doar capacitatea de a fi cunoscute, ci și cea de a fi, ca și ființa lor; acestea purced tot de la el, dar Binele nu este ființă, ci o depășește pe aceasta prin vârstă, rang și putere[14].

Râse Glaucon spunând:

Apollon, asta depășire uluitoare!

Tu ești de vină – am zis – pentru că m-ai silit să-mi spun opinia despre Bine.

Și nu te opri – mai spuse el – dacă nu-i vreo piedică, ci explică analogia cu soarele, dacă e, pe undeva, neîndestulătoare!

E în multe părți – am zis.

Nu o trece cu vederea nici măcar pe cea mai mică!

Ba încă cum! Totuși, pe cât îmi este cu putință acum, nu voi trece cu vederea nimic de bunăvoie.

Să n-o faci!

Cugetă așadar – am spus eu – că, după cum ziceam, există două principii și unul domnește peste ordinul și domeniul inteligibil, celălalt peste cel vizibil, ca să nu-ți par că fac jocuri dibace de cuvinte, zicând peste cer.[15] Ai, așadar, în minte aceste două ordine: vizibilul și inteligibilul?

Le am.

După cum, luând o linie divizată în două părți egale, dacă împarți iarăși fiecare parte conform aceleiași proporții, obții, o dată, ordinul vizibilului, și apoi pe cel al inteligibilului. (…) Cercetează acum și diviziunea inteligibilului, în felul în care trebuie ea să fie subdivizată.

Cum?

Iată: pe una dintre subdiviziuni sufletul este nevoit să o cerceteze folosindu-se de obiectele mai înainte imitate / de către reflexii și umbre / drept imagini; el pornește de la numite postulate și nu se îndreaptă spre principiu, ci spre capăt. Dar el cercetează cealaltă diviziune – este vorba despre ceea ce, nefiind postulat, are valoare de principiu – pornind de la un postulat[16], fără să se slujească de imagini ca în celălalt caz, ci croindu-și drumul prin ideile însele.»

(Platon, Republica, 508b-510b, trad. A. Cornea, București 1998, 77-83).

«Înțelege atunci și ceea ce spun în legătură cu cealaltă diviziune a inteligibilului, cu care rațiunea însăși are contact prin puterea dialecticii; ea nu socotește postulatele drept principii, ci drept ceea ce, în realitate, sunt: mijloace de a ataca, de a aborda ceva, pentru ca, mergând până la ceea ce nu este postulat, la principiul tuturor, intrând în contact cu acesta și apoi, având de-a face, din nou, cu acele entități ce țin de acesta, să coboare astfel spre capăt[17], fără să se slujească de vreun obiect sensibil, ci doar de Ideile ca atare, pentru ele însele și prin ele și să încheie[18], îndreptându-se spre Idei.

Înțeleg – vorbi el – nu complet, căci mi se pare că ai în vedere o operă lungă de tot. Vrei să afirmi că ceea ce este contemplat de către știința dialecticii, cu referire la ceea-ce-este și la inteligibil rămâne mai sigur, mai clar decât orice-i contemplat de către numitele arte. Pentru acestea, postulatele reprezintă principiile, iar cei ce contemplă sunt siliți să privească ajutându-se de inteligența analitică și nu de simțuri; numai că, deoarece ei nu privesc înălțați la nivelul principiului, ci pornind de la postulate, îți apar ție a nu dispune de intelectul pur, față în față cu acele realități, deși acestea, fiind inteligibile, se află laolaltă cu principiul / lor /. Mi se pare că tu numești inteligență analitică facultatea geometrilor și a altora asemenea lor și nu intelect pur, aflându-se această inteligență analitică între opinie și intelectul pur.

Ai prezentat lucrurile în chipul cel mai adecvat. (…) intelectul pur corespunde diviziunii superioare, inteligența analitică celei de-a doua, acordă credința celei de-a treia și reprezentarea ultimei și așează-le conform proporției amintite. În felul în care participă la adevăr realitățile asupra cărora ele se îndreaptă, în același fel socotește că și aceste reflectări interioare au parte de certitudine.

Înțeleg – zise – și sunt de acord să le așez în felul în care spui.[19]»

(Platon, Republica, 511b-51e, trad. A. Cornea, București 1998, 85-87).

«Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută, ca fiind pricina pentru tot ce-i drept și frumos; ea zămislește în domeniul vizibil lumina și pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibil, chiar ea domnește, producând adevăr și intelect; și iarăși cred că cel ce voiește să facă ceva cugetat în viața privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.»

(Platon, Republica, 5017b-c, trad. A. Cornea, București 1998, 97).

[1] Se măsoară asemănarea cu Dumnezeu.

[2] Se măsoară neasemănarea, în nedreptate, cu Dumnezeu.

[3] Din acest text rezultă limpede deosebirea platonică între cele două lumi: Divinul sau lumea Ideilor și lumea sensibilă.

[4] Concepția platonică despre reamintire este strâns legată de existența Ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat înainte de unirea cu trupul; prin urmare, cunoașterea ca reamintire este o dovadă a existenței Ideilor sau a Divinului.

[5] Adică Ideile.

[6] Din această afirmație ar trebui să putem face deosebire la Platon între Demiurg, zei și Divinul sau Ideile. Într-adevăr, și zeii contemplă Ideile și această contemplație îi face să fie zei. Totuși, Platon face deosebire între Demiurg și alți zei. Acest aspect al teologiei platoniciene este foarte discutat. Unii înțeleg Demiurgul ca pe un fel de mit – Demiurgul ar fi un Dumnezeu care contemplă Ideile nu în afara sa, ci în interiorul său. Nu sunt multe texte platonice care să susțină această interpretare. Platon afirmă că există Idei eterne absolute imutabile (Divinul), dar, fiind inteligibile, nu inteligențe, nu pot explica formarea lui. De aceea, a propus teoria Demiurgului, principiu inteligent, care în sens strict nu este Dumnezeu, fiindcă e limitat de materia eternă și de Ideile eterne pe care le contemplă în afara sa și după modelul cărora formează lucrurile. Din acest punct de vedere teologia platonică este deficitară. Conceptul de Divin este aporetic.

[7] În textul selectat și redat mai jos Platon demonstrează nemurirea sufletului prezentând faptul că este asemănător cu Ideile și Divinul, a cărui existență o admite.

[8] Sufletul nu se poate descompune din cauza simplității sale, prin care este asemănător Ideilor, și pentru că are funcția de a comanda trupului, o caracteristică prin care seamănă cu Divinul.

[9] Acest dialog este dedicat lui Eros. Nu este un dialog direct, ci indirect, de aceea se omit numele interlocutorilor, adică numele lui Socrate și Diotima, Străina din Mantinea.

[10] Ideea de Frumusețe are un caracter mistic și intuitiv, de aceea nu poate fi cunoscută sau definită decât în termeni negativi.

[11] Drumul „ascezei” de la sensibil la Inteligibil sau la lumea Ideilor (aici culmea lumii Ideilor este Ideea de Frumusețe) este în același timp un drum de cunoaștere și un drum de înălțare morală și religioasă, pentru că „știința” ce se obține despre această Idee este intuiție mistică, chiar dacă ajungem la ea pe cale discursivă sau dialectică.

[12] Interlocutorii sunt Socrate, care orientează și susține dialogul, și Glaucon.

[13] Ideea de Bine are caracteristica primordialității, pentru că este principiul unificator al lumii Ideilor, principiul care face ca Ideile să fie inteligibile, principiul care le dă Ideilor existența și esența. Astfel, Divinul se îmbogățește cu semnificația de Absolut.

[14] Nu putem identifica Ideea de Bine cu Dumnezeu, pentru că nu avem suficiente argumente. Binele este o Idee și, ca atare, o Formă eternă sau un Inteligibil impersonal. Prin urmare, Binele este Divinul, dar nu Dumnezeu. Reținem afirmația lui Platon că Binele este superior sau trece dincolo de esență. Cu această afirmație platoniciană a început teologia negativă.

[15] Avem aici un joc de cuvinte: oratos (vizibil) și ouranos (cer). Soarele este stăpân peste vizibil și cer.

[16] Ipoteză.

[17] Concluzie.

[18] Să termine acest procedeu.

[19] Metoda dialectică se termină cu înțelegerea pură și reprezintă calea omului pentru a ajunge la divin. Și adevărul nu poate fi cunoscut de partea intelectivă a sufletului decât printr-o metodă dialectică. Deosebirea între știința bazată pe ipoteze și știința bazată pe principii este foarte clară la Platon. De aceea, în dialogul Parmenide, găsim argumente care demonstrează că lumea sensibilă nu cunoaște lumea inteligibilă.

  • 5 octombrie 2017
Rațiunea și credința la John Henry Newman

Rezumat: John Henry Newman este unul dintre marii filozofi și teologi ai modernității. S-a născut la Londra în 1801 și a fost botezat în Biserica Anglicană pe care a slujit-o ca pastor până în 1843. După ce și-a dat seama că structura constituțională a Bisericii Anglicane nu este catolică (universală), așa cum au fost toate bisericile creștine din primul mileniu, a ieșit din Biserica Anglicană și a trecut în Biserica Catolică. A ajuns cardinal. În 19 septembrie 2010, papa Benedict al XVI-lea l-a ridicat la cinstea altarelor ca Fericit. Newman a vorbit în multe dintre lucrările sale despre raportul dintre rațiune și credință, criticând raționalismul invadator din vremea sa și pledând pentru credința ca pariu, cale pentru a ajunge la adevăr și act responsabil. Newman a arătat că, din perspectiva conținutului, credința este mai mare decât rațiunea. Orizontul gândirii sale este personalist, de aceea și credința, dar și universitatea (Ideea de Universitate), ar trebui să se adreseze nu doar minții, nu doar inimii, ci omului întreg.

În urmă cu șaisprezece ani, pe când era cardinal, actualul Papă emerit Benedict al XVI-lea spunea că John Henry Newman este unul dintre cei mai mari teologi personaliști ai creștinismului. Așa îmi explic faptul că, în 19 septembrie 2010, Sanctitatea Sa a ținut să celebreze personal beatificarea lui Newman, deși la începutul pontificatului dăduse un decret potrivit căruia această onoare revenea ierarhiei locale a fiecărei Biserici. Dorința Papei emerit de a prezida ceremonia beatificării lui Newman arată nu doar simpatia lui față de acest mare teolog, ci și importanța și actualitatea lui pentru viața Bisericii. Într-adevăr, Fericitul John Henry Newman a fost un teolog original, înnoitor și profetic care a dat un impuls credinței și teologiei creștine în epoca modernității. Acest aspect a fost remarcat și de Papa Paul al VI-lea în 1975 când a definit a doua jumătate a secolului al XX-lea și, mai ales, Conciliul Vatican II drept „timpul lui Newman”. În fine, mulți teologi sunt de părere că intuițiile sale luminoase au contribuit la deschiderea câtorva drumuri noi în teologie: misiunea și identitatea creștinilor laici, teoria dezvoltării dogmelor, psihicul și imaginarul religios, ideea lărgită despre intelectul uman[1].

Oricând poate fi utilă spiritual și intelectual referință la Newman prin perspectiva credinței. Punctul de pornire al reflecției mele aici este concepția sa despre drumul omului spre Dumnezeu. S-au scris multe studii, articole, cărți despre John Henry Newman, dar puține în limba română. Folosindu-mă de informațiile adunate de Charles Hallgarten[2], voi prezenta pe scurt câteva repere biografice, pentru a putea încadra justificarea convertirii sale interioare și exterioare la credința catolică.

Fericitul Newman s-a născut în 21 februarie 1801, la Londra. După ce și-a terminat studiile universitare, în 1924, a ajuns pastor anglican. Patru ani mai târziu a fost numit vicar la biserica Sfânta Maria a Universității din Oxford. În dialogurile sale cu intelectualii care frecventau biserica, a observat că aceștia aveau o părere ciudată despre supranatural, și anume că nu poate fi cuprins cu rațiunea umană și, prin urmare, ar trebui eliminat din creștinism; chiar creștinismul ar fi trebuit „demitologizat”, pentru că a dispărut credința în minuni sau miracole. De asemenea, a observat că, la universitate, dar și în bisericile anglicane se vorbea mult despre empirism, despre date de fapt și demonstranții științifice; peste tot „mirosea a logică”. În concluzie, creștinismul era pus sub semnul întrebării, iar credincioșii erau invitați să-și măsoare credința cu ajutorul rațiunii empirice.

John Henry Newman s-a opus acestei tendințe și spunea în predicile sale că aceasta ar fi o infiltrare a liberalismului în religie sau un abuz al rațiunii care ar vrea să supună judecății omenești revelațiile ce prin natura lor sunt superioare minții umane. De asemenea, în scrierile intitulate Tratate despre problemele actuale[3] Newman a condamnat importanța excesivă pe care unii intelectuali o acordau rațiunii. Printre altele spunea că, în mod greșit, s-a ajuns ca rațiunea să fie pusă deasupra a ceea ce ține de lumea lui Dumnezeu, cum ar fi adorația. Dar, numai credința poate să unească pământul și cerul. Credința e cale pentru a ajunge la adevăr, principiu nou, principiu supranatural. Credința are origine proprie și fundament propriu. Credința este mai mare decât rațiunea. Fiind legată de libertate, credință este și un pariu, și un act responsabil. Ecourile acestor idei și textele semnate de Newman au ajuns la foarte multe persoane și au trezit reacții contradictorii: aprobare și dezaprobare, laudă și critici. Din cauza acestora, s-a retras pentru a se lămuri pe sine ce-ar fi mai bine să facă în viitor.

În primăvara anului 1840, a ajuns în sătucul Littlemore, aparținând parohiei Sfânta Maria, și aici a început să analizeze Constituția Bisericii Anglicane, căutând să vadă în ce măsură aceasta poate fi interpretată și în sens catolic. În 1843, și-a dat demisia din postul de vicar și a ieșit din Biserica Anglicană, după ce mai întâi a publicat un studiu despre rezultatul cercetărilor sale, studiu care a avut un ecou enorm. Doi ani mai târziu, a mărturisit credința catolică în fața unui preot catolic, care l-a și spovedit. În ziua de 10 octombrie 1845 a primit pentru prima dată sfânta împărtășanie. În 30 mai 1847, neo-convertitul a ajuns la Roma și fost primit de Papa Pius al IX-lea; tot la Roma a fost hirotonit preot. La scurt timp după, s-a întors în Anglia și s-a stabilit într-un cartier sărac din Birmingham.

În 1849 a publicat primul volum de predici pe care le-a ținut la Birmingham, în care a dezvoltat ideile predicate de el toată viață. Printre altele, spunea că fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe dacă crede cu adevărat în adevărul făgăduințelor lui Cristos. Apelând la exemplul investițiilor pământești, remarca faptul că deseori suntem dispuși să punem bunurile noastre la baza unor proiecte de succes sau în care credem că vor avea un viitor. Apoi se întreba ce riscăm noi pentru Cristos? Răspunsul nu era unul bun, fiindcă avea temeri serioase că mulți din așa zișii creștini, indiferent care ar fi confesiunea lor religioasă, nu trăiesc nici mai bine, nici mai rău decât dacă ar considera creștinismul o simplă poveste. Pentru credința în Cuvântul lui Dumnezeu, acești creștini căldicei nu îndrăznesc nimic, nu riscă nimic, nu sacrifică nimic, nu renunță la nimic.

Între anii 1859 și 1864, Newman a fost uitat de multă lume. După ce cineva a publicat un articol plin de acuzații la adresa lui, i-a cerut autorului să-și retragă acuzațiile. Acesta a răspuns cu acuzații și mai grave. Hotărât să respingă acuzațiile, John H. Newman a început să scrie o carte intitulată Apologia pro vita sua[4] carte ce s-a bucurat de un mare succes. Și la Roma s-a auzit de această carte, motiv pentru care a fost invitat la Conciliul Vatican I, dar a refuzat invitația spunând că „sunt unele lucruri ce se pot face, altele nu”. Pe atunci, gândurile lui erau pătrunse de problema justificării credinței, mai exact de posibilitatea găsirii unei justificări intelectuale a credinței. Provocarea la care căuta un răspuns fusese lansată de filosoful englez John Locke, potrivit căruia, în domeniul experienței concrete nimeni nu poate trece dincolo de probabilitate. Cu alte cuvinte, nu se poate ajunge la certitudine în fața nici unei realități, deci nici în lumea religiei.

Dar noutatea introdusă de John Henry Newman depășește filosofia lui Locke și susține că propriile certitudini și convingeri nu pot fi demonstrate obiectiv. La certitudine și convingere se ajunge cu ajutorul unui raționament deductiv care rezumă diferite probabilități în măsura în care acestea coincid. Certitudinea derivă mereu dintr-o persuasiune interioară, pe care fiecare individ o dobândește într-un mod personal; fiecare gândește potrivit raționamentelor sale. Dar există o putere divină care, luminând gândirea omului, îi vorbește prin conștiința lui.

În 1879, papa Leon al XIII-lea l-a creat cardinal. A murit la Birmingham, în 11 august 1890. De atunci încoace, scrierile sale au fost traduse în numeroase limbi și s-au înființat în multe părți ale lumii centre de studii ale operelor sale. În cadrul predicii ținute la Birmingham, cu ocazia beatificării, Papa Benedict al XVI-lea spunea: „intuițiile sale cu privire la relația dintre credință și rațiune, la spațiul vital al religiei revelate în societatea civilizată și la abordarea educației într-un mod mai fundamentat și mai deschis …ajută și luminează pe mulți în lume, și astăzi”[5]. În spațiul religios, educațional și social românesc, în zilele noastre se mai aude numele lui Newman, dar poate că ar trebui evocat mai mult. De exemplu, dacă Ideea lui de Universitate[6] ar fi luată în serios, adică universitatea ca loc de formare a caracterului uman, nu doar ca ofertă de competențe și calificări, am putea deschide un drum de eradicare a plăgii copierii sau plagiatului, plagă cu largă răspândire în spațiul românesc. Da, dar pentru asta e nevoie nu doar de rațiune, ci și de credință sau, folosind cuvintele fericitului Newman, de o rațiune îmbogățită prin lumina credinței.

 

Wilhelm Dancă


[1]  Vezi Robert Cheaib, Itinerarium cordis in Deum. Prospettive pre-logiche e meta-logiche per una mistagogia verso la fede alla luce di V.E. Frankl, M. Blondel e J.H. Newmann, Cittadella Editrice, Assisi 2012.

[2] Vezi Georg Popp, I grandi della fede, Piemme, Casale Monferrato 1992, pp. 196-205.

[3] Vezi John Henry Newman, Tracts for the Times, 1833-1841.

[4] Vezi John Henry Newman, Apologia pro vita sua, ed. Martin J. Svaglic, Oxford University Press 1967.

[5] Benedict XVI, Homily, Birmingham, 19 September 2010.

[6] Vezi John Henry Newman, The Idea of University, 1873.

  • 21 martie 2017